Am plecat în Romania, pentru două luni, pentru că singuratatea inevitabilă a unei societăţi străine, stresul şi responsabilităţile unui job de NY timp de aproape zece ani mă doborâseră fizic şi psihic. Priveam spre România ca spre un colac de salvare. Nu pentru că nu aş fi realistă, eram la curent cu situaţia ţării. Ci pentru că îmi doream să respir puţin liniştea de acasă, să mă simt din nou copilul unor părinţi, prietena unor colegi vechi şi, nu în ultimul rând, să nu am niciun plan în afară de a-mi da întâlnire cu mine însămi.
Când vizitezi România fără aşteptări economice sau sociale te poţi simţi minunat. Aş avea multe de povestit şi, în spirit occidental, aş începe cu cele bune. Acasă te plimbi prin parc şi vezi copii veseli însoţiţi de bunici sau părinţi relaxaţi. Ritmul vieţii e altul, mai puţini bani dar mai mult timp liber. Cu toată grija zilei de mâine, în ciuda indignărilor zilnice legate de birocraţie, nepăsare, desensibilizare, gropi pe şosele sau lupta fizică pe locuri de parcare la bloc, se respiră un aer degajat, chiar şi de către cei care lucrează “din greu” la multinaţionale. Atmosfera e cu atât mai plăcută cu cât te îndepărtezi de Bucureşti (Sibiul de exemplu e minunat). Cei mai în vârstă pe care i-am întâlnit au preocupări precum îngrijirea unor animăluţe de companie, sudoku sau grădinărit, iar cei mai tineri se bucură de familie, de cei mici (concediu maternal de doi ani), sau de trasee montane ori concerte (am fost la Bon Jovi, Roxette, Sting şi Scorpions vara asta).
Aş fi vrut să îmi revăd toţi foştii colegi şi prieteni din copilârie dacă aş fi putut. Din păcate foarte puţini au mai rămas în ţară, majoritatea fiind împrăştiaţi prin toate colţurile lumii (reuniţi însă pe Facebook). Al doilea aspect pozitiv este că avem, încă, o ţară frumoasă. Transilvania, munţii şi nordul Moldovei sunt colţuri de rai. Verdele e mai strălucitor decât în alte ţări, mirosul de brad şi flori mai parfumat, peisajele desprinse parcă din Lord of the Rings sau Narnia. Păcat că se aruncă sticle goale pe peluza de la Peleş. Păcat că, şi din motive de “criză”, nu le vizităm, preferând la munte şi la mare în Bulgaria.
Turismul românesc a decăzut puternic în ultimii ani. Hoteluri şi terase închise la Mamaia în plin sezon, străzile pustii în Sinaia, iar în munţii Apuseni nu există mijloace de acces la obiective precum peştera gheţarului Scărişoara, din cauza lipsei de turişti. “No, păi din 2008 nu mai vine nimeni”, îmi zice un localnic pe care l-am racolat întâmplător şi l-am plătit $50 să mă conducă la peşteră cu un Aro din ’59 pe un drum inaccesibil de vreo 10 km.
Revenind acum la “criză”, cuvântul de ordine în România de câţiva ani buni, eu aş defini-o simplu: preţuri ca în NYC la supermarketuri (mâncare, haine, 100% din import), preţuri duble la electronice şi “obiecte de lux” cum ar fi ceasuri şi bijuterii, iar salariul mediu de €400. Rezultatul? Sărăcie pentru cei din câmpul muncii, disperare pentru pensionari şi familii numeroase. Şi să nu ne facem iluzii că cei cu diplome prestigioase lucrând la firme mari ar câştiga mai mult de €1000 (din care jumătate de salariu la negru, după cum îmi povesteşte o bună prietenă). Oare nu ar fi o soluţie să se încurajeze producţia locală, sau reducerea marjei de profit a importatorilor, pe principiul preţuri mai mici pentru toată lumea în loc de preţuri mari pentru elită? Însă ambiţia comerciantului român este: “mai bine stau cu marfa în raft decât să o vând ieftin. Eu cum îmi fac vilă în doi ani?”
Da, e criză. De bani, de educatie şi moralitate. Am vizitat copii institutionalizaţi, oferindu-le mâncare, hăinuţe şi jucării. S-au bucurat enorm micuţii, ne îmbrăţişau sincer şi ne rugau să nu plecăm. A fost greu însă să pătrundem la ei din cauza “tantilor” cam urâcioase, care îşi îndesau de faţă cu noi bomboane şi jucării prin buzunare, un fel de “taxă de vizitare”. Am mai menţionat şi criza de educaţie, la propriu. Anul acesta doar jumătate din elevi au trecut examenul de bac, situaţie fără precedent. O profesoară îmi povesteşte cum cei de la generală şi liceu nu mai ştiu nici să scrie, însă ameninţă profesorii şi folosesc în timpul orelor etnobotanice (droguri ce se vând legal în magazine specializate, numite “Etnobotanice”, în România).
Am copiat cu mândrie sistemul american, renunţând la singurul atu pe plan internaţional. Proverbială resemnare mioritică şi traiul ancorat doar în prezent împiedică pe români să schimbe ceva. Suntem fruntaţi la incidenţa de cancer însă acceptăm recunoscători instalarea unei păduri de antene radioactive pe absolut toate blocurile, din ignoranţă şi dorinţa de a vopsi casa scării cu banii primiţi.
Îndreptându-mă însă spre avionul de NY, ofiţerii de la vamă îmi zâmbesc, fac conversaţie şi se joacă încântaţi cu motanul meu ca nişte copii, uitând de îndatoririle lor “sterne” şi “scutindu-mă” de anumite proceduri aberante de care n-aş fi fost păsuită în US, oricât de drăgălaşi am fi fost, eu sau motanul.
Irina Saulea locuieşte în New York de 4 ani şi lucrează în healthcare consulting. Irina are un M.B.A. de la University of California, Irvine. Este de asemenea fondatoare a Heal the world for children – o organizaţie non-profit cu misiunea de a ameliora viaţa copiilor dezavantajaţi, ce operează în şapte ţări, inclusiv România.
“Preluat de pe www.conectii.ro, site-ul comunitatii romanesti de la New York”
