În sfârşit privesc spre Moş Mniculaie şi încerc să articulez: Bine ai venit, moşule! dar renunţ conştientă că timpul s-a scurs în defavoarea mea şi că moşul regretă că a ales prost hogeagul. Mama vorbeşte continuu, în timp ce aşază blidele pe masă. Scoate oiaga cu ţuică şi o aşază lângă Moşu’. Se aud apoi clinchetele păharălor. Bunica pthicură oloi (ulei) pe picioici, din oiaga cu oloi de floare, de a cărei existenţă nu ştiam. De când au intrat ai mei cu pământul în colectivă (C.A.P.), nu mai aveau unde să samene flori de soare şi se ciuntase şi oloiul. Bunica se îndreaptă spre lampa cu fotoghin. Feşthila neuniformă dădea o flacără ce pâlpâia din când în când, aruncând pe plafon (tavan) şi păreţii văruiţi cu voar umbre hilare.
Acum, dacă îmi voi ridica privirea, se va vedea că plâng. Mamica se va văita: Oare cu cine samănă copthilul ăsta? Bunica, între timp, a terminat de hroşnit şi sfecla, adăugându-i hrean. Deci, vom mânca picioici coapte în ler, amestecate cu ceapă şi oăoă, servite cu salată de sfeclă. Mama pune în mijlocul mesei coşul cu pthită şi un blid din lut, cu ciurigăi (minciunele). Mâinile ei erau pătate cu voşpor, tocmai terminase de frecat plita cuptorului. Degeaba îşi spălase mânurile cu soponul făcut în căldare. Voşporul i se împistrase în pthiele. Nu ştiam că mai rămăseseră ciurigauă de la amiază. Mă strâmb. şi aşa nu îmi plac. Sunt fripte în unsoare de porc.
Mamica se întreţine cu moşul, îndemnându-l să beie (bea) o ţuică făcută din prunele noastre. Între timp intră şi taticu, salută scurt şi iese. Îmi ridic privirea cât să văd blidul din faţa mea. Bunica mă îndeamnă să mânânc, dar nu pot să îmi casc gura, că ar însemna să recunosc că… o am. Moşul mestecă cu poftă. Mă gândesc că desigur gustă şi din slănina porcului de anul trecut. Bine că au uitat de mine! Acum bunica pune pe masă ludăul tăiat felii. Chinul meu se apropie de sfârşit. Într-un târziu, după ce bău şi din litra cu dhin roşu, el a plecat cu desaga goală. Bunica îmi va lua din nou apărarea în faţa mamei. Nici eu nu înţelegeam de ce am pierdut ocazia să îmi trăiesc bucuria pe care o aşteptasem atât, preferând să joc un rol urât din răsputeri de mama, cel de Muta-Fărinii. Darurile lăsate de Moş îmi făceau cu ochiul din credenţ (bufet).
Târziu am aflat de la bunica că Moşul fusese bunicul Mniculaie, tatăl mamei mele, care s-a costumat pentru noi, copiii. Dar întâmplarea cu Moşul a fost dat uitării, căci în câteva zile urma să tăiem porcul. Au trecut şi tezele… cu bine. Data tăierii porcului a fost fixată într-o sâmbată, 13 decembrie. Nimeni nu a băgat de seamă că ar putea fi o zi cu ghinion. Vacanţa urma să o primim pe 21 Decembrie şi ţinea până pe zece ianuarie. Porcul, care departe de a fi hithiuan (slab), urma să fie tăiat de unchiul Florea. Mă îngrozea gândul că ultima zi a bietului animal se apropie cu repeziciune. Îmi era milă de el şi nu îmi plăceau mirosurile care persistau în bucătărie mai multe zile. Nu eram prietenă cu pthişca nici cu călbazul (caltaboşul), dar nu îmi dau seama din ce motive. În schimb, nu îmi displăceau cărnaţul şi jumerile, dimpotrivă.
Rămân recunoscătoare familiei mele şi pentru episodul cu Moş Mniculaie, un moş care, din motive obiective, trecea cam rar pe uliţa noostră.
