MIHAI BREDICEANU ȘI STATELE UNITE

Nu de mult trecea în nefiinţă, într-un anonimat desăvârşit şi nemeritat MIHAI BREDICEANU, descendentul unei puternice familii de intelectuali olteni, stabilită în Banat. (În vreme ce scriam aceste rânduri, el se afla pe un catafalc, în holul Teatrului Municipal din Lugoj). Întru începuturi a existat Coriolan, militant pentru drepturile românilor în imperiul Austro-Ungar, arestat de trupele sârbe de ocupaţie în 1919, prieten cu Lucian Blaga. Fiul său, Tiberiu a fost un ilustru compozitor şi tatăl lui Mihai, care a devenit unul dintre cei mai prestigioşi reprezentanţi ai unui simfonism inovator. Am dedicat o bună parte a misiunii mele gazetăreşti fenomenului „Mihai Brediceanu”; interviurile şi comentariile din revista culturală „Orizont” reuşeau însă provincializarea a ceea ce aparţinea deja patrimoniului mondial. După cutremurul devastator din 1977, Mihai Brediceanu se întorcea din Statele Unite. Îşi brevetase deja invenţia POLIMETRONOMULUI şi mă invita la Bucureşti, la o demonstraţie-premieră în România. Trebuie spus că Mihai Brediceanu a fost, până atunci, dirijor şi profesor la SYRACUSE UNIVERSITY, statul New York. Inventarea dispozitivului cu politempi aparţine, în bună parte, geniului românesc, acomodat spiritului Europei apusene, dar transpunerea în practică n-ar fi putut avea loc fără aportul american. În mod cert, acolo se află ţara tuturor posibilităţilor.

Politempia? „…Imaginează-ţi mulţimea de pe străzi; fiece individ merge cu propria-i viteză, dar aceste viteze diferite se înscriu toate în acelaşi timp. Tempoul divers e cea mai normală formulă ritmică a muzicii. Dacă s-ar aplica în viaţă tempoul simplu al Metronomului lui Maelzel, ar însemna ca mulţimea să păşească soldăţeşte, în acelaşi ritm…”, îmi spunea Brediceanu. Însă, foarte bucuros de invenţia metronomului simplu, Beethoven însuşi îi dedica scherzzo-ul din simfonia a opta. „Sigur, triunghiul acesta cu pendul poate fi reglat la orice tempo, avantajul lui fiind simetria. Dar să ne imaginăm mai multe metronoame, care bat simultan tempouri din cele mai diferite. Asta a fost ideea mea…Stai puţin, chestia nu e întrutotul nouă: asocierea mai multor tempi a fost încercată şi în postwagnerianism, de austriacul Gustav Mahler, tot în Statele Unite, acest teren fertil al experimentalismului, dar şi de germanul Karlheinz Stockhausen, unul din promotorii muzicii electronice. Ei încercau folosirea a trei dirijori simultan; interpreţilor le era însă imposibil să fie constanţi pe un parcurs de timp, fie el şi foarte scurt. Or, un computer poate genera unităţi de timp diferite şi poate controla momentele de incidenţă (interferenţă) ale tempourilor, fapt pe care l-aş numi un tempo al tempilor…”

Mircea Brediceanu a venit cu ideea, prezentă în postromantism şi experimentalismul electronic. La Braşov ori Bucureşti, în Europa chiar, nu se puteau materializa sustentaţia tehnică, nici difuzarea unei noi arte, cu aspect sincretic, la început. Pentru asta a trebuit să existe o Silicon Valley…Cu toate studiile matematice ale compozitorului român, doar colaborarea cu americanii a dat roadele concrete.

Voi reveni la Bucureştii anului 1978; la Sala Atelier a Teatrului Naţional, îmbrăcată în pânză neagră, între oaspeţii premierei polimetronomului erau şi celebrităţi, precum muzicologul francez de origine română Antoine Golea, P. E. Stabler, constructorul de facto al aparatului, de la Universitatea din Syracuse. Instrumentiştii erau de la Conservatorul bucureştean, balerinele fiind adolescentele unui liceu sportiv. Cam atâta a putut coopta compozitorul din partea statului român, într-o capitală plină de ruine sinistre. Nu erau dirijori care să imprime ritmuri. Interpreţii primeau prin căşti, prin emisie-recepţie, impulsuri acustice direct de la computer, mici grupuri executând simultan aceste compoziţii ale unui nou secol. Suprapuneri simultane de doină, bocet, horă, cu surprinzătoare momente de incidenţă, în muzică şi plastica trupului omenesc care o vizualiza. Precum în realitate, adesea coincid gândurile şi faptele oamenilor, cu toată diversitatea lumii. Existau şi unele momente ce trădau un experiment aflat la începuturi: dirijorul „dă intrarea” aparatului, apoi se retrage de pe podium; emiţătoarele se balansau pe pieptul interpreţilor; căştile îți dădeau senzaţia care o ai la filmele de anticipaţie. Dincolo de spectacolul sincretic, muzica ne manipulează sentimentele. Au fost piese de Brediceanu şi Howard Boatwright, primii compozitori ai politempiei moderne. Unde sunt astăzi aceste creaţii? Cine a mai compus în această modalitate? Credeam că, treptat ne vom obişnui cu o nouă muzică, aşa cum se credea că viitorul aparţine expresionismului. Deschiderea unei noi ere a muzicii simfonice o fi coincis cu închiderea ei deplină? Vom mai asculta Brediceanu şi Boatwright, cel din urmă putând fi încă în viaţă, compunând o muzică rămasă tot „a viitorului”?…

Mă întorc la spectacolul-experiment: apar recitatori, ca şi coruri vorbite (Sprachmusik), trei grupuri de instrumentişti cu demersuri diferite prin tempo, dansatori. A fost deplină senzaţia că tehnica nu depăşeşte arta şi nu suntem în faţa unor căutări sterile. O mai recentă demonstraţie cu polimetronomul a mai avut loc la Paris, probabil din iniţiativa lui Antoine Golea, în cadrul unui Festival „Primăvara muzicală”.

Definiţia lui Mihai Brediceanu, în original: „Procedeu şi dispozitiv programat, pentru spectacole muzicale şi coregrafice complexe, folosind simultan mai multe tempouri”. Matematica şi tehnicile IT implicate în muzică. „Cred că nu există o deosebire fundamentală între omul de ştiinţă şi omul de artă”, mi-a declarat Mihai Brediceanu. Sunt, desigur, necesare unele perfecţionări, „nişte receptoare mai suple, deoarece totul e să nu încurci căştile, să nu uiţi să schimbi canalele (lungimile de undă) atunci când trebuie”. Grupurile de interpreţi ori soliştii se află izolaţi, scufundaţi în partitura care le este dedicată în exclusivitate; îi vezi concentraţi, parcă aprofundându-şi condiţia, când, strălucitor irump momentele jubilaţiei colective, unirea întru acelaşi sunet, tonalitate, mesaj. Invenţia româno-americană semnifică mai mult decât şi-au dorit-o autorii ei iniţial.