Cartea lui Marin Traşcă, purtând titlul în limba spaniolă „El Desconocido” (Necunoscutul), e o carte pe care o citeşti străbătut adesea de vibraţii universale, câştigându-l pe cititor chiar din primele rânduri. Abia după ce am citit-o am înţeles rostul acestui titlu. Tulburătorul roman te trimite cu gândul la marele necunoscut învăluit în eternele taine ale omenirii care au frământat mintea şi chiar existenţa fiecărei fiinţe umane. Cum e trecerea peste graniţa dintre viaţă şi moarte? Există viaţă dincolo de moarte? Sunt întrebări rămase fără răspuns, chiar dacă uneori au fost şi unele mărturii că nicio graniţă nu poate fi atât de etanşă între viaţa de aici şi cea de dincolo de zare, încât să nu permită strecurarea în ambele sensuri.
Aflându-se pe patul de spitalul în Madrid în comă indusă, autorul percepe universul trăirilor cu toate cele cinci simţuri: îşi ia pulsul şi îşi consultă propriile stări oscilând între Draga de viaţă pământească şi tulburătorul Necunoscut dincolo de zare. În final alege tărâmul pământesc, după ce a trăit profund „o repetiţie cu primadona cea cu coasa?!” Reflectând asupra acelor trăiri, autorul notează: „Dacă am şti dinainte ce uşor se pleacă din Draga, mai că am pleca în fiecare zi, dar, cum nu avem decât o singură viaţă de schimb în locul acelei plecări, căutăm s-o facem cât mai târziu”.
„Am avut status asthmaticus, – declară autorul – mai pe româneşte mi s-au blocat plămânii şi am stat conectat la aparate şi adormit opt zile şi opt nopţi. Acesta este punctul de plecare al romanului la care lucrez momentan. «El Desconocido – sau… Repetiţie cu moartea» este o relatare minut cu minut a acelor zile, dar nu a ceea ce s-a văzut de alţii, ci a ceea ce am simţit eu. Este o punte de legătură dintre dincolo şi dincoace. Nu scriu pentru succes, scriu pentru că trebuie făcut ceva cu acele trăiri unice, fără repetiţie. I-am întâlnit în cele opt zile pe Visi, pe Nae Truţă, dar şi pe cei pe care nu-i văzusem niciodată, dar despre care citisem. Nu a fost un vis, i-am văzut cum îmi veniseră în întâmpinare, dar nu m-au luat cu ei. Caut şi un medic special pentru asta. Am scris două capitole până acum, primul «El Desconocido» şi al doilea, «Lazăr»”.
În prima parte “El Desconocido” descrie starea de agonie, acea stare a organismului care precede moartea, iar în sens figurat ne duce gândul la neliniște puternică, zbucium, zbatere. În partea a doua, “Lazăr”, care se întinde pe mai puţine pagini, descrie revenirea la viaţă, asemenea lui Lazăr din Betania.
Aşadar, cartea lui Marin Traşcă este spovedania celui care s-a aflat pe pragul tăcut şi tulburător dintre a fi şi a nu fi, trăind o experienţă ieşită din comun pe care apoi o va aşterne înaintea ochilor noştri plini de mirare, trezind în noi nelinişti ancestrale. “Repetiţia cu moartea este unică, ceva care te ridică cu mult deasupra vieţii, te face să o vezi în toată micimea şi grandoarea ei”. De-a lungul paginilor nu te slăbesc fiorii marilor întrebări existenţiale şi reflectezi asupra caracterului trecător al vieţii omului şi la faptul că vine o vreme când trebuie să trecem frontiera dintre Draga de lume, cu toate aspectele ei cotidiene, şi lumea cosmică pe care ne-o închipuim dureros de nesigură fiind înfriguraţi de acea spaimă a modului în care se va produce această trecere. “Misterul dintre cele două lumi a fascinat mintea omului din toate timpurile, iar cei care apucau să spună câte ceva erau priviţi ca nişte ciudaţi”, afirmă scriitorul Marin Traşcă.
În agonie, nu ştia dacă mai trăieşte sau doar parcurge o prelungire de veghe a creierului care refuză să accepte realitatea. „Avusesem ceva, dar nu ştiam ce, ştiam că mai fusese ceva, dar nu ştiam cât, ştiam că fusesem cândva, dar nu ştiam când, devenisem atemporal cu mine însumi, întrebându-mă în care lungime de undă mi-am dus existenţa”. “Mă furişam de mine însumi şi o luam la goană printre iluzii ca printr-o scăldătoare binecuvântată de îngeri albaştri”, ne spune autorul. Dar în acelaşi timp, realitatea ţipa din orice colţ al paginilor romanului său.
În acest timp autorul retrăieşte crâmpeie de viaţă în diferite registre emoţionale, într-o succesiune determinată de jocul memoriei. Nu este starea de halucinaţie, ci aceea de reluare a unor fragmente de viaţă trăite intens, fragmente răscolitoare, păstrate în toată complexitatea trăirilor în care sentimentele şi ideilei sunt reluate cu deosebită prospeţime. Astfel, romanul se încheagă pe un suport autobiografic, aşa cum mărturiseşte însuşi Marin Traşcă, devenind “romanul vieţii” lui. Sunt frânturi de viaţă alăturate în chip neaşteptat. “Auzisem şi eu de la alţii sau văzusem într-un film, că atunci când îţi trăieşti ultimele clipe, îţi retrăieşti filmul vieţii”. Trecerea de la un fragment la altul se face printr-o alunecare firească. “Închisei ochii să nu mai văd şirul de vagoane ce se rotea în jurul meu. Se pare că sărisem din cerc şi mă trezii azvârlit în urmă cu peste douăzeci de ani, când scăpasem de comunism şi nu ştiam ce să fac cu viteza cu care voiam să cunosc lumea”.
Este un roman complex. Autorul este generos în alegerea temelor. Dincolo de orizontul înalt al marilor mistere, se profilează şi alte aspecte existenţiale, cele tradiţionale, dar şi unele care se mulează pe realitatea zilelor noastre. În paginile cărţii găsim tăişurile criticii sociale, aspecte din lupta crâncenă pentru existenţă a celor nevoiţi să ia calea înstrăinării, cu un gust amar şi dureros de real. “…fenomenul de înstrăinare obligată, înstrăinare ce purta un singur nume, SĂRĂCIE, stare devenită aproape naţională în acele vremuri şi în cele ce vor urma şi mereu, atâta vreme cât în fruntea bucatelor se găsesc oameni care nu se gândesc decât să ajungă la vârf şi să-şi mişte ochii roată, să vadă dacă mai este ceva de făcut pentru ei […] societatea nu-mi oferea altceva decât dreptul de a lua-o razna prin lume, cu o cruce imensă în spate…”
Incertitudinea lumii ireale de dincolo de viaţă lasă loc vocii disperării şi a protestului care te duce într-o lume cât se poate de reală. “Ştiam ce înseamnă să-ţi fure cineva bucăţica de pâine, ştiam cum este să fii vândut chiar de cei în care ai avut încredere, să fii minţit cu acte în regulă de către o societate care cu greu îşi va găsi identitatea. […] …politicul, aşa cum era practicat, nu reuşea să acopere nevoile unui popor plecat în bejenie peste Dunăre pentru a căuta o bucată de pâine. […] Nici nu bănuiam că abia începusem a răsfoi o carte a cărei primă filă ne definea condiţia noastră, de gunoieri la porţile Europei pentru încă douăzeci de ani”.
Singurul sprijin i-a fost dragostea caldă ce-o purta familiei lui, oamenilor şi locurilor minunate ale ţării de care nu s-a putut dezlipi, indiferet la ce distanţă s-a aflat, indiferent cât de ostenite i-au fost tălpile umblând prin lume pentru a asigura pâinea familiei dragi. Ajuns în Turcia, cu gândul la cei dragi lăsaţi acasă, notează în jurnalul său: “Este miezul nopţii, turcii dorm cu toţii! Am lucrat foarte mult, este mult de lucru, eu mă mişc încet, mă bate gândul să plec pe şantier, la “oase rupte”. Mă simt foarte obosit şi foarte SINGUR. Ei vorbesc între ei şi eu tac… de nu mă mai opresc! Zilele încep să fie din ce în ce mai grele, dar la ce să mă aştept, doar sunt SLUGĂ, nu? Încerc să fac faţă dar mă complic mai rău, oricum, de muncă nu mi-e frică. E trecut de ora unu şi eu nu ştiu dacă este zi sau noapte, demisolul mă ţine legat de întunericul de-afară, din oameni, din mine, şi din viaţa noastră de fiecare zi. Suntem bieţi licurici care orbecăim să-i luminăm pe orbi.[…] Astăzi am început lucrul la opt, lucrez 16 ore pe zi, cred că n-am să rezist! La prânz am refuzat mâncarea, sarmale cu orez în foi de viţă, acum se întreabă de ce n-am mâncat. Dacă tot n-am mâncat, m-a podidit plânsul de voi, trebuia să fac şi eu ceva! […]E prea multă durere în suflete şi prea puţină piatră să se poată ridica un mausoleu al pribegiei româneşti. Am cutreierat Iugoslavia, Bulgaria, Turcia, toate aceste popoare au ceva ce noi nu avem, puterea de a călca peste sufletele oamenilor cu bocancii plini de noroi.”
„El Desconocido” se citeşte cu mult interes şi cu multă plăcere, nu numai pentru subiectele alese, dar şi pentru comentariile subtile, pentru limbajului curgător, cu fraze bine şlefuite, pline de substanţă, colorate, în care înfloreşte şi graiul popular oltenesc: căpistere, melic, dichisul, damf, se laie, picere, parfia, ori perfectul simplu al verbelor. Pentru exemplificarea frumuseţii exprimării reproduc mai jos câteva citate luate la întâmplare din noianul imaginilor care domnesc în carte. Imaginea unui bazar cu marea lui aglomerare ii pare “decupată dintr-un film al unui regizor căruia nu-i mai ajunsese pelicula şi trăgea de ce-i rămăsese încălecând secvenţele într-un grotesc asumat. […] Prunii din bătătură parcă înfloriră a tinereţe netrăită degeaba. […] Rămăsei între linii, ca un semn de mirare, până ce începui a mă arcui ca o seceră, deşi nu venise timpul întrebărilor!”
Nu poate să nu-l atingă pe cititor frumuseţea şi curăţenia valorilor morale moştenite din bătrâni, dragostea autorului pentru pământul ţării sale, dorinta lui de a trăi în spiritul, obiceiurile şi tradiţiile neamului nostru. Sunt pagini scrise cu pana muiată în sufletul său, pagini scrise cu dragoste pentru limba română pe care o mânuieşte cu măiestrie. Dar ceea ce îi dă romanului acestuia valoarea înscrisă în cărţile rare, este ineditul descrierilor care surprind ceva din starea inefabilă a misterului trecerii dincolo de graniţele vieţii.
