Ca un ocnaș cobor în mine
Și mă înham la greu supliciu
Creației să-i pun rubine
Infim e orice sacrificiu …
(Odă poeziei)
Spirit incandescent, afirmând o tinereţe debordantă, cu o prezenţă permanentă şi activă în viaţa Cetăţii, Mihai Horga nu ar putea lipsi dintr-o eventuală istorie a vieţii culturale din Roman, cuprins fiind în fluxul ideatic al rostirii prin vers. Poet al faptului cotidian, Mihai Horga trece cu uşurinţă de la teme elegiace la explozii de lumină, în peisaje bucolice, abordând deopotrivă atât pastelul, cât şi poezia cu tâlc moralizator, ilustrată altădată de Anton Pann. Universul poeziei lui Mihai Horga este creştin, adăugând prin asta căutarea obsedantă a desăvârşirii prin Cuvânt. O abia perceptibilă melancolie staruie în legănarea versurilor clădite clasic, cu ritm măsurat, sugerând construcții poetice solide, făcute să înfrunte timpul: Aburul ceții se înalță pe culmi/Prin frunze, las urme-n pădurea de ulmi/Aripile gândului zboară spre zări/Ochii-mi arunc peste vagi depărtări/
Palmele mângâie pline de dor/Pielea asprită a copacilor/Tulpina le-o îmbrățișez și-un fior/De vitalitate mă-mbată ușor…(Pădurea)
Iscusit în a așeza culoarea în tabloul amplu al toamnei, Mihai Horga se dovedește a fi un subtil observator al generozității anotimpului atât de des invocat de poeți:
Se varsă podgoria-n cramă…/Butoaie cu guri însetate/Se-mbată din nou, că e toamnă/Bând mustul pe nerăsuflate!/Cuprins de a doagelor haină/Fierbând – mustul trece în vin/În beci, în firide de taină/Ulcica la vrană o ţin…( Vinul )
Sau, în altă poezie, revine la temă, îmbogățind-o cu noi elemente:
Gutui pufoase, gălbioare,/Cu zâmbete dulci – acrișoare,/La geamuri și-au găsit parcare/S-au strâns recoltele bogate/Stau în hambare, îndesate/Și dat-am grijile la spate/La cramă, strugurii buboși/Grei de păcate dulci, zemoși,/Zdrobiți, se lasă-n teascuri storși/Iar mustul, cumințit în vin/Lăsat de-un Creator Divin,/Ne-o îndulci al vieții chin…( Toamna)
În poezia citadină, Mihai Horga este un minuțios reporter al momentului,rostogolind în cascadă metafore, atent la detaliile care fac deliciul lecturii. Din apariția- care ar fi putut rămâne banală- a unei tinere la “capătul de zebră” poetul face un adevărat spectacol cu reverberații în starea de conștiință, supunând-o la un examen exigent pe cea care i se pare “inconștientă”, “Fragilă, sperioasă ca un pui”, tentantă”, “ periculoasă” cu mers tineresc ” “cum iarba-nțeapă neaua cu săgeți”: Mi-ai apărut la capătul de zebră/Inconștientă-cât ești de superbă/Fragilă, sperioasă ca un pui/Mitraliind cu tocurile-cui/Asfaltul, ce s-așterne la picioare/Umbrit și rușinat de-a ta splendoare/Ce i s-arată ca un paradis/Privind în sus, secretul interzis/Corabie cu pânzele în vânt”( La semafor)
Asupra existenței noastre, a rostului dăinuirii, poetul pune întrebări fundamentale, insistând aproape obsesiv,amintind prin ceea ce scrie de poemul Unde sunt cei care nu mai sunt? de Nichifor Crainic: Unde se duc? e un mister…/Noi credem că se duc în cer/Îi pomenim din când în când/Ne mai trimit un sfat, un gând,/Când ne e greu, când ne e dor,/Vin doar în lumea viselor/Dar mult nu stau…până în zori,/Ca fumul se topesc în nori…( Cei care pleacă)
În poezia de dragoste, Mihai Horga aplelează la o serie de imagini metafore, unele proaspete și inedited, transmițând subtil , la nivelul sugestiei, deplinătatea de a fi în iubire, reușind să emoționeze: Sunt încordat ca arcul/Arcul sprâncenelor tale/Frumoase portale/Minunat desenate/Monumentale bolţi/Arcade pe ochi dezinvolţi/Ah! ochii-ochii tăi…/Ferestre în văpăi/Zăbrelite, păzite,/De perdeaua genelor/Pe ochii ce îi ador.(Mărturisire)
În “Arhiva visurilor” Mihai Horga este un explorator al stărilor de conștiință, dând haina versului meșteșugit trăirilor înalte, în încercarea- de multe ori reușită- de a fixa clipa ideală, dăruind-o astfel Veșniciei. Considerăm că ne aflăm în fața unui poet complex de la care așteptăm îndreptățite evoluții viitoare.
Al. Mihăilă
