Mirabela20DAUER20in20recital20la20NY_20Foto20by20N_20Buda

Mirabela20DAUER20in20recital20la20NY_20Foto20by20N_20BudaInterviu realizat de Nicholas BUDA
Editor de New York al ziarului „Gândacul de Colorado”

Nicholas Buda: Stimată d-nă Mirabela Dauer, ne-ar place să credem că ați venit la New York pentru a ne aduce primăvara. Dacă nu primăvara ramurilor înmugurite, cu siguranța primăvara cântecului și șlagărului românesc. Ce pregătiți pentru acest recital de la New York?

Mirabela Dauer: În primul rând trebuie să spun că sunt foarte fericită să pot acorda acest interviu ziarului „Gândacul de Colorado”, pentru că eu inițial am luat legătura cu Lucian Oprea, pe care l-am sunat de la Miami, în urma citirii unui articol, care efectiv m-a copleșit. Un articol genial, pe care l-am luat și cum mine, îl voi duce acasă în România și am să-l citesc la toată lumea… Deci am dorit neaparat să fac cunoștință cu cei care scriu la acest ziar, am găsit adresa redacției și v-am sunat! Mi-am dorit lucru acesta… mi-am dorit foarte tare să vă găsesc. Eu sunt un om cinstit, corect și spun ceea ce gândesc. Sunt onorată că pot sta de vorbă cu voi și sper ca prin acest interviu, pot să fiu și eu printre personalitățile cuprinse în paginile ziarului vostru, printre articolele minunate pe care le scrieți. Nu știu dacă am venit cu primăvara, așa cum m-aţi întrebat la început, dar oricum în sufletul meu e primăvară! Am ajuns la New York, am văzut soare și aceasta este o bucurie a mea… În general se spune când Mirabela apare, răsare soarele, pentru că eu sunt născută în Zodia Racului, în luna iulie și… iubesc foarte mult soarele! Am venit, practic, să îmi lansez și aici ultimul meu album intitulat „Pentru inima mea”, pe care l-am lansat oficial acum o lună în România. Am venit împreună cu mica noastră familie muzicală: Raul, grupul „Autentic”, Maria Dragomiroiu, Oltița Chirilă prietena mea și partenera de scenă a lui Jean Cnstantin.
N.B: Mirabela Dauer este astăzi sinonimul prezenței unei interpretări de excepție pe scena muzicii ușoare din România, începând din anii 60. Desigur amintirile debutului în viața artistică sunt frumoase și nu se uită niciodată. Care a fost cântecul cu care ați debutat pe scena din România?
M.D: Când am început să cânt, debutul meu pe scenă a fost cu formația „Roșu și Negru”, adevărata trupă din vremea când noi eram elevi și cântam la Casa de Cultură „Splendid” pe Calea Moșilor, care astăzi nu mai există pentru că s-au contruit blocuri de locuințe acolo. După ce s-au contruit acele blocuri, acolo stătea Anda Călugăreanu. Nu cântam nimic românește deoarece nu aveam nici o piesă românească, deci cântam în italiană din repertoriul Ritei Pavonne…
N.B: Ați urmat apoi cursurile Școlii Populare de Artă (clasa profesoarei Florica Orăscu). În ce măsură această școală v-a influențat cariera artistică de mai târziu?
M.D: Toată! Toată cariera, pentru că profesoara Florica Orăscu a văzut talentul din glasul meu nativ și l-a prelucrat în școala ei. Ea m-a învățat să respir, să deschid gura, niște tehnici fără de care nu se poate face muzică de perfomanță, altfel respiri aiurea în timpul frazei muzicale. Ea m-a învățat totul!
N.B: De-a lungul unei cariere artistice impresionante de peste 40 de ani, ați fost pe scena unor importante festivaluri naționale și internaționale, de muzică ușoară (aș aminti doar câteva: Festivalul „Mamaia”, Festivalul „Orfeul de Aur” – Bulgaria, Festivalul Șlagărelor de la Dresda – Germania, Festivalul „Lira Bratislavei”- Slovacia, Festivalul Cântecului din Cuba, ș.a.m.d) unde ați primit și foarte multe premii. Care a fost cel mai emoționant moment al premierilor internaționale din întreaga dvst. carieră artistică?
M.D: Vreau să spun un lucru: eu nu sunt o artistă disperată după trofee și după premii! Premiul meu – și pentru aceasta sunt fericită și îi mulțumesc lui Dumnezeu – este Măria Sa Publicul! Este extraordinar să am acest premiu. Cel mai emoționant moment din cariera mea a fost cel din Cuba. Se întâmpla să fiu acolo pe 9 iulie, ziua mea de naștere. De fapt am ajuns la Havana pe 2 iulie, 1983 și fără să știu, organizatorii au aranjat ceva, pe la spate, au cârcotit ca să zic așa, pregătindu-mi o surpriză. Spectacolul se dădea la sala „Karl Marx” din Havana, unde se adunaseră aproximativ cinsprezece mii de oameni. Eram la început, o mică vedetă, la un festival internațional unde veniseră monștrii sacri ai muzicii, îmi aduc aminte de Radowić din Polonia, alături de multe alte mari vedete din toată lumea. Înainte de a intrat în scenă, Doina, traducătoarea care era cu mine mi-a zis „Mira, când îți auzi numele și țara, trebuie să fii deja la intrarea de pe scenă”. Era un decor splendid cu lumini peste tot… Când prezentatorii televiziunii cubaneze mi-au anunțat numele în difuzoarele uriașe – „Mirabela Dauer, Romania” – eu ar fi trebuit să intru maiestuos ca o prințesă, dar nu s-a întâmpla așa, ci am am avut o reacție de bebeluș. De ce? Pentru că toată sala, inclusiv orchestra, era în picioare și mi-au cântat „Happy birthday to you”! Eu am încremenit acolo sus și am făcut ca bebelușii, care abia pot să meargă. Imediat din culise a venit un coș imens cu flori, era de fapt „Mariposa” – floarea lor națională, asemănătoare unui crin pitic, ceva în genul tuberozelor la noi, care pe un lujer are foarte multe flori. N-am să uit toată viața mea acest lucru! Coșul era atât de mare încât organizatorii au trimis să-l scoată din scenă, pentru că la un moment dat, eu nu mă mai vedeam de el. Era imenes! Cât o jumătate de scenă!
N. B: Eu cred că de fapt pe scenă erau două „flori”!
M. D: Mă rog, eu nu pot să spun treaba aceasta despre mine… eu vorbeam de coșul acela minunat, cum nu am mai primit niciodată după aceea în viața mea. Eu am primit flori superbe în toată cariera mea, dar un astfel de superb coș cu flori, nu am mai primit niciodată.
N. B: De la florile cubaneze, să mergem la florile șlagărelor din România. Ați evoluat, la un moment dat pe scena Festivalului de la Mamaia, în 1991, alături de cuplul Doina și Ion Aldea Teodorovici. Ce impresie v-au făcut acești doi artiști basarabeni de la Chișinău?
M. D: Doina și Ion au fost și vor rămâne prietenii mei. Doina, Ion, nene Grig Vieru… toți sunt prietenii mei. Doina și Ion au fost invitați de mine în România, să vină și să participle la Festivalul de muzică de la Mamaia, cu o piesă. Și au dat concurs cu o piesă din Eminescu, ce nu se poate scrie și nici nu s-a mai scris până acum. Ori trebuie să stiți că acea piesă nu a intrat în concurs. Efectiv a fost scoasă din concurs pentru că era prea bună! Atunci eu am le-am zi organizatorilor că acești artiști sunt prietenii mei și că trebuie să participe la Festival. Dacă nu în concurs atunci pe scenă, în afara acestuia, dar să participe. Eu aveam un recital la acest festival, de aceea am preferat ca jumătate din acesta să-l ofer lor. Au cântat deci piesele lor și bineînțeles că și cea cu Eminescu, ce fusese exclusă din concurs. Am cântat, spre final eu și cu Doina… După Festivalul de la Mamaia ei au rămas în România, pentru că erau invitații mei și la alte concerte prin țară, inclusiv la recitalul meu de la Sala Palatului din octombrie. Dar în octombrie s-a întâmplat tragedia… Ei au plecat de la mine din casă, dar nu spre eternitate, ci la dl Adrian Păunescu în casă. Ion nu lăsa pe nimeni altcineva la volan dar în acea zi s-a întâmplat, ca din nefericire, să șofeze altcineva!
N. B: În urmă cu aproape 20 de ani, când ați început seria turneelor în Statele Unite, care a fost motivația principală a acestora? Cum v-ați regăsit de fiecare dată compatrioții români, care trăind departe de țara natală, aveau în suflete dorul după muzicalitatea limbii române?
M. D: Până prin ’90 eu am tot fost plecată în turnee cu formația „Roșu și Negru”, cu “Geambașu”… în Germania, dar mi-am dorit foarte tare să vin în America și o spun cinstit, eu nu sunt prefăcută sunt foarte directă – ador această țară! După România, eu cred că într-o altă viață eu am trăit aici. Îmi aduc aminte că în primul an al turneului din Statele Unite, am fost cam supărată. Nu mai înțelegeam de ce nu se mai vorbește românește, de ce se stâlcește limba, nu înțelegem de ce toată lumea uită cuvinte. Uneori am punctat lucrul acesta… Bine eu în general gafez! Nu prea sunt diplomată, spuneam înainte că sunt directă… Am înțeles explicația la acest lucru al neînțelegerii mele americane în timp, doarece foarte mulți dintre românii de aici nu mai au nici o legătură cu comunitatea românească, dar nici o legătură, nu mergeau nicăieri la întâlnirile românilor, lucrau în mediile unde un puteau vorbi românește. Acum îi înțeleg și de aceea, prin cântecele mele, le readuc aroma limbii române.
N. B: Florida, New York, Ohio, California, Arizona, Colorado, Michigan, Washington… sunt nu numai state din federația americană ci și locații pe harta geografică a Americii, unde trăiesc mari comunități de români. Cum reușiți să transmiteți mesajul cântecului muzicii pe care o interpretați?
M. D: Eu sunt aceeași persoană și pe scenă dar și acasă. Cu zăpăceala mea, cu sinceritatea mea… cu soarele meu, cu muzicalitatea mea. Dar eu asta transmit de fapt prin muzică – sinceritatea mea!
N. B: Anul 2010 aduce din nou în atenția publicului iubitor de muzică din Europa și din lume, concursul „Eurovision”. Cum calificați participarea artiștilor români, din ultimii ani, la acest concurs internațional?
M. D: Am spus-o la toate interviurile din televiziune unde am fost întrebată, că este foarte bine că participăm. Este foarte bine! Dacă am participa așa cum a fost piesa lui Faur cu Lumința Anghel, cu o montare excelentă, ceva care nu s-a mai văzut și nu s-a mai făcut, ar fi un lucru extraordinar, dar din nefericire nu tot timpul trimitem ceea ce trebuie să trimitem. Din nefericire…
N. B: Am aflat că sunteți implicată și în acțiuni umanitare, nu doar culturale. Fac referire aici la calamitățile naturale, petrecute recent, în Haiti. Sub ce formă, în ce măsură și cu ce mijloace, un artist ca și Dumneavoastră poate contribui la ajutorarea sinistraților cutremului devastator din Haiti?
M. D: Este o problemă personală pentru mine… pentru că eu nu discut de lucrurile bune pe care le fac. Mie nu îmi place să mă bat cu pumnii în piept când fac ceva. Pentru mine cei care fac un lucru după, care se laudă peste tot că l-au făcut și apar peste tot să se laude acesta, devin o nulitate. Îmi pare rău că trebuie să o spun așa de direct, dar acesta este adevărul. Când faci un lucru bun îl faci pentru sufletul tău… principalul este să te vadă Dumnezeu.
N. B: Iubitorii de carte din România, au avut satisfacția să vadă în vitrinele librăriilor o carte despre Dumneavoastră scrisă în duet cu jurnalista Anca Nicoleanu și intitulată simplu, „Mirabela”. Care este, pe scurt, povestea din spatele coperților acestei cărți?
M. D: Eu am câțiva prieteni jurnaliști foarte buni, de ani de zile, iar Anca este prietena mea de mai bine de douăzeci și ceva de ani și cred că tot de-atunci se roagă de mine să facem această carte. I-am zis la început că pe mine nu mă interesează, dar până la urmă m-a convins și în anul 2002 a ieșit această carte. Nu este o carte muzicală cum s-ar fi așteptat unii, pentru că nu am vorbit în paginile ei despre muzică ci doar foarte pasager. Am vorbit numai despre viața mea… Deoarece nu am nimic de ascuns, am vorbit sinceră așa cum m-a învățat tatăl meu, un basarabean cinstit – dacă ai făcut un lucru rău îndreaptă-l și nu-l mai fă, iar dacă ai făcut un lucru bun nu te lăuda cu el. Este deci povestea vieții mele relatată sub o formă romanțată.
N. B: Da romanța, iubirea… Unde sunt acum acestea în viața Dumneavoastră? Și pentru că veștile din țară sosesc și la noi, am auzit că că la poarta sufletului v-a bătut, cu ceva timp în urmă, din nou… iubirea! Este adevărat? Ce înseamnă a iubi, pentru Mirabela Dauer?
M. D: A fost o poveste… da, a fost o poveste! Poveștile vin și pleacă, vin altele, care și acestea pleacă. Unele rămân mai mult timp, altele mai puțin. Pentru mine a iubi înseamna exact ceea ce înseamnă muzica!
N. B: Simplu și foarte frumos spus. Dacă aveți un mesaj pentru echipa redacțională a ziarului „Gândacul de Colorado”, v-aș rugă să-l transmiteți prin intermediul acestui interviu.
M. D: Eu repet, așa cum am spus la începutul acestui inteviu, și nu vreau să vă periu pentru că nu am nimic de câștigat… Continuați așa pentru că este un mare câștig să fii cinstit și profesional, să spui și să scrii ceea ce gândești. Și în România se poate spune adevărul dar nu în întregime ci mai ciopârțit așa… Dar vreau să spun că am fost fermecată de articolul acela. Vă urez mult succes și să rămâneți așa, cinstiți și curați. Cred că echipa voastră este tânără și voi nu aveți voie să vă alterați cu minciuni!
N. B: În numele colectivului redacțional al ziarului „Gândacul de Colorado” vă mulțumesc pentru amabilitatea acordării acestui interviu. Sănătate și mult succes!