Pe 7 decembrie 1840, rămăşiţele pământeşti ale lui Napoleon Bonaparte sunt aduse în Franţa, de pe insula Sf. Elena. În aceeaşi zi, guvernul lui Louis Philippe, rege al Franţei, îi acordă lui Mathilde-Letizia Bonaparte, nepoata de frate a împăratului, permisiunea de a reveni în această ţară. Decizia este luată ca urmare a căsătoriei lui Mathilde, pe 3 noiembrie 1840, cu Anatol Nikolaevici Demidov, Prinţ de San Donato. Acesta intervine el însuşi direct la Louis Philippe, pentru a pune capăt exilului de douăzeci de ani al familiei Bonaparte.
Pe urmele prinţului de San Donato
Anatol Nikolaevici Demidov (1813-1870), primul prinţ de San Donato, fiul lui Nikolai Nikitici (1773-1828) şi al Elisavetei Alexandrovna, născută baroană Stroganov (1779-1818), aparţinea unei bogate şi influente familii ruse. De la strămoşii săi, acesta moşteneşte o fabuloasă avere: Demidovii deţin mine de fier, dar şi bogate mine de pietre preţioase şi semi-preţioase în Urali şi Siberia de Sud. Anatol a crescut şi a studiat în Europa, în principal la Paris. De îndată ce tatăl său moare, Anatol, care este un mare admirator al lui Napoleon Bonaparte, decide să nu mai revină niciodată pe pământul natal, stabilindu-se în capitala Franţei. Acest lucru îi atrage antipatia ţarului Nicolae I, care conducea în acea vreme Rusia. Cu toate că nu se mai întoarce în Rusia, Anatol Nikolaevici Demidov, colecţionar de artă şi filantrop, cheltuieşte sume mari de bani pentru acte de caritate – în special pentru construirea de spitale – ajutându-şi patria. De exemplu, în 1837, prinţul de San Donato organizează şi susţine financiar o expediţie ştiinţifică în Crimeea şi sudul Rusiei. Această iniţiativă îi displace ţarului, care este deranjat de faptul că toţi membrii grupului (22 de artişti, ziarişti, oameni de ştiinţă şi arheologi) sunt francezi.
În paralel, la Curtea din Sankt Petersburg sosesc rapoarte secrete, descriind fascinaţia lui Anatol Nikolaevici Demidov faţă de Napoleon, duşmanul ţării sale şi al ţarului, dar şi diverse articole apărute în presa din Franţa, cu privire la sistemul feudal rus şi la stilul de viaţă extravagant de la Curte. Firesc, ţarul Nicolae I şi Curtea nu puteau răspunde decât cu nemulţumire şi mânie la conţinutul acestor informări.
Mathilde Bonaparte, o prinţesă în alb şi trandafiriu
În 1839, Anatol Nikolaevici Demidov se afla în Italia, la vila din San Donato. Aici, Demidov are numeroşi prieteni, printre care se numără şi Jules Janin, scriitor, jurnalist şi participant la expediţia din sudul Rusiei. Acesta aranjează ca împreună, el şi Demidov, să fie invitaţi la reşedinţa lui Jérôme Bonaparte, Prinţ de Montfort şi fost rege al Westfaliei, fratele lui Napoleon, care trăieşte în exil la Villa di Quarto din Florenţa. Anatol, a cărui admiraţie pentru Napoleon era bine cunoscută, se simte copleşit de o asemenea onoare. La Villa di Quarto, Demidov face cunoştinţă nu doar cu Jérôme Bonaparte, ci şi cu fiica acestuia şi a lui Catherine de Wurtemberg, fostă regină a Westfaliei, prinţesa Mathilde Bonaparte (1820-1904), pe atunci în vârstă de optsprezece ani. Despre aceasta, Jules spune că era îmbrăcată “în alb şi trandafiriu, o fiinţă fermecătoare, inofensivă, frumoasă şi graţioasă, care i-a primit ca o tânără pariziancă. După ce s-a servit prânzul, ea a dansat ca o femeie italiancă din popor, fiind naivă şi fermecătoare în acelaşi timp”. Prin urmare, Jules şi Anatol ajung la concluzia că Mathilde nu este doar o prinţesă atrăgătoare, ci şi o fiinţă inocentă, nevinovată şi timidă. Din păcate, percepţia lor se dovedeşte incompletă şi doar în parte corectă, pentru că în realitate, Mathilde Bonaparte este o tânără doamnă “emancipată” şi independentă, care ştie foarte bine ce îşi doreşte de la viaţă.
Din acest moment, Janin îi vorbeşte tot mai des lui Anatol despre Mathilde, reuşind să îl convingă să se gândească serios la căsătoria cu aceasta. De altfel, Anatol Nikolaevici însuşi este conştient că o asemenea alianţă i-ar consolida statutul aristocratic, deoarece Jérôme fusese soţul prinţesei de Würtemberg, verişoară a ţarului Nicolae I. În acelaşi timp, prin mariajul cu Mathilde, Anatol ar fi devenit membru al familiei Bonaparte. Totuşi, pentru a-i putea cere mâna lui Mathilde, Demidov avea de rezolvat mai întâi o serie de probleme, dintre care cea mai importantă era aceea de a obţine permisiunea ţarului.
Toţi cei implicaţi direct, Anatole, Mathilde şi tatăl ei, erau foarte interesaţi de aranjarea logodnei şi a căsătoriei. Anatol, pentru motivele amintite mai sus; Mathilde, întrucât măritişul însemna şansa de a scăpa de viaţa plictisitoare şi frustrantă în exil, alături de numeroasele amante ale tatălui ei. În ceea ce îl priveşte pe Jérôme, acesta spera să îşi “vândă” fiica la un preţ bun, iar miliardele cu care venea acest admirator rus al lui Napoleon, făceau din el pretendentul potrivit la mâna lui Mathilde.
Jérôme Bonaparte
Cel mai mic dintre cei patru fraţi Bonaparte, Jérôme (1784-1860), era cunoscut ca un om risipitor şi întotdeauna insolvabil. Cu cincisprezece ani mai tânăr decât Napoleon, el a fost singurul dintre fraţii Bonaparte care nu a ştiut niciodată ce înseamnă vremurile grele. În copilărie, Jérôme se bucură de toate avantajele ce rezultă de pe urma ascensiunii fratelui său, care ajunge cel mai puternic om din Europa. Când împlineşte cincisprezece ani, în 1799, Jérôme, proaspăt absolvent de colegiu, vine să locuiască la Tuileries, alături de Napoleon şi de împărăteasa Iosefina. De altfel, Napoleon a fost mereu frustrat şi nemulţumit de datoriile uriaşe pe care mezinul familiei reuşise să le acumuleze imediat după ce îl luase sub aripa sa protectoare.
În 1840, Jérôme Bonaparte era ca de obicei, falit. În eventualitatea în care Mathilde se mărita cu Anatol Nikolaevici Demidov, el nu îi putea oferi acesteia niciun fel de zestre. Mai mult, Jérôme intenţiona ca sub pretextul apropiatei căsătorii a fiicei sale, să strângă bani pentru el însuşi şi nu pentru a-i asigura acesteia zestrea promisă. Cu alte cuvinte, Jérôme era conştient că orice lucru are un preţ, de aceea, dacă un aristocrat cum era Anatol Nikolaevici Demidov dorea să intre în familia lui Napoleon Bonaparte, trebuia să scoată bani din buzunar, şi încă nu puţini.
Proprietarul de diamante
După negocieri lungi şi complicate, contractul prenupţial a fost semnat. În el se convenea că Mathilde va primi o zestre de 290.000 de franci francezi, dintre care 50.000 de franci francezi erau în bijuterii, garderoba personală şi instrumente muzicale. Soldul de 240.000 de franci francezi trebuia să-i fie plătit în numerar viitorului ei soţ. În cazul în care Anatol s-ar fi stins din viaţă înaintea lui Mathilde, moştenitorul/moştenitorii lui ar fi primit 500.000 de franci francezi. La acea vreme, francul francez – monedă de aur – valora în jur de 75 de dolari americani, ceea ce făcea ca zestrea lui Mathilde să ajungă la o sumă colosală.
Mai mult, pentru ca aranjamentul să fie chiar mai ciudat, Anatol a fost declarat proprietarul diamantelor deţinute de viitoarea sa soţie. Deşi Jérôme fusese de acord să îi ofere fiicei sale zestrea cuvenită, acesta a susţinut faţă de Anatol că momentan, din cauza datoriilor, nu avea banii necesari pentru a-şi putea onora promisiunea. Deci, dorind să se asigure că viitorul său socru se va ţine de cuvânt în ceea ce privea zestrea lui Mathilde, Anatol Nikolaevici Demidov este de acord să îi plătească acestuia datoriile, achiziţionând de la Jérôme diferite relicve ale Imperiului. Aşa se face că Anatol cumpără o statuie a împăratului la preţul de 11.000 de franci francezi şi statui ale lui Jérôme Bonaparte şi Madame Mère, cu 10.000 de franci francezi, fiecare. În cele din urmă, Jérôme recurge la încă un şiretlic – îi vinde lui Anatol bijuteriile lui Catherine de Wurtemberg, care valorau 1.000.000 de franci francezi, deşi acestea făceau parte din zestrea lui Mathilde, ca moştenire de la mama sa.
La Sankt Petersburg şi Paris
Căsătoria lui Anatol cu Mathilde se oficiază pe 3 noiembrie 1840, atât la biserica ortodoxă, cât şi la cea catolică. În mijlocul invitaţilor săi, Mathilde este strălucitoare, în rochia de mătase albă, cumpărată de la Londra, purtând perlele mamei sale şi bijuterii noi, cu motive napoleoniene, comandate special pentru acea ocazie de Anatol la Chaumet. După nuntă, Demidov este rechemat la Sankt Petersburg, pentru a oferi explicaţii asupra aranjamentelor neclare făcute cu Vaticanul, cu privire la religia pe care o vor avea copiii ce ar fi rezultat din mariajul său cu Mathilde.
Prinţul de San Donato şi Mathilde sosesc la Sankt Petersburg, oraşul natal al lui Anatol, în martie 1841. Ţarul, care se opusese din răsputeri căsătoriei lor, la fel ca şi Papa, avea acum nevoie de un pretext pentru a o destrăma. Inteligent, el se declară “încântat” de verişoara sa Mathilde, în timp ce soţul ei este umilit în public. Tânăra Mathilde cade imediat în capcana întinsă de ţar. Prezentă la mai toate recepţiile de la Curte, la care Anatol nu este invitat, aceasta este în ascensiune şi se bucură de atenţia suveranului. Supărat, neputincios şi gelos, Demidov nu are de ales. El asistă din umbră la succesul soţiei sale şi caută consolare în braţele altor femei.
Pe 17 august 1841, Mathilde şi Anatol intră în Paris, iar a doua zi, vizitează împreună, mormântul lui Napoleon, la Domul Invalizilor. În momentul când cei doi primesc permisiunea ţarului de a părăsi Rusia, căsătoria lor era deja la ananghie. La început, amândoi au încercat să păstreze aparenţele în public, însă după un timp, scandalul nu a mai putut fi oprit. Atât Mathilde, cât şi Anatol erau vinovaţi de adulter.
Diamantele furate
Lucrurile iau o întorsătură dramatică în septembrie 1846, când Mathilde îl părăseşte pe Anatol, fugind împreună cu amantul ei, contele Emilien de Nieuwerkerke. Înainte să plece însă, prinţesa ia şi bijuteriile de familie pe care Jérôme Bonaparte i le vânduse soţului ei, inclusiv diamantele al căror proprietar, conform contractului prenupţial, era tot acesta. Conştientă că trece printr-un moment de criză, Mathilde îi scrie ţarului Nicolae I şi îi explică motivele care au stat la baza unei astfel de decizii fără întoarcere, cerându-i totodată, ajutorul. Ţarul îi răspunde lui Mathilde, spunându-i că este încântat să intervină pentru verişoara sa.
În ceea ce îl priveşte pe Anatol, acesta face şi el tot posibilul să îşi aducă soţia înapoi. Demidov declară în corespondenţa cu Mathilde, că instrucţiunile ţarului “sunt cea mai ridicolă combinaţie de decizii a vremurilor noastre”. De asemenea, el îi reaminteşte prinţesei că are o datorie, cu atât mai mult cu cât ea este fiica unei regine “ce lăsase lumii o moştenire viabilă, după pierderea tronului”. El mai adaugă că dacă Mathilde va rămâne “ferm legată de destinul soţului ei … îşi va câştiga astfel, cea mai mare stimă şi onoare ca soţie.”
În acelaşi timp, ţarul stabileşte termenii separării celor doi. Demidov este chemat înapoi la Sankt Petersburg, iar prinţesei Mathilde îi este acordată o pensie foarte substanţială, ce îi permite acesteia să se stabilească la Paris, cu iubitul ei.
Bonaparte revine la putere datorită lui Mathilde
Diamantele furate vor juca un rol important în revenirea celui de-al Doilea Imperiu. În noiembrie 1848, Mathilde plasează diamantele lui Anatol ca garanţie pentru un împrumut bancar de 500.000 franci francezi, bani pe care i-i dă vărului ei, Louis-Napoleon, fiul reginei Hortense, pentru a putea veni la conducerea Franţei. Familia Bonaparte este din nou la putere, iar Mathilde devine a doua doamnă în imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. La rândul său, Anatol nu va mai vedea niciodată diamantele, care au fost ulterior vândute la o licitaţie în 1904, şi nici zestrea promisă de socrul său.
Povestea prinţesei Mathilde Bonaparte şi a prinţului de San Donato începe asemenea unui basm frumos, dar se încheie trist. Este demn de remarcat că în scrisorile ei, Mathilde mărturiseşte că “s-a căsătorit cu Anatol din dragoste”. Amândoi erau tineri şi pasionaţi de artă şi de frumos. Cu toate acestea, incapacitatea lui Jérôme Bonaparte de a-şi onora obligaţia de plată a zestrei, l-a afectat profund pe Anatol. După separarea de Mathilde, acesta începe o acţiune în justiţie împotriva ei, pentru restituirea bunurilor sale şi a zestrei. Mathilde, susţinută de cercul său de prieteni literari, îi răspunde fostului soţ cu o serie de atacuri crude şi personale în mass-media. Consecvent crezului său, în ciuda celor întâmplate, Anatol Nikolaevici Demidov, prinţ de San Donato, rămâne până la sfârşitul vieţii, un înfocat admirator al lui Napoleon Bonaparte.
