Într-o noapte am descoperit la Radio România Actualități un om fantastic și mă întrebam când voi avea posibilitatea să fac un interviu cu dânsul.
Într-o frumoasă duminică de primăvară, la un restaurant cu specific pescăresc din zona Agronomiei, am avut șansa să realizez acest interviu cu domnul Marian Puzdrioreanu, căruia prietenii îi spun Don Mariano.
– Am fost fascinat de modul cum ați vorbit despre rețete de preparare a peștelui și a fructelor de mare, ceea ce a atras o audiență uriașă. Cum ați optat pentru acest domeniu?
– În 1990 a trebuit să ajut pe cineva să vândă o cantitate importantă de pește din străinătate. Apoi am pătruns în tainele acestui job, care nu este ușor. După care, cu dragostea care mi-a dat-o mama mea, VICTORIȚA PESCĂRIȚA, și cu rețetele exersate împreună cu ea de-a lungul copilăriei mele, m-am înhămat la acest job și de douăzeci și șase de ani mă ocup de pește și fructe de mare.
Iar acum sunt în poziția de a încuraja accesarea fondurilor europene. Sunt președintele organizației Ro – Fish a procesatorilor, importatorilor și comercianților de pește din România și din dragoste de țară și de pește și de fructe de mare sunt și membru al Asociației bucătarilor din România.
Peștele și fructele de mare sunt, după părerea mea, cea mai sănătoasă carne.
– Ca bârlădean și ca jurnalist am fost impresionat de modul cum l-ați evocat pe bunicul dumneavoastră, care a fost legat de Bârlad.
– Mama, VICTORIȚA PESCĂRIȚA, este moldoveancă din Bârlad, iar tatălui meu, Costică Cuzdrioreanu, îi plăceau lucrurile fine, între care și icrele de Manciuria și icrele negre. Era din zona Clujului. Deci mama moldoveancă, tata ardelean, eu român pur. Costică Stoica, bunicul meu, intelectual desăvârșit, a fost directorul Școlii de Arte și Meserii din Bârlad, a fost, de asemenea, morar și a crescut unsprezece copii. Mama a fost cea mai mică. Gândiți-vă câtă rigoare a putut să aibă să întrețină unsprezece copii, dar el era chiabur, fiindcă a fi peste medie era și o dovadă a dragostei față de Dumnezeu și față de familie și o dovadă a prosperității. Avea un scris impecabil, de intelectual cu o caligrafie ieșită din comun, mi-l amintesc cu pălăria gri, de fetru, cu un palton cu guler de astrahan, cu baston cu mâner de argint. Era, într-adevăr, un nobil, era un gospodar fiindcă toată lumea îl iubea și îl venera pentru că era mult mai multă recunoștință și mult mai mult respect pe vremurile bunicului meu.
Interviu realizat de Ioan Iacob
(va urma)
