33 DE ANI DE LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ DIN IRAN
În pofida creşterii economice considerabile[1], a existat o puternică opoziţie împotriva lui Mohammad Reza Shah şi a felului în care şi-a folosit poliţia secretă Savak[2], pentru controlul ţării. Puternica opoziţie şiită împotriva şahului a adus ţara în pragul unui război civil. Opoziţia era condusă de Ayatollahul Khomeini, care trăia în exil în Irak, iar ulterior în Franţa. Mesajele lui erau distribuite pe casete, introduse ilegal în Iran în cantităţi mici, iar apoi multiplicate şi distribuite în toată ţara. Acesta a fost începutul revoluţiei iraniene.
În 16 ianuarie 1979, şahul a părăsit Iranul. Shapour Bakhtiar, noul prim ministru, cu ajutorul Consiliului Suprem al Armatei, nu a mai putut controla situaţia din ţară.
Ayatollahul Khomeini a revenit în Iran la 1 februarie. Zece zile mai târztiu, Bakhtiar a fugit, găsind exil la Paris. Procesele împotriva susţinătorilor şahului au început fiind executaţi zeci de mii de oameni. La 1 aprilie, după o victorie covârşitoare într-un referendum naţional în care se oferea o singură variantă[3] (republică islamică: da sau nu), Ayatollahul Khomeini a proclamat republica islamică, cu o nouă Constituţie reflectând idealurile sale de guvernare islamică.
Ayatollahul Khomeini a devenit liderul spiritual suprem (Valy-e-Faqih) al Iranului. Imediat au urmat demonstraţii de protest faţă de noile reguli, între care reglementările extremiste privind îmbrăcămintea impusă femeilor.
În 4 noiembrie studenţii islamişti au atacat ambasada SUA, luând 66 de ostatici, majoritatea americani. 14 au fost eliberaţi înainte de sfârşitul lunii. În noiembrie, primul ministru al republicii, Mehdi Bazargan, a demisionat.
În 1980, Abolhassan Bani Sadr a fost ales preşedinte. La 22 septembrie, Irakul a invadat Iranul, încredinţat că Iranul era prea slab din punct de vedere militar ca să riposteze. Irakul pretindea teritorii locuite de arabi (provincia sud-vestică producătoare de petrol, Khouzestan), ca şi dreptul asupra Shatt el-Arab (Arvandroud). În 1981, pe 20 ianuarie, au fost eliberaţi ostaticii din ambasada SUA. În iunie, Bani Sadr a fost înlocuit de la putere de Ayatollahul Khomeini, iar în iulie a fugit în Franţa. Fostul prim ministru Mohammad Ali Rajai a fost ales preşedinte.
În 30 august, preşedintele Rajai şi primul său ministru au fost ucişi într-un atac cu bombe. În octombrie, a fost ales preşedinte Hojatoleslamul Seyed Ali Khamenei. Khamenei era unul din fondatorii Partidului Republican Islamic, ce domina Majlisul (legislativul naţional) după revoluţia din 1979. El fusese numit în Consiliul Revoluţiei Islamice în 1979, iar între 1979 şi 1981 membru al Majlisului, fiind ministru adjunct al apărării, comandant al Gărzii Revoluţionare şi membru în Consiliul Suprem al Apărării. A fost, de asemenea, de mai multe ori, secretar general al Partidului Republican Islamic. În vara lui 1982 cuceririle teritoriale iniţiale ale Irakului au fost recuperate de trupele iraniene, care au fost întărite cu gărzile revoluţionare. Forţele irakiene au fost alungate din Iran. Războiul a cuprins atacarea navelor din Golful Persic, în încercarea de a submina exporturile de petrol ale ţării. Aşa cum cerea constituţia, el a demisionat de la preşedinţie în 1989.
La 20 august 1988, s-a semnat o încetare a focului dintre Iran şi Irak. Ambele părţi au acceptat Rezoluţia 598 a ONU.
Urmare a morţii Ayatollahului Khomeini, la 3 iunie 1989, în urma unui atac de cord, Khamenei şi-a asumat rolul de lider spiritual suprem. Adunarea Experţilor (Ulama) s-a întrunit în sesiune de urgenţă pe 4 iunie şi l-a ales pe preşedintele Khamenei noul Valy-e-Faqih (lider spiritual suprem), înălţându-l simultan la rangul de ayatollah. Iar Hojatoleslamul Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, preşedintele Majlisului, a fost ales preşedinte.
El obţinuse, la sfârşitul anilor 1950, titlul de Hojatoleslam, funcţie clericală şiită inferioară celei de ayatollah. Adversar, la fel ca mentorul său, al domniei lui Mohammad Reza Shah Pahlavi, Rafsanjani a devenit principalul agent din Iran al exilatului Khomeini, fiind arestat în mai multe rânduri şi petrecând trei ani în închisoare (1975-1977). În 1990-1991 Iranul a condamnat atât invazia Irakului în Kuweit, cât şi acţiunile forţelor aliate împotriva Irakului.
Rafsanjani a fost reales în anul 1993, dar a părăsit funcţia în 1997 întrucât constituţia iraniană nu permite alegerea unui preşedinte pentru al treilea mandat.
Din 1995 SUA a impus un embargou total asupra comerţului cu Iranul. In 1997 Hojatoleslamul Mohammad Khatami a fost ales preşedinte câştigând aproape 70% din voturi. El a continuat reforma politică şi s-a opus cenzurii. A fost considerat un reformist, care a urmărit democratizarea societăţii iraniene şi normalizarea relaţiilor cu Occidentul, precum şi reducerea tensiunilor din regiune. Deşi populare în rândul iranianilor, aceste programe s-au confruntat cu opoziţia considerabilă a conservatorilor, ce controlau legislativul şi justiţia.
Hojatoleslamul Mohammad Khatami a fost reales preşedinte în anul 2001 cu o mai largă participare la vot, obţinând aproape 78% din voturile exprimate.
La 24 iunie 2005 Dr. Mahmoud Ahmadinejad[4] a fost ales al şaselea preşedinte al Iranului. El a obţinut funcţia prezidenţială cu 17.046.441 de voturi dintr-un total de 27.536.069 de voturi exprimate.
IRANUL DUPĂ VICTORIA REVOLUŢIEI DIN ANUL 1979
Mehdi Bazargan a devenit primul prim ministru al regimului revoluţionar în februarie 1979. Totuşi Bazargan a condus un guvern ce nu controla nici ţara, nici chiar aparatul ei birocratic. Autoritatea centrală s-a prăbuşit. Sute de comitete revoluţionare semi-independente îndeplineau diverse funcţii în marile oraşe de-a lungul ţării. Muncitorii, funcţionarii, intelectualitatea tehnică şi studenţii deţineau adesea controlul cerând să aibă un cuvânt de spus în conducerea organizaţiilor lor şi în alegerea şefilor lor. Guvernatorii, comandanţii militari şi alte autorităţi numite de primul minis-tru erau deseori respinse de cei de la nivelele inferioare sau de locuitorii din diverse localităţi.
O serie de grupuri politice, de la extrema stângă la cea dreaptă, de la secularişti la ultra-islamişti, îşi disputau puterea politică, promovând programe adverse şi solicitând acţiune imediată din partea primului ministru. Clerul condus de Aya-tollahul Mohammad Beheshti a înfiinţat Partidul Republican Islamic (PRI). Partidul a apărut ca organ al clerului în jurul Ayatollahului Khomeini şi principala organizaţie politică din ţară. Ca să nu fie întrecuţi, adepţii Ayatollahului mai moderat Shariatmadari au înfiinţat, în 1979, Partidul Republican al Poporului Islamic (PRPI), care îşi avea baza în Azarbaijan, provincia natală a lui Shariatmadari.
Mai mult, au apărut multiple centre de autoritate în interiorul guvernului. Ca lider suprem, Ayatollahul Khomeini nu s-a considerat legat de guvern. El a făcut declaraţii politice, a numit reprezentanţi personali în funcţii cheie din guvern, a în-fiinţat instituţii noi şi a anunţat decizii fără să-l consulte pe primul său ministru. Primul ministru a constatat că trebuie să împartă puterea cu Consiliul Revoluţionar, pe care Ayatollahul Khomeini îl înfiinţase în ianuarie 1979 şi care iniţial era compus din clerul apropiat Ayatollahului Khomeini, lideri politici laici care se identificau cu Bazargan, şi doi reprezentanţi ai forţelor armate.
Odată cu înfiinţarea guvernului provizoriu, Bazargan şi colegii lui au părăsit consiliul ca să formeze cabinetul. Ei au fost înlocuiţi de consilierii Ayatollahului Khomeini din perioada pariziană, ca Abolhassan Bani Sadr şi Sadeq Qotbzadeh, şi de protejaţii asociaţilor religioşi ai Ayatollahului Khomeini. Cabinetul trebuia să slu-jească drept autoritate executivă. Însă Consiliul Revoluţionar va exercita dreptul luă-rii deciziilor supreme şi ca autoritate legislativă. Au apărut curând diferende între cabinet şi consiliu cu privire la numiri în funcţii, rolul tribunalelor revoluţionare şi al altor organisme revoluţionare, politica externă şi direcţia generală a Revoluţiei. Bazargan şi colegii săi din cabinet doreau o revenire la normalitate şi rapida reafirmare a autorităţii centrale. Clericii din Consiliul Revoluţionar, mai sensibili faţă de tempe-ramentul islamic şi popular al maselor lor de susţinători, au susţinut măsuri economice şi sociale mai radicale. Totodată ei s-au dovedit mai dornici şi mai capabili să mobilizeze şi să folosească mişcările de stradă şi organizaţiile revoluţionare pentru a-şi atinge scopurile.
În iulie 1979, Bazargan a obţinut aprobarea Ayatollahului Khomeini pentru un aranjament care a sperat că va permite o mai strânsă cooperare între Consiliul Revoluţionar şi cabinet. Patru clerici membri ai consiliului au intrat în cabinet, unul ca ministru de Interne şi alţi trei ca subsecretari la Interne, Educaţie şi Apărare, în timp ce Bazargan şi trei colegi din cabinet au intrat în consiliu. (Toţi ceilalţi 8 şi-au continuat poziţiile deţinute până atunci.) Cu toate acestea, au persistat tensiunile. Chiar atunci când se încerca să se înfiinţeze instituţiile noii ordini, revoluţionarii şi-au îndreptat atenţia către judecarea şi pedepsirea membrilor fostului regim pe care îi considerau răspunzători de represiunea politică, jefuirea avuţiei naţionale, aplicarea unor politici economice nocive, admiterea exploatării Iranului de către străini. Un tribunal revoluţionar şi-a început activitatea aproape imediat în clădirea şcolii din Teheran, unde Ayatollahul Khomeini îşi stabilise cartierul general. Curând după aceea au fost înfiinţate tribunale revoluţionare în centrele provinciale. Tribunalul din Teheran a pronunţat condamnări la moarte pentru patru generali ai şahului (şahul Mohammad Reza) în 16 februarie 1979; toţi 4 au fost împuşcaţi de un pluton de exe-cuţie pe acoperişul clădirii ce găzduia cartierul general al Ayatollahului Khomeini. Alte execuţii au urmat, aproape zilnic, ale ofiţerilor militari şi de poliţie, agenţilor SAVAK, membrilor guvernului, deputaţilor din Majlis şi ale oficialităţilor regimului şahului.
Activităţile tribunalelor revoluţionare au devenit obiect de intense contro-verse. Pe de o parte, grupurile politice de stânga şi clericii populişti insistau să se aplice „justiţia revoluţionară” criminalilor fostului regim. Pe de altă parte, grupurile avo-caţilor şi ale activiştilor pentru drepturile omului au protestat împotriva naturii arbi-trare a tribunalelor revoluţionare, inconsistenţei învinuirilor şi absenţei avocaţilor apărării. Şi Bazargan critica activitatea tribunalelor. La insistenţa primului ministru, tribunalele revoluţionare şi-au suspendat activitatea pe 14 martie 1979. În 5 aprilie s-au promulgat noi regulamente privind activitatea tribunalelor. Tribunalele trebuiau înfiinţate la discreţia Consiliului Revoluţionar şi cu aprobarea Ayatollahului Khome-ini. Ele erau autorizate să judece o mare varietate de crime larg definite, ca „semănarea corupţiei pe pământ”, „crime împotriva poporului” şi „crime împotriva Revoluţiei”. Tribunalele şi-au reluat activitatea în 6 aprilie. A doua zi, în pofida cererilor internaţionale de clemenţă, a fost ucis Amir Abbas Hoveida, primul ministru al şahului timp de 12 ani. Au eşuat şi tentativele lui Bazargan de a pune tribunalele revoluţionare sub con-trol judiciar şi de asigurare a protecţiei pentru victimele potenţiale prin amnistii emise de Ayatollahul Khomeini.
Începând din august 1979, tribunalele au judecat şi au pronunţat pedepse cu moartea împotriva membrilor minorităţilor etnice implicaţi în mişcări anti-guverna-mentale. Până la demisia lui Bazargan, în noiembrie 1979, au fost executate în jur de 550 persoane. Bazargan mai încercase, însă a eşuat, să aducă sub controlul său comitetele revoluţionare. Comitetele, ale căror membri erau înarmaţi, îndeplineau o varietate de misiuni. Ei slujeau ca poliţişti în zonele urbane, păzeau închisorile şi clădirile guvernamentale, efectuau arestări şi făceau parte din plutoanele de execuţie ale tribunalelor revoluţionare.
Adesea comitetele slujeau interesele unor clerici puternici, personalităţi revoluţionare şi grupuri politice. Ele au efectuat arestări neautorizate, au intervenit în disputele din întreprinderi dintre muncitori şi conducere, şi-au însuşit proprietăţi. În pofida acestor abuzuri, membrii Consiliului Revoluţionar doreau să aducă aceste comitete sub controlul lor, nu să le elimine. Cu acest gând, în februarie 1979 ei l-au numit pe Ayatollahul Mohammad Reza Mahdavi-Kani şeful comitetului revoluţionar din Teheran şi l-au însărcinat cu controlul comitetelor din întreaga ţară. Mahdavi-Kani a dizol-vat multe comitete şi a trimis acasă mii de membri ai comi-tetelor. Dar comitetele, la fel ca tribunalele revoluţionare, au rezistat, slujind ca una din armele coercitive ale guvernului revoluţionar. În mai 1979 Ayatollahul Khomeini a autorizat înfiinţarea Pasdaran (Pasdaran-e Enghelab-e Islami, Corpurile Gărzilor Revoluţionare sau Gărzile Revoluţionare). Pasdaran au fost concepute de oamenii din jurul Ayatollahului Khomeini ca forţă militară loială revoluţiei şi liderilor religioşi, ca o contrabalansare pentru armata regulată şi ca o forţă împotriva organizaţiilor de gherilă ale stângii, care se înarmau şi ele. Tulburările în rândul minorităţilor etnice au accelerat extinderea Pasdaranului.
În această perioadă au mai fost înfiinţate două organizaţii importante. În martie Ayatollahul Khomeini a înfiinţat Fundaţia Dezmoşteniţilor. Organizaţia urma să preia bunurile Fundaţiei Pahlavi şi să ajute grupurile cu venituri mici. În timp, fundaţia a ajuns să fie unul din cele mai mari conglomerate din ţară, controlând sute de fabrici expropiate şi naţionalizate, societăţi comerciale, ferme şi clădiri de locuinţe şi birouri, ca şi două mari lanţuri de ziare. Cruciada pentru Reconstrucţie (Jihad-e Sazandegi or Jihad), înfiinţată în iunie, a recrutat tineri pentru construcţia de clinici, drumuri locale, şcoli şi alte facilităţi în sate şi regiunile rurale. Şi organizaţia a crescut repede, asumându-şi funcţii în zonele rurale care fuseseră anterior conduse de Organizaţia de planificare şi buget (care a înlocuit Organizaţia Planului în 1973) şi de Ministerul Agriculturii. În martie 1979 au izbucnit tulburări în rândul turkomanilor, kurzilor şi al populaţiei de limbă arabă din Khozestan. Disputele din regiunea turkomană Gorgan erau legate de pământ şi nu în privinţa identităţii sau autonomiei culturale turkomane. Reprezentanţii mişcărilor de stânga, activi în regiune, îi încurajau pe lucrătorii agricoli să preia pământul de la marii latifundiari. Aceste tulburări au fost stopate, dar nu fără violenţă. Între timp, în Khozestan, centrul industriei peroliere a Iranului, membrii populaţiei de limbă arabă s-au organizat şi au cerut o cotă mai mare pentru regiunea lor din veniturile din petrol, mai multe locuri de muncă pentru locuitorii din regiune, folosirea arabei ca limbă semi-oficială şi un grad mai mare de autonomie locală.
Deoarece ţările arabe, inclusiv Irakul, pretinseră în trecut Khozestanul ca parte a „patriei arabe”, guvernul a fost obligat să privească cu suspiciune o mişcare în rândul populaţiei de limbă arabă. Guvernul mai suspecta faptul că actele de sabotaj pe câmpurile petrolifere se întâmplau cu complicitatea Irakului. În mai 1979, forţele guvernamentale au reacţionat la aceste tulburări trăgând în demonstranţii arabi la Khorramshahr. Au fost omorâţi numeroşi demonstranţi; alţii au fost împuşcaţi din ordinul tribunalului revoluţionar local. Ulterior guvernul a transferat pe liderul arabilor din Khozestan, Ayatollahul Mohammad Taher Shobayr al Khaqani, la Qom, unde a fost ţinut sub arest la domiciliu. Aceste măsuri a pus capăt continuării protestelor. Revolta kurdă s-a dovedit şi mai profundă, gravă şi de durată. Conducătorii kurzi erau dezamăgiţi că Revoluţia nu le adusese autonomia locală la care aspiraseră de mult timp. Lupte disparate au început în martie 1979 între guvern şi forţele kurde şi au continuat după o scurtă încetare a focului; încercările de negociere s-au dovedit infructuoase. O facţiune, condusă de Ahmad Moftizadeh, conducătorul rugăciunii de vineri din Sanandaj, era pregătit să accepte concesiile limitate oferite de guvern, însă Partidul Democratic Kurd, condus de Abdol-Rahman Qasemloo, ca şi un grup mai radical condus de Shaykh Ezz-o-Din Hossaini, au ridicat pretenţii pe care autorităţile din Teheran n-au considerat că le pot accepta. Acestea includeau mărirea regiunii Kurdestan pentru a cuprinde regiunile unde se vorbea kurda în Iran, un coeficient clar menţionat din venitul naţional pentru cheltuielile provinciei şi o auto-nomie completă în administraţia provinciei. Kurda trebuia recunoscută ca limbă oficială pe plan local şi în corespondenţa cu guvernul central. Kurzii urmau să ocupe toate funcţiile guvernamentale locale şi să preia conducerea forţelor locale de se-curitate. Guvernul central va răspunde de apărarea naţională, afaceri externe şi finanţele centrale. Autonomie similară trebuia acordată şi altor minorităţi etnice din ţară. Odată cu respingerea acestor solicitări, au izbucnit lupte serioase în august 1979. Ayatollahul Khomeini, invocând prerogativele lui de comandant şef, a folosit armata împotriva altor iranieni pentru prima oară de la Revoluţie. Nu s-a ajuns la nici o reglementare a relaţiilor cu kurzii pe timpul guvernului lui Bazargan.
Deoarece guvernului Bazargan îi lipseau forţele de securitate necesare pentru controlul străzilor, acest control a trecut treptat în mâinile clerului din Consiliul Revoluţionar şi al PRI, care conduceau tribunalele revoluţionare şi aveau influenţă în Pasdaran, comitetele revoluţionare şi cluburile de hezbollahi, or “partizanii partidului lui Dumnezeu.” Clerul a folosit aceste forţe pentru a struni organizaţiile politice rivale. În iunie Consiliul Revoluţionar a promulgat noua lege a presei şi a început pedep-sirea proliferării presei politice.
În data de 8 august 1979, procuratura revoluţionară a interzis importantul ziar de stânga Ayandegan. Cinci zile mai târziu hezbollahii au împrăştiat o demon-straţie în Teheran iniţiată de Frontul Democratic Naţional, o nou organizată mişcare politică de centru-stânga, pentru a protesta împotriva suprimării ziarului Ayandegan. Apoi Consiliul Revoluţionar a interzis chiar şi Frontul şi a emis un mandat pentru arestarea liderului lui. Hezbollahii au atacat şi sediul organizaţiei Fadayan şi i-au obli-gat pe mojahedini să evacueze sediul. În 20 august, au fost interzise 41 de ziare de opoziţie. La 8 septembrie, două din cele mai mari lanţuri de presă din ţară, Kayhan şi Ettelaat, au fost expropriate şi transferate Fundaţiei Dezmoşteniţilor.
În iunie şi iulie 1979, Consiliul Revoluţionar a adoptat un număr de măsuri economice importante, al căror efect a fost transferarea la stat a unor bunuri considerabile ale sectorului privat. El a naţionalizat bănci, firme de asigurare, industrii im-portante şi unele categorii de teren urban; a expropriat averile unor familii deţinătoare de firme comerciale şi industriale importante; şi a numit directori de stat pentru multe firme şi industrii din sectorul privat.
Consolidarea revoluţiei. În timp ce guvernul elimina opoziţia politică şi condamna războiul Iran-Irak, el a făcut noi paşi pentru a consolida şi instituţionaliza realizările Revoluţiei. Guvernul a luat multe măsuri pentru a reglementa statutul organizaţiilor revoluţionare. El a organizat Pasdaran şi Cruciada pentru Reconstruc-ţie ca ministere (prima în noiembrie 1982, iar ultima în noiembrie 1983), o mişcare menită să aducă aceste organisme sub egida cabinetului, şi a pus comitetele revoluţionare sub controlul Ministerului de Interne. Guvernul a inclus şi tribunalele revoluţionare în sistemul tribunalelor obişnuite, iar în 1984 a reorganizat organizaţia de securitate condusă de Mohammadi Reyshahri, şef concomitent şi al Tribunalului Revoluţionar Militar al Armatei. Aceste măsuri s-au bucurat doar de un succes limitat în reducerea autonomiei considerabile, inclusiv independenţa bugetară, de care se bucurau orga-nizaţiile revoluţionare.
În decembrie 1982 a fost aleasă o Adunare a Experţilor (a nu se confunda cu adunarea constitutivă care avea acelaşi nume) şi s-a întrunit în acelaşi an pentru a-l alege pe urmaşul Ayatollahului Khomeini. Opţiunea personală cunoscută a Ayatollahului Khomeini era ca acesta să fie Ayatollahul Montazeri. Adunarea, un organism format din 83 de membri, care trebuia să se întrunească o dată pe an, nu a reuşit să ajungă la nici un acord privind succesorul nici în sesiunea sa din 1983, nici în cea din 1984. În 1985 Adunarea Experţilor a fost de acord să-l numească pe Ayatollahul Montazeri „adjunct” al Ayatollahului Khomeini (qaem maqam), şi nu “succesor” (janeshin), inscriindu-l astfel pe Ayatollahul Montazeri în lista de succesiune fără a-l numi de fapt moştenitor propriu-zis.
Alegerile pentru al doilea Majlis s-au ţinut în primăvarea lui 1984. IFM, îndoindu-se că alegerile vor fi libere, nu a participat, aşa că locurile au fost contestate doar de candidaţii PRI şi de alte grupuri şi indivizi. Campania a dezvăluit, totuşi, nu-meroase divizări în rândul grupului conducător, iar al doilea Majlis, ce a inclus mulţi deputaţi care activaseră în organizaţiile revoluţionare, a fost mai radical decât primul. Al doilea Majlis s-a întrunit în mai 1984 şi, cu unele îndemnuri ale Ayatollahului Khomeini, i-a acordat lui Mir-Hossein Mousavi un nou vot de încredere ca prim ministru. În 1985 el l-a ales pe Hojatoleslamul Khamenei, care virtual nu a avut un contra candidat, pentru un nou mandat de patru ani, ca preşedinte.
Bazargan, ca lider al IFM, a continuat să protesteze împotriva suprimării libertăţilor de bază. El a adresat o scrisoare în această chestiune Ayatollahului Khomeini în august 1984 şi a făcut o declaraţie publică în februarie 1985. S-a pronunţat împotriva războiului cu Irakul şi a cerut o soluţionare negociată. În aprilie 1985 Bazargan şi 40 de membri ai IFM şi ai Frontului Naţional au cerut secretarului general al ONU să negocieze încetarea paşnică a conflictului. Ca represalii, în februarie 1985, hezbollahii au devastat sediile partidului, iar ziarul partidului a fost interzis din nou. Bazargan a fost denunţat de la amvoane şi nu i s-a permis să can-dideze ca preşedinte la alegerile din 1985.
Totuşi, au existat semne tot mai multe privind facţionalismul în cadrul grupului de conducere însuşi cu privire la chestiuni de justiţie socială în raport cu politica economică, succesiunea, politica externă şi războiul cu Irakul. Dezbaterea asupra politicii economice a rezultat parţial din dezacordul asupra unei distribuţii mai echitabile a avuţiei naţionale şi parţial din diferendele dintre cei care susţineau controlul statului în economie şi cei care susţineau controlul sectorului privat. Divizările au rezultat şi între Majlis şi Consiliul Gardienilor, un grup alcătuit din jurişti islamici de prestigiu şi alţi experţi în dreptul islamic, mandatat de Constituţie să se pronunţe prin veto sau să ceară revizuirea oricărei legi care considera că e în contradicţie cu Islamul sau cu Constituţia. În această dispută, Consiliul Gardienilor a apărut drept campion colectiv al drepturilor proprietăţii private. În mai 1982, Consiliul Gardienilor a opus dreptul său de veto unei legi care ar fi naţionalizat comerţul exterior. În toamna lui 1982, Consiliul a obligat Majlisul să adopte o lege revizuită privind preluarea de către stat a terenurilor din oraşe şi acordarea unei mai mari protecţii latifundiarilor. În ianuarie anul următor, Consiliul s-a opus Legii pentru exproprierea proprietăţii transfugilor, măsură ce ar fi permis statului să confişte proprietatea oricărui iranian ce trăia peste hotare, care nu a revenit în ţară în termen de două luni.
În decembrie 1982, Consiliul a respins şi noua şi mai conservatoarea lege a reformei agrare adoptată de Majlis. Această lege urmărea să ajute la soluţionarea împărţirii pământului, lăsată nerezolvată când, în noiembrie 1980, a fost suspendată legea reformei agrare. Suspendarea a lăsat neso-luţionat şi statutul a 750.000 până la 850.000 ha de teren privat, ca rezultat al confiscării de teren din 1979-1980 şi al redistribuirilor, acesta fiind cultivat de alte persoane decât proprietarii, dar fără titlu. Dezbaterea dintre partizanii controlului statului şi al sectorului privat al economiei s-a reînnoit în iarna 1983-84, când a fost atacat guvernul şi au fost distribuite manifeste la adresa Consiliului Gardienilor. Neclintit, Consiliul a blocat tentativele din 1984 şi 1985 de a reînvia măsurile privind naţionalizarea comerţului exterior şi distri-buirea pământului şi a respins o măsură privind controlul statului legat de distri-buirea internă a mărfurilor. Deoarece condiţiile economice s-au înrăutăţit în 1985, a existat o încercare în Majlis să fie demis primul ministru. Însă Ayatollahul Khomeini a intervenit pentru menţinerea guvernului în funcţie.
Aceste diferende privind chestiunile majore de politică au persistat chiar şi când Revoluţia era instituţionalizată, iar regimul şi-a consolidat controlul în ţară. Diferendele au rămas în surdină datorită intervenţiei Ayatollahului Khomeini, dar disputa ameninţa să crească în intensitate şi să devină tot mai dezbinantă în perioada post-Khomeini. Mai mult, în timp ce în 1985 Ayatollahul Montazeri părea înscris pe listă să-i urmeze Ayatollahului Khomeini ca lider al Iranului, exista un consens general că el va fi o figură mai puţin dominantă ca şef al Republicii Islamice decât fusese Ayatollahul Khomeini.
Noua Constituţie. Ayatollahul Khomeini a însărcinat guvernul provizoriu să redacteze un proiect al constituţiei. Un pas în această direcţie a fost făcut la 30 şi 31 martie 1979, când s-a desfăşurat un referendum naţional pentru a stabili sistemul politic care va fi înfiinţat. Ayatollahul Khomeini a respins cererile diverselor grupuri politice şi ale Ayatollahului Shariatmadari ca votanţii să aibă mai multe opţiuni. Singura formă de guvern ce urma să apară pe buletin era Republica Islamică, iar votul nu urma să fie secret. Guvernul a anunţat o majoritate covârşitoare de peste 98 % în favoarea Republicii Islamice. Ayatollahul Khomeini a proclamat înfiinţarea Republicii Islamice Iran la 1 aprilie 1979.
Regimul Ayatollahului Khomeini a dat publicităţii un proiect al constituţiei pe 18 iunie. În afară de înlocuirea cu un preşedinte puternic, după model gaullist, a monarhiei, constituţia nu diferea prea mult de cea din 1906 şi nu dădea clerului un rol important în noua structură de stat. Ayatollahul Khomeini era pregătit să supună acest proiect, nemodificat, unui referendum naţional sau unui consiliu format din 40 de reprezentanţi numiţi, care ar fi putut da sugestii cu privire la el, dar nu îl putea modifica. În mod ironic, după cum s-a întâmplat, partidele de stânga au fost cele care au respins cel mai vehement acest procedeu şi au cerut ca proiectul consituţional să fie supus unei revizuiri complete de către o adunare constituantă. Ayatollahul Shariatmadari a susţinut aceste cereri. O nou creată Adunare a Experţilor, alcătuită din 73 de membri, s-a întrunit la 18 august 1979 pentru a analiza proiectul constituţional. Clerul, membrii şi susţinătorii PRI au dominat adunarea, care a restructurat constituţia ca să stabilească baza unui stat dominat de clerul şiit. Adunarea Experţilor şi-a încheiat munca la 15 noiembrie, iar noua Constituţie a Republicii Islamice Iran a fost aprobată într-un referendum naţional la 2 şi 3 decembrie 1979, din nou, potrivit cifrelor guvernului, cu peste 98% din voturi. În octom-brie 1979, când devenise clar că proiectul constituţiei va instituţionaliza domina-rea de către cler a statului, Bazargan şi câţiva din colegii lui din cabinet au încercat să-l determine pe Ayatollahul Khomeini să dizolve Adunarea Experţilor, însă Ayato-llahul Khomeini a refuzat. Noile partide de opoziţie au încercat să-şi sublinieze obiecţiile faţă de Constituţie prin protestele conduse de PRPI. După aprobarea Con-stituţiei, partizanii Ayatollahului Shariatmadari din Tabriz au organizat demonstraţii şi au preluat controlul asupra postului de radio. O provocare destul de gravă la adresa ierarhiei clericale dominante a eşuat, totuşi, atunci când Ayatollahul Shariatmadari a ezitat în susţinerea protestatarilor, iar forţele pro-Khomeini au organizat contrademonstraţii masive în oraş în 1979. De teama condamnării de către Ayatollahul Khomeini şi a represaliilor PRI, PRPI şi-a anunţat, în decembrie 1979, dizolvarea ca partid. În primele luni ale Revoluţiei au fost posibile puţine iniţiative externe. Guvernul Bazargan a încercat să menţină relaţii corecte cu statele Golfului Persic, în pofida denunţurilor dure ale conducătorilor din Golf de către clericii superiori şi liderii revoluţionari. Sentimentul anti-american era larg răspândit şi a fost stimulat de însuşi Ayatollahul Khomeini, predicatorii populişti şi partidele de stânga. Totuşi, Bazargan a încercat să obţină piese de schimb în domeniul militar de la Washington şi a cerut informaţii secrete despre activităţile Uniunii Sovietice şi Irakului în Iran. La 1 noembrie 1979, Bazargan s-a întâlnit cu consilierul preşedintelui Carter pe pro-bleme de securitate naţională, Zbigniew K. Brzezinski, în Alger, unde cei 2 parti-cipau la sărbătorirea Zilei Independenţei. Între timp şahul, care era grav bolnav, a fost primit în SUA pentru tratament medical. Iranienii se temeau că şahul va folosi vizita în Statele Unite spre a obţine sprijinul americanilor pentru o tentativă de răsturnare a Republicii Islamice. La 1 noembrie 1979, sute de mii au demonstrat în Te-heran să ceară extrădarea şahului, în timp ce presa îl denunţa pe Bazargan pentru că s-a întâlnit cu importanta oficialitate nord-americană. În 4 noembrie, tinerii care ulterior s-au autodenumit “studenţii liniei Imamului,” au ocupat sediul ambasadei Statelor Unite şi i-au luat ostatici pe diplomaţii nord-americani. Bazargan a demisionat 2 zile mai târziu; nu a fost numit nici un alt prim ministru pentru a-l înlocui.
Consiliul Revoluţionar a preluat funcţiile primului ministru, înaintea alegerilor prezidenţiale şi pentru Majlis. Alegerile pentru noul preşedinte s-au ţinut în ianuarie 1980; Bazargan, temându-se de noi atacuri personale, nu a candidat. Cei 3 candidaţi importanţi au fost Jalal o-Din Farsi, reprezentând PRI, partidul clerical dominant; Abolhassan Bani Sadr, un independent legat de Ayatollahul Khomeini, care scrisese mult despre relaţia Islamului cu politica şi economia; şi Ahmad Madani, un ofiţer na-val, care după Revoluţie fusese guvernator al provinciei Khozestan şi comandantul forţelor navale. Farsi a fost descalificat datorită originii lui afgane, lăsând pe Bani Sadr şi Madani ca principali competitori. A fost ales Bani Sadr cu 75 % din voturi.
Preşedinţia lui Bani Sadr. Programul lui Bani Sadr ca preşedinte a fost restabilirea autorităţii centrale, reducerea treptată a Pasdaran şi a tribunalelor şi comitetelor revoluţionare şi absorbirea lor în alte organizaţii guvernamentale, reducerea influenţei ierarhiei clericale şi lansarea unui program de reformă economică şi dezvoltare. Contrar dorinţelor PRI, Ayatollahul Khomeini i-a permis lui Bani Sadr să depună jurământul ca preşedinte în ianuarie 1980, înainte de întrunirea Majlisului. Ayatollahul Khomeini a susţinut în continuare poziţia lui Bani Sadr numindu-l preşedinte al Consiliului Revoluţionar şi delegând preşedintelui prerogativele sale de comandant şef al forţelor armate. În ajunul Anului Nou iranian, pe 20 martie, Ayatollahul Khomeini a transmis un mesaj naţiunii denumind anul următor „an al ordinii şi securităţii” şi subliniind un program ce reflecta priorităţile lui Bani Sadr.
Totuşi, problema centrelor de putere şi de organizaţii revoluţionare nesu-puse controlului central a continuat să îl chinuie pe Bani Sadr. Ca şi Bazargan, Bani Sadr a constat lupta pentru supremaţie cu clerul şi activiştii PRI. Lupta dintre preşedinte şi PRI a dominat viaţa politică a ţării pe parcursul preşidenţiei lui Bani Sadr. Bani Sadr nu a reuşit să determine dizolvarea Pasdaran şi a tribunalelor şi comitetelor revoluţionare. A eşuat şi în stabilirea controlului asupra judiciarului sau a reţelelor de radio şi televiziune. Ayatollahul Khomeini însuşi i-a numit pe membrii PRI Ayatollahul Mohammad Beheshti şef al justiţiei, iar pe Ayatollahul Abdol-Karim Mousavi-Ardabili procuror general. Cei nominalizaţi de Bani Sadr să conducă serviciile radioului de stat şi Pasdaran au fost obligaţi să demisioneze la câteva săptămâni după numire. Alegerile parlamentare s-au ţinut în martie şi mai 1980, fiind acuzate de fraudă. Rezultatele oficiale au acordat PRI şi susţinătorilor lui 130 din cele 241 de locuri definitivate (alegerile nu s-au terminat în toate cele 270 de circum-cripţii). Candidaţii legaţi de Bani Sadr şi de IFM al lui Bazargan au câştigat fiecare câteva locuri; alte partide de centru stânga seculare n-au reuşit nici ele mai mult. Candidaţii partidelor radicale de stânga, inclusiv Mojahedin Khalq, Fadayan Khalq şi Partidul Tudeh, n-au câştigat absolut nici un loc. Majoritatea PRI din Majlis s-a consolidat când s-a respins aprobarea unor deputaţi reprezentând Frontul Naţional şi zonele cu populaţie kurdă sau cei care candidaseră ca independenţi. Consecinţele acestei distribuiri a puterii votului au devenit curând evidente. Majlisul şi-a început delibe-rările în iunie 1980. Hojatoleslamul Ali Akbar Hashemi-Rafsanjani, un cleric şi membru fondator al PRI, a fost ales preşedinte. După un blocaj de 2 luni între pre-şedinte şi Majlis privind alegerea primului ministru, Bani Sadr a fost obligat să accepte candidatul PRI, Mohammad Ali Rajai. Rajai, fost învăţător demonstrant, era un protejat al lui Beheshti. Desemnarea miniştrilor cabinetului a fost întârziată deoarece Bani Sadr a refuzat să confirme lista înaintată de Rajai. În septembrie 1980, Bani Sadr a confirmat în sfârşit 14 dintr-o listă de 21 de miniştri propusă de primul ministru. Unele posturi cheie ale cabinetului inclusiv ministerele afacerilor externe, muncii, comerţului şi finanţelor, au fost ocupate treptat în următoarele 6 luni. Dife-rendele dintre preşedinte şi primul ministru în privinţa numirilor în cabinet au rămas nesoluţionate până în mai 1981, când Majlisul a adoptat o lege care permitea pri-mului ministru să numească miniştri provizorii la ministerele fără titular. Incapacitatea preşedintelui de a controla tribunalele revoluţionare şi persistenţa tempera-mentului revoluţionar a fost demonstrată în mai 1980, când execuţiile, care se răriseră în lunile precedente, au început iar pe scară mare. Au avut loc circa 900 de execuţii, majoritatea din mai până în septembrie 1980, înainte ca Bani Sadr să-şi abandoneze funcţia în iunie 1981. În septembrie şeful justiţiei a restricţionat în fine competenţa tribunalelor de a pronunţa pedepse cu moartea. Între timp, o observaţie a Ayatollahului Khomeini din iunie 1980 că “monarhiştii” se găseau încă în funcţii guvernamentale a condus la reluarea epurărilor ample. La câteva zile de la observaţiile Ayatollahului Khomeini funcţionau în oficiile guvernamentale vreo 130 comitete neoficiale de epurare. Înainte de a fi putut fi oprit valul epurărilor, şi-au pierdut slujbele 4.000 funcţionari publici şi între 2.000 şi 4.000 ofiţeri militari. Vreo 8.000 ofiţeri militari fuseseră demişi sau pensionaţi la epurările precedente.
Şi problema kurdă s-a dovedit intratabilă. Revoluta a continuat, iar condu-cerea kurdă a refuzat compromisurile cu privire la cererile lor de autonomie locală. Luptele au reizbucnit în aprile 1980, urmate de o nouă încetare a focului pe 29 apri-lie. Liderii kurzi şi guvernul au negociat atât la Mahabad cât şi la Teheran, dar, deşi Bani Sadr a anunţat că era pregătit să accepte cererile kurde cu „modificări”, discuţiile s-au întrerupt şi s-au reluat luptele. Criza ostaticilor Statelor Unite a fost o altă problemă ce cântărea greu asupra lui Bani Sadr. “Studenţii liniei Imamului” şi susţinătorii lor din PRI care îi deţineau pe ostatici au folosit problema ostaticilor şi documentele găsite în ambasadă pentru a radicaliza atitudinea publică, pentru a înfrunta autoritatea preşedintelui şi pentru submina reputaţiile politicienilor moderaţi şi a personalităţilor cunoscute.
Criza a exacerbat relaţiile cu Statele Unite şi ţările vest europene. Preşedintele Carter a dispus îngheţarea unor conturi de miliarde de dolari aflate în băncile americane şi în alte ţări. Diversele încercări ale lui Bani Sadr de a rezolva criza s-au dovedit un eşec. El a aranjat ca secretarul general al ONU să numească o comisie care să investigheze reclamaţiile iraniene la adresa Statelor Unite, cu înţelegerea că ostaticii vor fi predaţi Consiliului Revoluţionar ca o măsură preliminară spre elibe-rarea lor definitivă. Planul a eşuat când, la 23 februarie 1980, ajunul sosirii comisiei la Teheran, Ayato-llahul Khomeini a declarat că numai Majlisul, a cărui alegere va avea loc peste mai multe luni, ar fi putut decide soarta ostaticilor. Între timp şahul şi-a găsit refugiul în Panama. Bani Sadr şi ministrul de externe Qotbzadeh au încercat să aranjeze ca şahul să fie arestat de autorităţile panameze şi extrădat Iranului. Însă şahul a părăsit brusc Panama plecând în Egipt la 23 martie 1980, înainte de a se fi putut lua vreo măsură de arestare.
În aprilie Statele Unite au încercat eliberarea ostaticilor prin aterizarea secretă a unui avion şi a trupelor lângă Tabas, în deşertul Dasht-e Kavir din estul Iranului. Două elicoptere au fost distruse în misiune, iar când comandantul misiunii a decis încetarea ei, un elicopter şi un avion C-130 de transport s-au ciocnit, ucigând 8 militari ai Statelor Unite.
Tentativa eşuată de salvare a avut consecinţe negative asupra militarilor iranieni. Facţiunile radicale din PRI şi grupurile de stânga i-au acuzat pe ofiţerii iranieni că s-au opus Revoluţiei şi au sprijinit în secret avionul american să evite detectarea radar. Ei şi-au reînnoit cererea unei epurări la nivelul comenzii militare. Bani Sadr a reuşit să evite o asemenea epurare, dar a fost nevoit să remanieze con-ducerea superioară a armatei. În iunie 1980, judecătorul şef al Tribunalului Revoluţionar Militar a anunţat descoperirea unui complot antiguvernamental avându-şi centrul la baza militară din Piranshahr în Kurdestan.
Au fost arestaţi 27 de ofiţeri tineri. În iulie autorităţile au anunţat că au des-coperit un complot la baza aeriană Shahrokhi din Hamadan. Au fost implicaţi 600 de ofiţeri şi civili. Zece dintre presupuşii complotişti au fost ucişi atunci când membrii Pasdaran au pătruns în sediul lor. Circa 300 de ofiţeri, inclusiv doi generali, au fost arestaţi şi s-au emis mandate pentru alţi 300. Guvernul i-a acuzat pe arestaţi de complotul pentru răsturnarea statului şi preluarea puterii în numele liderului exilat Bakhtiar. Ayatollahul Khomeini a ignorat cererea de clemenţă a lui Bani Sadr şi a spus că cei implicaţi trebuie să fie executaţi. Au fost împuşcaţi 140 de ofiţeri din ordinul unui tribunal militar; au urmat epurări şi mai ample în rândul forţelor armate.
În septembrie 1980, crezând probabil că criza ostaticilor ar putea sluji altor scopuri diplomatice sau politice, guvernul Rajai a transmis Washingtonului printr-un diplomat al Republicii Federale Germania că era gata să negocieze cu seriozitate eliberarea ostaticilor. Discuţiile au început la 14 septembrie în Germania de Vest şi au continuat în următoarele patru luni, algerienii acţionând ca intermediari. Ostaticii au fost eliberaţi la 20 ianuarie 1981, simultan cu depunerea jurământului de Ronald Reagan ca preşedinte al Statelor Unite.
În schimb Statele Unite au deblocat fonduri iraniene de circa 12 miliarde US$, care fuseseră îngheţate prin ordin prezidenţial. Iranul a acceptat să plătească în jur de 5,1 miliarde de US$ pentru împrumuturi sindicalizate şi ne-sindicalizate datorate băncilor din Statele Unite şi din alte ţări şi să depună un alt miliard de US$ într-un cont de custodie până la soluţionarea reclamaţiilor formulate împotriva Ira-nului de firme şi cetăţeni din Statele Unite. Aceste pretenţii, ca şi pretenţiile iraniene la adresa Statelor Unite au fost adjudecate de un tribunal special al Curţii Inter-naţionale de la Haga, constituit în baza Acordului de la Alger. Până în 1987 Curtea încă revizuia cazurile importante, din care existau câteva mii. Soluţionarea problemei ostaticilor a servit ca încă un motiv de controverse între guvernul Rajai, care a negociat condiţiile, şi Bani Sadr. Preşedintele şi guvernatorul Băncii Centrale (Banca Centrală a Republicii Islamice Iran – înfiinţată iniţial în 1960 sub numele de Bank Markazi Iran), propus de preşedinte, i-a acuzat pe negociatorii iranieni că au acceptat condiţii foarte dezavantajoase pentru Iran.
Un motiv pentru reglementarea crizei ostaticilor a fost acela că, în septembrie 1980, Iranul s-a angajat în ostilităţile pe scară largă cu Irakul. Conflictul a fost generat de temerile irakiene privind posibila extindere a efectelor revoluţiei iraniene. Propagandiştii iranieni răspândeau mesajul extinderii revoluţiei islamice în tot Golful Persic, iar irakienii[5] se temeau că această propagandă îi va incita pe musulmanii şiiţi, care constituiau majoritatea populaţiei Irakului.
Fricţiunea dintre Iran şi Irak a condus la incidente de frontieră, începând din aprilie 1980. Guvernul irakian s-a temut că situaţia tulbure din Iran ar putea anula Acordul de la Alger din 1975 încheiat cu şahul. Există, de asemenea, dovezi că irakienii sperau să determine răsturnarea regimului Ayatollahului Khomeini şi sta-bilirea unui guvern iranian mai moderat în Iran şi anexarea provinciei Khozestan la Irak. La 17 septembrie preşe-dintele Saddam Hossein a abrogat Acordul de la Alger. Cinci zile mai târziu trupele şi aviaţia irakiană au început invadarea masivă a Iranului. Războiul n-a făcut nimic să atenuaze conflictul dintre Bani Sadr şi guvernul Rajai cu susţinătorii săi clerici şi membri ai PRI. Bani Sadr a apărat cauza armatei; rivalii săi din PRI au apărat cauza Pasdaran, pentru care au cerut echipament greu şi un tratament favorizant. Bani Sadr a acuzat guvernul Rajai că împiedică eforturile legate de război; primul ministru şi susţinătorii lui l-au acuzat pe preşedinte că intenţi-onează să folosească armata pentru a pune mâna pe putere. Primul ministru a luptat împotriva preşedintelui şi în ce priveşte controlul asupra politicii externe şi a politicii economice interne. La sfârşitul lui octombrie 1980, într-o scrisoare particulară către Ayatollahul Khomeini, Bani Sadr i-a cerut Ayatollahului Khomeini să demită guvernul Rajai şi să-i dea lui, ca preşedinte, puteri nelimitate de a conduce ţara pe timpul stării de urgenţă impusă de război. El a mai cerut Ayatollahului Khomeini să dizolve Majlisul, Consiliul Juridic Suprem şi Consiliul Gar-dienilor ca să se poată face un nou început în structurarea guvernului. În noembrie, Bani Sadr a acuzat că în Iran se practică tortura în puşcăriile iraniene şi că oamenii erau executaţi „cu aceaşi viteză ca băutul unui pahar de apă”. Ayatollahul Khomeini a numit o comisie care să verifice acuzaţiile de tortură, care. însă, a informat că n-a găsit nici o dovadă de maltratare a deţinuţilor.
Au existat şi alte critici la adresa activităţilor PRI, a tribunalelor şi comitetelor revoluţionare, a cluburilor hezbollahilor care împrăştiau întâlnirile grupărilor din opoziţie. În noembrie şi decembrie susţinătorii lui Bani Sadr au organizat o serie de mitinguri critice la adresa guvernului la Mashhad, Esfahan, Teheran şi Gilan. În de-cembrie, negustorii din bazarul din Teheran, care erau în Frontul Naţional au cerut demisia guvernului Rajai. În februarie 1981, Bazargan a denunţat guvernul la un miting uriaş.
Un grup de 113 scriitori, ziarişti şi reprezentanţii elitei academice au publicat o scrisoare de protest împotriva suprimării libertăţilor de bază. Clericii importanţi au pus la îndoială legitimitatea tribunalelor revoluţionare, numeroasele confiscări de proprietăţi şi puterea exercitată de Ayatollahul Khomeini ca faqih. Chiar şi fiul Ayatollahului Khomeini, Hojatoleslamul Ahmad Khomeini, a vorbit iniţial în sprijinul preşedintelui. PRI a reacţionat folosind bande de hezbollahi ca să împrăştie mitingurile lui Bani Sadr în diverse oraşe şi să hărţuiască organizaţiile opoziţei. În noembrie a fost arestat Qotbzadeh, fostul ministru de externe, pentru un atac la adresa PRI. Două săptămâni mai târziu, birourile ziarului lui Bazargan, Mizan, au fost devastate.
La început Ayatollahul Khomeini a încercat să medieze diferendele dintre Bani Sadr şi PRI ca să evite acţiunile ce ar slăbi ireparabil pe preşedinte, armata şi alte instituţii ale statului. El a ordonat anularea unei demonstraţii, convocată pentru 19 decembrie 1980, care să ceară demiterea lui Bani Sadr din funcţia de comandant şef. În ianuarie 1981, a cerut nespecialiştilor să lase militarilor conducerea războiului. În luna următoare i-a avertizat pe clericii din organizaţiile revoluţionare să nu se ames-tece în domenii din afara competenţei lor.
La 16 martie, după o întâlnire eşuată în a-i determina pe Bani Sadr, Rajai, şi liderii religioşi să-şi rezolve diferendele, a emis o declaraţie în 10 puncte confirmân-du-l pe preşedinte în funcţia de comandant şef şi interzicând alte declaraţii, articole de presă şi remarci care să contribuie la crearea de facţiuni. A înfiinţat o comisie din 3 persoane care să rezolve diferendele dintre Bani Sadr şi criticii săi şi să se asigure că ambele părţi aplicau îndrumările Ayatollahului Khomeini. Acest acord a fost încălcat curând. Lipsindu-i alte mijloace, Bani Sadr a adus din nou cazul său în atenţia publicului prin discursuri şi articole de presă. Susţinătorii PRI au folosit organizaţiile revoluţionare, tribunalele şi bandele de hezbollahi ca să-l submineze pe preşedinte.
Comisia formată din 3 persoane, numită de Ayatollahul Khomeini, a întors rezultatul cercetării împotriva preşedintelui. În mai, Majlisul a adoptat măsuri care să permită primului ministru să numească interimari la ministerele ce nu aveau încă miniştri, să-l priveze pe preşedinte de dreptul de veto şi să permită primului ministru şi nu preşedintelui să-l numească pe guvernatorul Băncii Centrale. În câteva zile guvernatorul Băncii Centrale a fost înlocuit de un protejat al lui Rajai.
Până la sfârşitul lui mai, Bani Sadr a părut să piardă şi sprijinul Ayatollahului Khomeini. La 27 mai, Ayatollah Khomeini l-a denunţat pe Bani Sadr, fără a-l menţiona cu numele, că s-a situat deasupra legii, ignorând dispoziţiile Majlisului. La 7 iunie, Mizan şi ziarul lui Bani Sadr, Enqelab-e Eslami, au fost interzise. Trei zile mai târziu, Ayatollahul Khomeini l-a îndepărtat pe Bani Sadr din funcţia de comandant şef al armatei. Între timp, pe străzi patrulau bande care au cerut demisia şi moartea lui Bani Sadr şi care s-au ciocnit cu susţinătorii lui Bani Sadr. La 10 iunie, parti-cipanţii la un miting al Mojahedinilor din Piaţa Revoluţiei din Teheran s-au ciocnit cu hezbollahii. La 12 iunie a fost prezentată o moţiune de punere sub acuzare a preşedintelui de către 120 de deputaţi.
În 13 sau 14 iunie, Bani Sadr, temându-şi viaţa, s-a ascuns. Preşedintele Majlisului, după ce, iniţial, a blocat moţiunea, i-a permis, pe 17 iunie, să fie reluată. În ziua următoare, Mojahedinii au lansat o chemare la „rezistenţă revoluţionară sub toate formele”. Guvernul a tratat aceasta ca o chemare la revoltă şi a intervenit pentru a se confrunta cu opoziţia în stradă. 23 de protestanţi au fost executaţi în 20 şi 21 iunie, când Majilisul dezbătea moţiunea de punere sub acuzare. În timpul dezbaterii, mulţi vorbitori l-au denunţat pe Bani Sadr; numai 5 au vorbit în favoarea lui. La 21 iunie, cu 30 de deputaţi absenţi din cameră sau care s-au abţinut, Majlisul a decis punerea sub acuzare cu un vot de 177 la 1. Mişcarea revoluţionară constituise o coaliţie de clerici, liberali din clasa de mijloc şi radicali secularişti împotriva şahului. Punerea sub acuzare a lui Bani Sadr a reprezentat triumful partidei religioase împotriva celorlalţi membri ai acestei coaliţii.
Teroare şi represiune. După căderea lui Bani Sadr, elementele opoziţiei au încercat să se reorganizeze şi să răstoarne guvernul prin forţă. Guvernul a răspuns printr-o politică de represiune şi teroare. Guvernul a luat de asemenea măsuri pentru a impune versiunea sa privind un sistem juridic islamic şi un cod islamic de comportament social şi moral. Bani Sadr a rămas ascuns timp de mai multe săp-tămâni. Crezând că fusese ilegal pus sub acuzare, şi-a menţinut pretenţia la preşe-dinţie, a format o alianţă cu liderul Mojahedinilor Masoud Rajavi, iar în iulie 1981 a fugit în Franţa cu Rajavi. La Paris, Bani Sadr şi Rajavi au anunţat înfiinţarea Consiliului Naţional al Rezistenţei (CNR) şi s-au angajat să acţioneze pentru răsturnarea regimului Ayatollahului Khomeini. Ei au anunţat un program ce accentua o formă de democraţie bazată pe consilii populare alese; apărare a drepturilor minorităţilor etnice; atenţie specială intereselor vânzătorilor din prăvălii, micilor proprietari de pământ şi funcţionarilor publici; reformă agrară limitată; şi protecţie pentru proprie-tatatea privată în raport de interesul naţional. Partidul Democrat Kurd, Frontul Democrat Naţional şi alte grupuri mici şi indivizi şi-au anunţat aderarea la CNR.
Între timp, a continuat opoziţia violentă faţă de regimul din Iran. La 28 iunie 1981, a explodat o bombă la sediul PRI în timp ce avea loc o întâlnire a liderilor partidului. Au fost ucise 73 de persoane, inclusiv şeful jus-tiţiei şi secretarul general al partidului, Ayatollahul Mohammad Beheshti, patru membri ai guvernului, 27 de deputaţi din Majlis şi numeroase alte oficialităţi guvernamentale. La 24 iulie au avut loc alegerile pentru un nou preşedinte, iar Rajai, primul ministru, a fost ales în funcţie. La 5 august 1981, Majlisul a aprobat alegerea de către Rajai a Hojatoleslamului Mohammad Javad Bahonar ca prim ministru.
Rajai şi Bahonar, împreună cu şeful poliţiei din Teheran, şi-au pierdut vieţile pe 30 august, când a exoplodat o bombă la biroul primului ministru. Majlisul a numit un alt cleric, pe Mahdavi-Kani, ca prim ministru interimar. La o nouă rundă de alegeri, din 2 octombrie, a fost ales preşedinte Hojatoleslamul Ali Khamenei. Divizarea din cadrul conducerii a devenit, totuşi, evidentă, atunci când Majlisul a respins persoana nomina-lizată de Khamenei, Ali Akbar Velayati, la funcţia de prim ministru. La 28 octombrie, Majlisul l-a ales pe Mir-Hossein Mousavi, un protejat al fostului Ayatollah Mohammad Beheshti. Deşi nici o grupare nu şi-a asumat răs-punderea pentru atacurile cu bombă care au ucis conducerea politică a Iranului, guvernul i-a acuzat pe mojahedini pentru amândouă. Mojahedinii nu şi-au asumat, însă, răspunderea pentru celelalte numeroase asasinate ce au urmat după răsturnarea lui Bani Sadr. Între cei ucişi în doar câteva luni s-au aflat conducătorii rugăciunilor de vinerea de la Tabriz, Kerman, Shiraz, Yazd, şi Bakhtaran; un guvernator de provincie; directorul Închisorii Evin, ideologul şef al PRI; şi nenumăraţi judecători ai tribunalelor revoluţionare, deputaţi din Majlis, mărunte oficialităţi guvernamentale şi membri ai organizaţiilor revoluţionare.
În septembrie 1981, sperând să declanşeze o revoltă generală, mojahedinii i-au trimis pe tinerii lor adepţi în stradă să demonstreze împotriva guvernului şi să înfrunte autorităţile cu contingentele lor înarmate proprii. La 27 septembrie, moja-hedinii au folosit mitraliere şi lansatoare de rachete împotriva unităţilor din Pasdaran. Grupuri mai mici ale opoziţiei de stânga, inclusiv fadayanii, au încercat activităţi de gherilă similare. În iulie 1981, membrii Uniunii Comuniştilor au încercat să preia controlul oraşului Amol de la Marea Caspică. Au fost ucişi cel puţin 70 de membri ai gherilelor şi ai Pasdaran înainte ca revolta să fie înfrântă. Guvernul a reac-ţionat la provocarea armată a grupurilor de gherilă prin sporirea folosirii Pasdaran în activităţi de contra-informaţii şi numeroase arestări, întemniţări şi execuţii.
Execuţiile au fost facilitate de o circulară din septembrie 1981 a Consiliului Juridic Suprem trimisă tribunalelor revoluţionare care permitea aplicarea pedepselor cu moartea „membrilor activi” ai grupurilor de gherilă. 50 de execuţii pe zi au devenit o rutină; erau zile când erau executate peste 100 de persoane. Amnesty International a descoperit 2.946 execuţii în următoarele 12 luni după punerea sub acuzare a lui Bani Sadr, cifă inexactă întrucât autorităţile nu au comunicat toate execuţiile. Ritmul exe-cuţiilor s-a redus considerabil la sfârşitul lui 1982, parţial datorită unei decizii delibe-rate a guvernului, dar mai ales întrucât, până atunci, sprijinul mişcării de rezistenţă armată fusese distrus. Opoziţa radicală eliminase, totuşi, numeroşi lideri religioşi im-portanţi, dezvăluise vulnerabilităţi în securitatea statului şi a expus ameninţarea, nici-când înfăptuită, declanşării unei mai ample mişcări de opoziţie.
Acţionând rapid pentru organizarea de noi alegeri şi ocuparea posturilor va-cante, guvernul a reuşit să menţină, totuşi, continuitatea autorităţii, iar prin repre-siune şi teroare a putut elimina mişcările de gherilă. Până la sfârşitul lui 1983, au fost omorâţi liderii cheie ai Fadayan, Paykar (un grup de orientare marxistă desprins din mojahedini), Uniunii Comuniştilor şi ai Mojahedinilor din Iran, mii de membri de rând au fost executaţi sau erau în închisori, iar structura organizatorică a acestor mişcări a fost mult slăbită. Doar mojahedinii au reuşit să supravieţuiască şi chiar şi ei au trebuit să-şi transfere baza principală în Kordestan iar ulterior în Kurdistan în Irak şi sediul central la Paris.
În această perioadă, şi guvernul a reuşit să-şi consolideze poziţia în Kurdistan. S-a reluat lupta dintre forţele guvernamentale şi rebelii kurzi după eşuarea discuţiilor cu Bani Sadr de la sfârşitul lui 1980. Kurzii au deţinut părţi din mediul rura,l au reuşit să intre în voie în oraşe după lăsarea întunericului. Odată cu preluarea Bukanului, în noembrie 1981, guvernul a obţinut controlul asupra centrelor urbane majore. Alte campanii din 1983 au redus controlul rebelilor în mediul rural, iar Partidul Democrat Kurd a trebuit să-şi mute sediul central în Irak, de unde făcea incursiuni în Iran. Mişcarea kurdă a fost în continuare slăbită când diferendele dintre Partidul Democrat Kurd şi mai radicalul Komala (Komala-ye Shureshgari-ye Zahmat Keshan-e Kordestan-e Iran, sau Comitetul Muncitorilor Revoluţionari ai Kurdistanului Iranian), mişcare marxistă kurdă de gherilă, s-au încheiat cu lupte deschise, în 1985. Guvernul a acţionat şi împotriva altor adversari potenţiali şi activi.
În aprilie 1982, autorităţile l-au arestat pe fostul consilier şi ministru de externe al Ayatollahului Khomeini, Qotbzadeh şi l-au acuzat de complot împreună cu ofiţeri din armată şi clerici pentru a-l omorî pe Ayatollahul Khomeini şi a răsturna regimul. Au fost arestate şi alte circa 170 persoane, inclusiv 70 militari. Guvernul l-a implicat pe respectatul lider religios Ayatollahul Shariatmadari, al cărui ginere ar fi servit ca intermediar între Qotbzadeh şi Ayatollahul Shariatmadari. La procesul său, Qotbzadeh a negat orice plan îndreptat împotriva vieţii Ayatollahului Khomeini şi a susţinut că el a vrut doar schimbarea guvernului, nu răsturnarea Republicii Islamice. Ayatollahul Shariatmadari, într-un interviu televizat, a spus că i s-a vorbit despre complot, dar că nu l-a susţinut. Qotbzadeh şi militarii au fost executaţi, iar ginerele Ayatollahului Shariatmadari întemniţat. Printr-o măsură fără precedent, membrii Asociaţiei Profesorilor de Seminar din Qom au votat să-i fie anulat Ayatollahului Shariatmadari titlul de marja-e taqlid. Centrul pentru Studii şi Publicaţii Islamice al lui Shariatmadari a fost închis, iar Ayatollahul Shariatmadari pus sub arest la domiciliu. În iunie 1982, autorităţile l-au capturat pe liderul Qashqai, Khosrow Qashqai, care revenise în Iran după Revoluţie şi-şi condusese membrii tribului în timpul unei revolte locale. El a fost condamnat şi spânzurat public în octombrie.
Toate aceste acţiuni de a elimina opoziţia faţă de Republică au dat frâu mai liber Pasdaran şi comitetelor revoluţionare. Membrii acestor organizaţii intrau în case, operau arestări, efectuau percheziţii şi confiscau bunuri după placul lor. Guver-nul a organizat „Unităţi Mobile ale Răzbunării lui Dumnezeu” să patruleze pe străzi şi să impună îmbrăcămintea islamică şi codul islamic de comportare. Au fost ignorate instrucţiunile emise de Ayatollahul Khomeini în decembrie 1981 şi în august 1982 prin care admonesta organizaţiile revoluţionare cerându-le să manifeste atenţia cuvenită la pătrunderea în case şi efectuarea de arestări. Comitetele de „reînnoire a forţei de muncă” şi de „plasament” din departamentele şi oficiile guverna-mentale au reluat epurările pe scară largă în 1982, verificându-i pe cei angajaţi, pe cei ce căutau o slujbă cu privire la orientările lor politice. Cei care vroiau să intre la universităţi sau la academiile militare erau supuşi la verificări asemănătoare. Până la sfârşitul 1982, ţara a cunoscut o reacţie împotriva numeroaselor execuţii, precum şi un puternic sentiment de insecuritate datorită acţiunilor arbitrare ale organizaţiilor revoluţionare şi ale comitetelor de epurare. Guvernul a observat că nesiguranţa submina şi încrederea economică şi exacerba dificultăţile economice.
Prin urmare, în decembrie 1982 Ayatollahul Khomeini a emis un decret în opt puncte prin care interzicea organizaţiilor revoluţionare să violeze domiciliile, să efectueze arestări, să întreprindă percheziţii şi să confişte bunuri fără autorizarea legală. El a interzis şi ascultarea ilegală a telefoanelor, amestecul în intimitatea domiciliilor cetăţenilor şi demiteri neautorizate din servicii publice. A cerut tribuna-lelor să acţioneze astfel încât oamenii să aibă siguranţa vieţii, proprietăţii şi onoarei lor. Guvernul a numit o comisie de supraveghere care să asigure respectarea decretului Ayatollahului Khomeini, să verifice activitatea organizaţiilor revoluţionare şi să audieze reclamaţiile populaţiei împotriva oficialităţilor guvernamentale. Au fost înregistrate circa 300.000 de reclamaţii în doar câteva săptămâni. Comisia de supra-veghere a fost dizolvată curând, însă decretul a condus totuşi la o reducere semni-ficativă a execuţiilor, a atenuat abuzurile grave ale Pasdaran şi ale comitetelor revoluţionare şi a adus măsuri de siguranţă indivizilor neangajaţi în activităţi ostile. Decretul din decembrie nu a presupus, însă, o toleranţă sporită faţă de adversarii politici. Partidul Tudeh îşi asigurase o anumită libertate în primii trei ani de la Re-voluţie declarându-şi loialitatea faţă de Ayatollahul Khomeini şi susţinând clerul îm-potriva grupărilor liberale şi de stânga. Însă guvernul a manifestat mai puţină to-leranţă faţă de partid după punerea sub acuzare a lui Bani Sadr şi reprimarea orga-nizaţiilor de gherilă de stânga. Poziţia partidului s-a deteriorat şi mai mult în 1982, întrucât relaţiile dintre Iran şi Uniunea Sovietică au devenit şi mai tensionate în chestiuni ca războiul cu Irakul şi prezenţa sovietică în Afganistan. Guvernul a înce-put să interzică publicaţiile Tudeh încă din iunie 1981, iar în 1982 oficialităţile şi cle-rul superior i-au catalogat public pe membrii Tudeh drept agenţi ai unei puteri străine.
În februarie 1983, guvernul l-a arestat pe liderul Tudeh Noureddin Kianouri, pe alţi membri ai Comitetului Central şi peste 1000 de membri de partid. Partidul a fost interzis, iar Kianouri a recunoscut la televiziune că spiona pentru Uniunea So-vietică. El a recunoscut „spionajul, înşelăciunea şi trădarea”. Posibil datorită intervenţiei sovietice, nici unul din liderii importanţi ai partidului nu a fost judecat sau executat, deşi au rămas toţi în închisoare. Mulţi membri de rând au fost omorâţi. Până în 1983 IFM al lui Bazargan era singura grupare politică în afara facţiunilor ierarhiei de la conducere căruia i s-a permis vreo activitate în libertate. Dar nici acest grup nu a fost deplin tolerat. De exemplu, sediul partidului a fost atacat în 1983, iar 2 membri de partid au fost agresaţi în sediul Majlisului. În 1984 Ayatollahul Khomeini a denunţat pe Hojatiyyeh, un grup religios fundamentalist care a denunţat rolul atribuit faqih-ului în baza Constituţiei. Organizaţia, făcând acest atac ca un avertisment, s-a auto-dizolvat.
Consolidarea teocraţiei. La momentul în care Ayatollahul Khomeini a emis decretul său juridic, opoziţia armată fusese suprimată. Deşi după decembrie 1982 au continuat acţiunile de terorism izolate, elita politică nu a mai perceput astfel de incidente ca o ameninţare la adresa regimului. Atât liderii religioşi cât şi laici au rămas intransigenţi faţă de opoziţie, însă s-a remarcat o reducere treptată a încălcării de către guvern a libertăţilor civile în acord cu prevederile decretului în opt puncte.
Odată ce preocuparea faţă de securitatea internă s-a redus, liderii au început să stabilească un consens asupra procedurilor necesare pentru a asigura continuitatea noilor instituţii politice. Prin urmare, s-au ţinut alegeri pentru Adunarea Experţilor, care au ales un succesor Ayatollahului Khomeini şi s-au promulgat reglementări pentru funcţionarea normală a birocraţiilor ministeriale. Şi politicienii erau hotărâţi să asigure normalitatea relativă în societate, chiar dacă în limitele islamice prescrise. Astfel, ei au permis universităţilor, care fuseseră închise în 1980, să-şi reia activitatea şi au încercat să ţină sub control excesele hezbollahilor. Reorientarea energiilor politice spre consolidarea regimului a readus dezbaterea deschisă între membrii elitei politice cu privire la politicile guvernamentale. Două proble-me importante au dominat această dezbatere: rolul organizaţiilor revoluţionare ce operau destul de autonom faţă de guvernul central şi intervenţia guvernului în economie.
Guvernul primului ministru Mir-Hossein Mousavi, care a fost validat de Ma-jlis în octombrie 1981 şi a câştigat un al doilea mandat parlamentar în octombrie 1985, a încercat să frâneze organizaţiile revoluţionare şi a susţinut un amplu control cu rol regulator în economie. Majlisul a slujit ca principală arenă în care erau dezbă-tute aceste chestiuni. Opoziţia din Majlis a blocat unele legi şi a obligat guvernul să accepte compromisuri care au atenuat efectele altor politici.
Grupurile de opoziţie împotriva regimului. Regimul Ayatollahului Khomeini s-a confruntat cu grave provocări din partea a numeroase grupări de opoziţie, inclusiv monarhiste, cu birocraţii Frontului Naţional, intelectualii şi pro-fesioniştii, comuniştii, organizaţiile de gherilă, rebelii kurzi şi renumiţi mojtahizi. Din-tre aceştia, monarhiştii şi liderii Frontului Naţional au operat în principal din baze străine sau celule secrete. Comuniştii au fost epuraţi în 1983 când conducerea Tudeh a fost eliminată aproape în întregime. Principala grupare de gherilă, Mojahedinii, pretind c-au făcut progrese prin organizarea unui război de uzură împotriva regimului. Dar deoarece ei au operat din iulie 1986 în principal de la Baghdad, lăsând astfel impresia cooperării cu Irakul, eficienţa şi credibilitatea Mojahedinilor au fost serios reduse de război.
Kurzii au luptat împotriva regimului de la revolta lor din 1979, chiar dacă Teheranul a înclinat balanţa folosind forţele Pasdaran. În fine, politicienii Frontului Naţional şi-au expus public opiniile lor contrare, mai ales în capitalele vest europene, deşi gruparea condusă de fostul prim ministru Bazargan era singurul partid de „opoziţie” tolerat de regim.
(fragment din lucrarea noastră: DE LA IMPERIUL ELAMIT LA REVOLUŢIA ISLAMICĂ. CINCI MILENII DE ISTORIE, ARTĂ ŞI CULTURĂ IRANIANĂ, apărută la Editura Sedan,Cluj-Napoca, 2008)
[1] Inclusiv prin atragera frecventă a unor companii din toat lumea, inclusiv din România, care au construit numeroase obiective social-economice, inclusiv în domenii de vârf. Marea problemă pentru integrarea completă a acestora o constituia lipsa cadrelor cu prgătire adecvată, domeniu în care România şi-a aus contribuţii de seamă atât prin şcolarizarea de studenţi iraniei în facultăţi din România, cât şi prin trimiterea de specialişti români care au realizat centre de pregătire, cu deosbire în domeniul tehnic, în diverse centredin Iran.
[2] Prin rapacitate şi cruzime, Savakul şahului şi Securitatea lui Ceauşescu s-au asemănat foarte mult.
[3]Populaţia iraniană din provincia Azerbaidjan era extrem de interesată de noua formă de organizare a statului lor. Probabil sub diverse influenţe, ei ar fi vrut să instaleze un regim republican, dar nu unul cu caracter islamic propriu-zis. Pe ei îi interesa cu precădere (mă refer cu osebire la tineret şi studenţi, cu care am avut prilejul de a discuta personal îndelung, încă din primele zile după revenirea lui Khomeini în ţară), ca noua formă de organizare să elimine abuzul şi dictatura, să deschidă drumul spre libertate autentică, spre democraţie. Ei se temeau ca ţara să nu încapă pe mâinile unor noi forţe cu apetit dictatorial, de inspiraţie religioasă, posibilitate pe care o considerau ca de nedorit şi care ar fi blocat progresul real al ţării (n.n.).
[4] Anterior el deţinuse funcţia de primar general al Teheranului. Era cunoscut ca un apropit al cercurilor fundamentliste islamice. Acestea au încurajat şi susţinut derapajele politice ale noului şef al statului, declaraţiile frecvente ale acestuia, care au produs îngrijorare şi au declanşat numeroase tensiuni în regiune. Între cele mai des condamnate măsuri ale acestuia se numără susţinerea cauzei palestiniene, măsuri pentru producerea de armament atomic, nerecunoaştrea Israelului şi apelurile la distrugerea acestui stat etc., care au declanşat reacţii ş ameninţări dure, inclusiv cu un atac armat îndreptat împotriva Iranului. În această perioadă se discută chiar despre oeventuală invadare ţării de ctre SUA şi aliaţii săi, idee care se bucură de o relativ mare susţinere în cercurile diplomatice şi militare occidentale. Exstă, însă, şi voci care consideră că, la fel ca în cazul Afganistanului şi Irakului, în relitate, SUA ar urmări evitarea pătrunderii capitalului chinez sau extinderea influenţei Rusiei în regiune, pentru protejarea uriaşelor zăcăminte energetice aflate pe teritoriul iranian.
[5] Trebuie avut, desigur, în vedere şi un alt motiv major. În timpul domniei şahului, Iranul, înzestrat de partenerul său nord-american cu cele mai noi şi moderne echipamente militare, devenise cea mai puternică forţă politică şi militară din regiune. Dovada în acest sens sunt şi intervenţiile, inclusiv militare, ale Iranului în diverse dispute, inclusiv interne, ale statelor din zonă. Odată cu căderea regimului monarhic şi având în vedere priorităţile diferite ale noului regim, Iranul a pierdut extraordinar de mult în privinţa poziţiei geostrategice pe care o deţinuse.
Preşedintele irakian, poate încurajat (înarmat chiar, în oarecare măsură) chiar de aliaţii săi nord-americani, ofensaţi de ocuparea ambasadei şi luarea de ostatici din rândul corpului său diplomatic, dorea să ocupe vidul de putere din regiune şi să preia rolul jucat anterior de regimul şahului. El a considerat, însă, că, pentru a se bucura de recunoaşterea statelor din zonă, inclusiv a marilor puteri, trebuia să-şi dovedească, pe câmpul de luptă, dreptul de a fi considerată cea mai importantă forţă politico-militară din Golful Persic.
Nici Uniunea Sovietică, alt aliat puternic al lui Saddam Hossein, nu vedea cu ochi buni revoluţia islamică iraniană, temându-se ca exemplul său să nu fie urmat de numeroasa populaţiei islamică din republicile sovietice din vecinătatea Iranului. Aşa că, liderii de la Moscova au susţinut şi încurajat ambiţiile politico-militare ale preşedintelui irakian. Prezenţa Moscovei era indicată şi de ponderea mare a armamentului de producţie sovietică aflat în dotarea trupelor invadatoare irakiene. Statele arabe, temându-se să nu fie confruntate, la rândul lor cu mişcări protestatare de inspiraţie iraniană, n-au reacţionat critic împotriva agresiunii militare irakiene, ba, potrivit unor surse de presă, au acordat sprijin, moral şi material, invadatorului şi planurilor sale. (n.n.)
