Într-un „templu al naturii”, denumit astfel de Alexandru Vlahuţă în 1919, se cuibăreşte o staţiune, despre care autorul „României Pitoreşti” spunea că face parte din „Paradisul românesc”. Era într-un an când staţiunii Olăneşti i se descoperise adevărata sa comoară şi i se făcuseră cunoscute izvoarele minerale de către dr. Carol Davila.
Vlahuţă scrisese astfel, după ce, cu mai bine de cinzeci de ani în urmă, analizele de laborator ale izvoarelor sale contribuiseră la recunoaşterea lor europeană. La Expoziţia Universală de la Viena din 1873 se confirmase miracolul vindecărilor apelor minerale de la Olăneşti. Atunci, eficacitatea lor a fost oficial prezentată, răsplătindu-li-se valoarea cu Medalia de Aur.
În aceste peste două secole care au trecut, milioane de oamenii au venit în Olăneşti, venerând şi bucurându-se de puterea tămăduitoare a izvoarelor. Pe la 1877 existau în Olăneşti doar 3 hoteluri şi 3 saloane muzicale. Reconstrucţia staţiunii din 1897 avusese în vedere un stabiliment balnear iar în 1905 un „hotel al băilor”. La mijlocul secolului trecut s-a amenajat şi s-a modernizat captarea izvoarelor, pe care manageri ai secolului al XXI-lea le-au luat în custodie, recunoscându-le valoarea curativă în boli alergice, renale, cardiovasculare reumatice sau gastro-duodenale.
România ocupa în secolul trecut locul trei în Europa, ca ofertă balneară iar Staţiunea Olăneşti avea o capacitate dublă în 1990 cu peste 5000 de turişti, depăşind în 2008 cu 50% numărul populaţiei Olăneştiului. În cartierele noi Ponor şi Iepureşti şi-au ridicat vile craiovenii şi s-au construit noi case de vacanţă pe valea Tisei. În 2009 se ridicau două noi moderne complexe medicale, cu fonduri europene iar la începutul lunii iulie 2010 erau gata, goale şi nefuncţionale.
Cum mai arăta turismul balnear al Staţiunii Olăneşti în 2010?
Pe Aleea izvoarelor unde în 2005 se armonizau sunetele râului Olăneşti cu murmurul pădurii se făcea şi terapie prin muzică. În timp ce consumau apa izvorului, zeci de pacienţi sau turişti se plimbau în acorduri de Vivaldi. Melodioase cântări la nai te reţineau adăugând curei balneare o altfel de terapie. Aceeaşi alee a izvoarelor era în iulie 2010 aproape pustie. De ce?
Ce i se mai adăugase crizei în care a intrat staţiunea? Ce ne-a fost dat să vedem?
Izvoarele tămăduitoare – medaliate cu aur – sunt din acest an, 2010 încătuşate pe 99 de ani. Pe ele, izvoarelor ţării, s-a pus birul: 7 lei pe zi (70 000 lei vechi) pentru acces la această uzină de sănătate. Ştiţi cum arată intrarea la un grup de izvoare? Cu o poartă încuiată, ce se deschide numai cu un card cumpărat numai de la Hotelul Olăneşti, înregistrat de computerul acestuia, iar accesul în continuare se face de către o singură persoană prin sistemul împrumutat de la securitatea aviatică sau cel folosit la metrou.
Pe Aleea Izvoarelor nu se mai ascultă Enescu sau Vivaldi.
Izvoarele nu mai au strălucirea aurului. Au numai… mirosul banului… şi… se aude numai sunet de lanţuri. Izvoarele „de aur” au acum… zăngănit de cătuşe. Ce alt bir urmează?! Ce se va alege de „paradisul românesc” semnalat de scriitorul Alexandru Vlahuţă cu două secole în urmă?
