Fără regret, Alchimistul luă decizia să renunțe la tot ce realizase. În dezordine, pe rafturi murdare și pătate de vreme zăceau proiecte neterminate și lucrări abandonate. Zâmbi condescendent.
― Câtă muncă inutilă! exclamă zâmbind cu tristețe.
Nu îi părea rău, ci doar simțea din nou gustul amar al descurajării. Eșuase lamentabil de fiecare dată. Destinul nu admitea schimbări. Nu existau sentimente, ci doar reguli stricte ce se împlineau fără să ofere alternativă.
― De ce abandonezi lupta? îl întrebă Vrăjitorul. Mereu va exista o posibilitate la care nu te-ai gândit, continuă el încurajator.
― Îți este ușor să vorbești! îi răspunse fără să clipească. Este zadarnic să încerci să schimbi mersul evenimentelor! Nu îți rămâne decât să asiști neputincios la disoluția vieții și nimic mai mult!
― De unde îți vin astfel de vorbe, nu se lăsă bătut Vrăjitorul. Nu îți dai seama că ești stăpânit de un spirit rău, ce te îndeamnă să distrugi tot ce ai realizat?
― Ce sens au toate lucrurile? spuse mai departe Alchimistul. Universul se stinge treptat cu fiecare clipă care trece. Știi bine acest adevăr! Nimic nu oprește dezmembrarea sa. Suntem abandonați într-o realitate crudă, care ne trimite pe toți în neființă. Și atunci, de ce să mai realizezi ceva? Suntem condamnați la distrugere …
― Depinde cum privești lumea, interveni Filozoful. După cum mă cunoști, nu sunt optimist, ci am o viziune sceptică asupra destinului. Cu toate acestea, negativismul tău nu îl găsesc justificat.
― Hai că mă faci să râd! spuse Alchimistul. Nu mă așteptam de la tine să fii apărătorul entuziasmului și bucuriei de a trăi!
― Depinde cum privești realitatea, replică el laconic și misterios.
― Așa este! interveni Vrăjitorul. Nimic nu îți poate răpi credința și capacitatea de a schimba chipul lumii!
―Vorbe! Acestea sunt cuvinte menite să acopere disperarea unei vieți în care totul se supune morții! completă Alchimistul și se așeză obosit pe un scaun. Ochii săi încercănați trădau un conflict interior de nestins.
― Îmi vine să sfâșii în bucăți acest univers pentru a descoperi dacă există dacă există sau nu o esență nemuritoare, completă el aruncând o privire ascuțită ca de oțel strălucind în lumină.
― Ești un anarhist, îi spuse Filozoful. Mereu ai căutat să modifici ordinea prezentă și ai refuzat armonia universală, adăugă el cu blândețe.
― Așa este, spuse Vrăjitorul. Mereu ți-am pus înainte misterul fermecător al lumii ce poate fi preschimbat după dorință într-un paradis!
Alchimistul îi privi indiferent. Pe el nu îl preocupau aparențele. El viza mereu esența realității. Trecea de amănunte pentru a vedea lucrurile în profunzimea lor. Metamorfoza Vrăjitorului reprezenta pentru el doar un simplu joc al iluziei. Discursul Filozofului i se părea lipsit de substanță pendulând inevitabil între afirmări și negări de concepte lipsite de conținut.
Îi lăsă pe cei doi să dezbată în continuare asupra sensului realității. Pentru el esențial era ceea ce există. Imaginația nu îl interesa în măsura în care nu reflecta ceea ce se află în profunzime. El dorea să vadă Adevărul așa cum este el și nu prin reflexiile deformatoare ale oglinzilor năucitoare ale aparențelor.
Ieși din clădire și începu să se plimbe la întâmplare pe străzile aglomerate ale orașului. Se amestecă printre ceilalți trecători fără să își dezvăluie identitatea. Vedea clădiri înalte pline de ființe dornice să își trăiască efemeritatea unei vieți lungi de câteva decenii. Nimeni nu bănuia că el este Alchimistul, chemat să înlăture aparența pentru a dezvălui esența realității. Nimeni nu știa de strania sa misiune de a demola ordinea prezentă pentru ca prin haos, să descopere elementele primordiale ale Universului.
Mașinile treceau grăbite pe lângă el. Oamenii îl îmbulzeau în alergarea lor frenetică după vise și dorințe lipsite de substanță. El urma să încheie Evul prezent și să deschidă orizontul unei noi Ere, de data aceasta nemuritoare. Încă mai ezita dacă să își înceapă sau nu strania sa lucrare de distrugere în vederea renașterii. Simțea o nesfârșită compasiune pentru mulțimile adormite în speranțe rupte de realitate și în iluzii construite din nisipul unei existențe friabile, ce se deșira la o simplă atingere.
Privea cu milă către tinerii ce vor deveni bătrâni în scurt timp. Vedea cum cei vârstnici vor intra peste puțină vreme în Neantul distrugerii. Observa cum locurile se schimbau de la o decadă la alta.
― Ce sens are să continue această suferință? se întrebă el decis să apese pe butonul distrugerii ireversibile, dar încă ezita.
― Nu a venit vremea? îl întrebă o Voce venind de dincolo de Orizont.
― Ba da, anotimpul meu a sosit, spuse aproape șoptit Alchimistul.
― Ce te împiedică? De ce nu îți împlinești misiunea? se auzi din nou Vocea de pe alte tărâmuri.
― Îmi este milă ….
― De ce? Știi bine că așa trebuie să fie! Au ales lumea iluziei. S-au încurcat în tărâmul Binelui și Răului. Își merită soarta!
― Așa este, dar îmi este greu să le curm suferința! Iluziile de care s-au atașat sunt prea multe. Sunt mai legați decât alte generații de aparența trecătoare a realității.
― Cu atât mai mult trebuie să îți începi lucrarea. Ajunge cât timp Vrăjitorul i-a legănat cu speranțe deșarte. Filozoful i-a umplut de asemenea, cu mituri lipsite de substanță. Ce mai aștepți? Ești Alchimist! Tu nu cunoști mila!
Alchimistul continua să se amestece printre oameni. Atingerea lor îl înfiora. Simțea emoțiile celorlalți. Observa zâmbetul plin de încredere al copiilor. Distingea frenezia tinerilor în planurile pe care și le făceau pentru întemeierea unei noi generații. Sesiza ambițiile adulților pentru a face o viață mai prosperă. Remarca speranțele celor bătrâni de a trăi pentru a-și vedea nepoții și lumea mai bună la care au lucrat.
― Cum să distrug atâtea speranțe?
― Simplu! Apeși pe butonul distrugerii și totul se desfășoară de la sine. Timpul Sfârșitului a sosit! Nu mai amâna! Ești Alchimist! Nu ai milă! Esența trebuie să se dezvăluie! Nu mai ezita!
Pe măsură ce se atingea de tot mai mulți oameni și lua contact cu universul lor interior, dorința de a încheia Era prezentă se micșora tot mai mult. Ezita. Lacrimi apărură în colțul ochilor. Privirea sa de oțel strălucind în lumina Sfârșitului se topea sub căldura unui sentiment ce venea din profunzimea ființei sale. Era o trăire nouă, plină de sensibilitate ce năvălea din Adâncul Existenței.
Privi Fântâna din care izvora această stranie emoție. Observa urma fină a pârâului ce alimenta, venind de la Temelia existenței, acea Fântână a Vieții. În oglinda minții sale pătrunzătoare se reflecta Esența inefabilă a Universului. Îi distingea căldura, sensibilitatea și tremurul luminii diafane și albe ce se revărsa fără opreliști peste spațiile infinite ale existenței.
― Oare aceasta este esența lumii? se întrebă el, dar nu veni nici un răspuns.
― Oare acesta este sensul pentru care apar castele de nisip pe malurile Oceanului trecerii efemere? continuă el, dar nici acum nu se auzi vreun glas.
Dar imediat, culoarea inefabilei Esențe se preschimbă în tonuri de curcubeu. Albul se transformă într-o jerbă de palete cromatice întinse peste Univers. Urmări cu atenție cum acestea atinseră Pământul, care imediat dobândi o nouă structură de ordine, de data aceasta nemuritoare.
― Cred că am înțeles, își spuse el bucuros.
― Ce faci? Îți abandonezi misiunea? se auzi Vocea tunând mânioasă către el. Vei fi înlocuit imediat cu un alt Alchimist. Nu ești de încredere! Ordinea prezentă trebuie să dispară.
― De ce? întrebă el involuntar. Cred că există o cale mai bună!
― Ești un trădător!
― Cine? Eu? Nicidecum! răspunse zâmbind.
Se întoarse în camera unde Vrăjitorul și Filozoful îl așteptau cu nerăbdare. Amândoi îl priviră cu interes. Dar el se așeză la masă. Zâmbi și le spuse:
― Cred că putem trece mai departe!
― Adică, întrebară amândoi mirați.
― Haideți, spuneți-mi cum vreți să continue povestea lumii!
Mirați, dar plini de bucurie, ei începură să îi expună minunile care urmau să se întâmple și planurile pe care oamenii le aveau pentru Era prezentă. Alchimistul asculta cu atenție și formulă câteva observații, după care adăugă:
― Este bine așa! Să lăsăm visul să continue nestingherit până își va atinge împlinirea!
― Ce s-a întâmplat cu tine? întrebară la unison cei doi.
― Nimic special, răspunse el și se ridică de la masă pentru a merge în dreptul ferestrei.
Soarele se pregătea de asfințit. Jerbe aprinse se desfășurau peste întreaga zare. Lumea întreagă era inundată de tonurile multicolore ale Curcubeului ce se revărsa din Fântâna Vieții, dezvăluind esența care se află la originea întregii Existențe. Zâmbi din nou.
― Nu vrei să închei Era prezentă? Nu dorești să inaugurezi Noul Ev?
― Să închei Era prezentă? De ce? Oare nu ați înțeles că Noul Ev deja a început? Oare nu știți că acest miraculos Ev a fost mereu prezent cu noi de la întemeierea Vieții?
― Cum? În ce fel?
― Simplu! Clipa prezentă a fost mereu o transpunere a Noului Ev. Am fost mereu în mijlocul lui, dar nu am cunoscut acest lucru! Am umblat printre diamantele Vieții nemuritoare, dar nu am realizat aceasta! spuse Alchimistul, după care lăsă ca secera distrugerii să îi cadă din mână, iar aceasta, căzând pe pământ, se topi sub focul jerbelor multicolore ale Vieții răspândite din iubire și cu pasiune peste univers de un Creator Anonim, dar totuși, mereu prezent.
Octavian Lupu
București
30 martie 2017
