Puteţi să-mi daţi la cap, puteţi să mă înjuraţi de mama, dar eu spun sus şi tare că nu toţi securiştii au fost bestii, torţionari. Eu am avut de-a face şi cu bestii, însă şi cu securişti cumsecade, cum ziceam noi mai pe golăneşte „băieţi de comitet”. Puteţi să mă linşaţi dar eu mărturisesc că unii securişti m–au scăpat de la anangie. Tovarăşul colonel „Bogdan” (îngerul nostru păzitor) îmi spuea, „Ce-ai mai făcut mă zevzecule, iar ai mai consumat ceva fecale, că jigodia aia de la protocol de la Danbiana Giurgiu ţi-a băgat o şopârlă, că dacă dă de ea „Bâlbâitul” (Ceauşescu) te pupă mă-ta rece. „Jigodia” era profesorul de istorie Călinescu ce făcuse „Pârnaie” unde a fos „racolat” şi lucra pentru „băieţi”. Şi Loţi, că ăsta era numele lui de „dommnişoară” (îl chema Ladislau Bogyo) îmi rupea „şopârlele” şi apoi le dădea foc, să nu rămână nici o urmă, ştia el ce ştia… Nu intru în amănunte că eu aveam de gând să vă povestesc despre securistul canadian Michell Turcott.
Am „defectat” în Canada la 62 de ani, vârstă la care orice românaş care se respectă stă şi aşteptă cuminte pensioara care îi venea peste câţiva ani că să o ronţăie în linişte, la 65. Eu ca un bezmetic, mi-am luat lumea în cap când toată lumea înţeleaptă proorocea că am să-mi rup gâtul. Ca să o iei din loc şi să te duci unde a înţărcat dracu’ copiii, chiar şi 40, e prea mult. Ăştia din Canada de la immigration când m-am văzut cam smochinit şi când au aflat ce vârsta am, au luat foc. Zor nevoie să mă întorc înapoi, lor nu le trebuia o fosilă care să cadă pe capul statului să-i dea ceva să nu crape de foame, fără să muncească. Lor le trebuiau malaci tineri şi voinici care să accepte „job-urile” ce nu le plăceau canadienilor, gunoieri, spălători de vase etc. Şi când colo s-au trezit cu un ghiuj bătrân şi culmea, pe deasupra şi inginer. Eu m-am ţinut cu dinţii, am îngăimat şi eu ceva în franceză (nu ştiam engleza). Ca vârf la toate, doi „pretini”, Gioni Vidoni, cel la care venisem cu gânduri mari, să facem afaceri împreună şi Ion Pârgaru şeful agenţiei economice din Montreal, m-au bucşit cu „şopârle” şi la canadieni şi la români. Şi mai aveam o cocoaşe imensă, în 1963 cred, s-a înfiinţat la Ministerul Chimiei un nou department, al Ştiinţei şi Tehnologiei şi regula era că trebuiau trei candidaţi din care se alegea unul, să ocupe funcţia de ministru adjunct. Unul dintre „ciocârlani” am fost eu şi nici nu eram pe atunci membru de partid. Doi erau de umplutură că se ştia pe cine vor alege. Dar cu ocazia asta, m-au trecut pe lista Comitetului Central. Şi uite aşa m-am trezit nomenclaturist. Cocoaşa asta în Canada m-a apăsat din greu şi mi-a creat mari neajunsuri la obţinerea cetăţeniei canadiene.
Cum, necum, până la urmă nu m-au expulzat şi m-au pus sub urmarire. Statutul meu de immigrant în Canada nu este de refugiat politic ci de „antreprenor” că eu între timp mi-am înregistrat o firmă „Idex International Inc”, care avea ca obiectiv fabricarea de chimicale foto şi comercializarea de film de raze X. Am domnule o boală, încep să bat câmpii şi deviez de la subiect. Deci „paşol nazat” la Michell Turcott securistul canadian.
Am aterizat în Canada în noiembrie 1982, ca să fiu precis, în Winnipeg (polul frigului în Canada) la „pretenul meu Gioni Vidoni, cu care intenţionam să facem o companie de mare anvergură cu care „să rupem inima târgului”. Gioni Vidoni pe care-l ajutasem substanţial pe când era în România, director la Chimimport era un găinar ordinar, un excroc minuscul care „m-a tras în piept”, şi ca un prost a pierdut şi el şi am pierdut şi eu. Intrerup naraţiunea pe tema asta că e lungă şi neplăcută, şi hai înapoi la Michell Turcott.
În Winnipeg am început, e drept cam târziu formalităţile de immigrat şi aşa, cu ele încă în faza de investigaţii, m-am refugiat în Hall, o suburbie engleză a capitalei Canadei Ottawa, după piciorul în spate care mi l-a aplicat „prietenul” la care venisem să facem afaceri trăznet. Când eram la Hall (se pronunţă „hol”) mă trezesc vizitat de un domn „bine” care se recomandă Michell (Mişel) Turcott ofiţer de „immigrations”. M-a întrebat în ce limbă să vorbim, engleză sau franceză. I-am răspuns „în franceză” (engleza mea era catastrofală, dar nici cu franceza nu o duceam pe roze).
„Stimate domnule Creangă eu sunt însărcinat să fac investigaţiile de rigoare cerute de serviciul de immigations.” Şi a început, de ce am preferat să defectez în Canada. Dacă ştiu cine mi-a băgat „şopârle”, şi multe, multe altele. Ca să-mi ia acest interviu m-a invitat „la o cafea” şi pe care culmea, a plătit-o el, spre deosebire de procedeul securiştilor români. Mi-a spus că el are de-a face cu fel de fel de naţii, dar cel mai urât se poartă românii că se toarnă între ei, chiar între prieteni. La mine i-a plăcut că eu nu am turnat pe nimeni cu toate că ştiam cine mi-a făcut bucata.
M-am întâlnit cu Michell de câteva ori, de fiecare dată „la o cafeluţă”. Mi-a spus că sunt încondeiat urât de tot, că dacă s-ar lua după asta, ar trebui să mă expulzeze, dar având în vedere că românii se toarnă între ei, organele lor superioare de securitate au hotârât să mă pună o perioadă sub observaţie, perioadă care a durat 10 ani, că abia după 10 ani mi-au dat cetăţenia nu după 3 cum e regula. Michell, cu care mă împrietenisem „la toartă” mi-a spus, „Ovidiule nu pot să-ţi dau aviz pozitiv înainte de perioada de investigaţie, cu toate că sunt convins că eşti un om cinstit, că mă zboară afară din slujbă şi am şi eu familie şi doi copilaşi”. Michell cred că avea sub 40 de ani, şi era un tip foarte manierat şi cult. Cunoştea istoria României mai bine ca mine. Absolvise facultatea de drept şi ca profesie de bază era avocat. Am rămas prieten cu Michell şi am mai corespondat ani de zile, chiar şi după căpătasem cetăţenia.
Deci, şi Canada are un departament care se ocupă în mod real cu paza şi securitatea cetăţenilor, spre deosebire de Securitatea de pe timpul comunismului care era un organ represiv, ce nu apăra viaţa şi interesele cetăţenilor, ci dimpotrivă, ţinea gloata într-o permanentă teroare.
