Oscar (de)colorat
TUDOR PETRUT (Los Angeles) – Dintr-o discutie colegiala am aflat ca sunt aproape o mie doua sute de regizoare de film si televiziune, membre ale breslei regizprilor din Hollywood, cineaste mai mult sau mai putin cunoscute publicului larg. La asa o cifra, s-au plans coelgele mele, numarul celor care lucreaza regulat, mai ales in televiziune, este foarte redus. Deci trebuie sa facem ceva, cu totii, ca sa impunem producatorilor sa angajeze mai multe femei-regizor. Sa promovam arta prin proportionalitate si nu neaparat prin calitate. Bineinteles ca ideea nu e noua, dar a capatat amploare anul trecut, de cand cu #OscarSoWhite si toata tevatura cvasi-politica de la decernarea premiilor Oscar din ultimii doi ani. Pentru ca nominalizatii nu au inclus minoritati – ceea ce se traduce prin lipsa artistilor de culoare sau latino-americani – s-a speculat (la fel de acerb, desi in perioada pre-Trump) ca Oscar-ul alb este inca o dovada de rasism, de lipsa de sensibilitate multi-culturala. O intensa campanie de presa marcata de obisnuita limba de lemn a corectitudinii politice a fortat Academia de Film – cea care decerneaza premiile Oscar – sa regleze conturi rasiale si sa atraga in randul membrilor cat mai multi artisti ai minoritatilor. In egala masura, Oscar-ul alb a creat atata balast incat producatorii de film au luat in considerare, si au produs, mult mai mult pelicule cu personaje si povesti ale minoritatilor de culoare. Filmele anului au demonstrat ca proportionalitatea este un factor care marcheaza hotararile producatorilor de film.
Magnatii industriei cinematografice nu s-au sfiit, insa, sa dea replica. Multi s-au exprimat clar ca, in contextul globalizarii pietelor cinematografice, pentru a asigura succes de casa, publicul mondial prefera eroi interpretati de actori albi. Ca sunt putini actori de culoare care pot sa duca un film in spate, in intreaga lume. Ca nu toti telespectatorii vor sa vada in serialele TV o bucatica de America, strada americana, diversa rasial si cultural. Proportionalitatea nu reflecta neaparat calitatea artistica, iar receptorul, publicul international, nu pare interesat de propaganda si corectitudine politica, ci de pelicule de valoare care sa-i atraga in sala de cinema.
Ajungem astfel la nominalizarile pentru Oscar ale anului. Diversitatea rasiala a artistilor nu este arbitrara, ci reflecta, in general, realizari artistice remarcabile. Ca in fiecare an, filmele nominalizate sunt excelente. Nu cred ca ar putea fi vreun dubiu ca Emma Stone (“La La Land”) si Casey Affleck (“Manchester by the Sea”) vor castiga pentru roluri principale. Chiar daca Denzel Washington a creat un personaj memorabil (in “Fences”, pe care l-a si regizat), dar cam static emotional, singura surpriza poate sa fie Ryan Gosling (in “La La Land”), al carui personaj este fermecator. Mult mai stransa este competitia pentru roluri secundare. La femei, Viola Davis (“Fences”) a castigat mai tot pana acuma. Desi Octavia Spencer (adorabila in “Hidden Figures) merita totusi atentie. La barbati, Mahershala Ali (“Moonlight”) este favorit, desi Jeff Bridges (“Hell or High Water”) sau Michael Shannon excelent ca intotdeauna in “Nocturnal Animals”) au realizat personaje mult mai nuantate si mai intense. “Moonlight” este insa filmul la moda.
Si ca sa pastram – iarasi – proportia, probabil va castiga regizorul Barry Jenkins pentru filmul la moda. Ar trebui sa castige Damien Chazelle pentru ca este mult mai inventiv si mai adanc in tragi-comedia vietii de Hollywood intitulata “La La Land”, filmul care de fapt a avut si cel mai mare succes de casa. Pe acelasi principiu, pentru scenariu original probabil va castiga tot Barry Jernkins. Pare indiscutabil, insa, ca Eric Heisserer a adus in discutie o poveste mult mai interesanta, mai adanca si de impact umanist in “Arrival”.
De obicei, cineastii uzinei de vise celebreaza arta lor, pelicule care portretizeaza lumea hollywood-iana. Filme care renasc traditia marilor studiouri si valideaza visul perpetuu de a ajunge pe marele ecran. Din aceste puncte de vedere “La La Land” este nu numai un muzical made in Hollywood ci si o introspectie in sufletul artistilor care populeaza, cu mai mult sau mai putin succes, lumea filmului. Mai ales ca toti am trecut, la un moment dat, printr-o criza de creatie, de frustare, de accesibilitate, de validare din care putini am revenit cu visurile ne-alterate, cu puterea de a continua, cu macar un pic de succes care sa ne indulceasca. Ca omagiu adus artei cinematografice, “La La Land” (care a castigat aproape toate premiile pana acum) ar trebui sa castige premiul Oscar pentru cel mai bun film. Din pacate, in aceasta perioada de lupta de clasa, de inclestare ideologica, s-ar putea ca votantii Academiei de Film sa cada in plasa proportionalitatii contra calitatii. Pentru a demonstra o noua etapa, de trecere la Oscar-ul colorat, si pentru a pastra legatura cultural-politica cu stanga liberala americana a partidului democrat, si nuantele anti-Trump ale lumii artistice, Academia s-ar putea sa voteze, in contrabalans cu majoritatea celorlalte premii, ca “Moonlight” sa fie considerat cel mai bun film al anului.
Pentru noi, romaii, poate are mai putina importanta cat de politizata va fi gala decernarii premiilor Oscar. Ce ne intereseaza cel mai mult, din mandrie patriotica, este premiul pentru cel mai bun film strain. Speram sa fie decernat peliculei “Toni Erdmann”, minunatul film regizat de Maren Ade si co-produs de Ada Solomon, primul producator de film roman nominalizat la Oscar! Ar deveni o seara de ne-uitat pentru noi toti cei de origine romana care, cum-necum, supravietuim in La La Land. (Foto prin zimbio.com)
(Tudor este pe petrut.biz si la @tudorpetrut)
