Fiecare FEMEIE trebuie să fie o EVĂ-cea care dă viaţă!
Fiecare FEMEIE trebuie să fie o MARIE-cea care dă viaţă de după viaţă!
„După ce Dumnezeu făcu pe om, ca să nu-l lase să trăiască singurel printre vieţuitoare, îi dădu o consoartă. După multă chibzuială luă rotunjimea şi legănarea şarpelui, îmbrăţişarea plantelor agăţătoare, tremurul ierbii, subţirimea trestiei şi catifelatul florilor, plânsul stelelor şi nestatornicia vântului, sfiala iepurelui şi fudulia păunului, dulceaţa mierii şi cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, limbuţia gaiţei şi gânguritul turturelei. Apoi, amestecând toate acestea, făcu… FEMEIA.”(Poveste indiană)
Din cele mai vechi timpuri până în pragul creştin FEMEIA, n-a prea fost deloc privită ca chip divin, ca una din marile minuni ale Creaţiei ci, cel mai adesea strivită de grosolonia şi graţia percepţiei de către casta, clanul religiozităţii sau al culturii epocilor respective.
Dacă, în rândul neamurilor politeiste, FEMEIA era net inferioară bărbatului, indiferent pe ce scară socială se situau ambii, afară de clasa aristocrată, existau totuşi două excepţii situate la poluri opuse: cel al tradiţiei iudaice în care FEMEIA era discriminată la modul absolut, împrumutată, vândută, ucisă şi, cel al culturii pelasgo-traco-daco-române, unde FEMEIA se situa pe locul condiţiei sale fireşti, în care moralitatea era suverană, iar sceptrul frumuseţii ei emana în juru-i mireasma unei suave fascinaţii pline de splendoare, de feminitate, strălucind în lungul şir al chipurilor divine pe care le va naşte omenirii.
„Femeia mii de ani a fost roabă, spune marele duhovnic prigonit, persecutat şi mărturisitor, Arhim. Arsenie Papacioc, până a venit Hristos şi a pus-o în verticalitate, a pus-o în egalitate cu bărbatul sau mult mai sus decât bărbatul-femeia având harisme ce-l pot naşte pe Hristos în sufletul bărbatului şi să-i mărească bărbăţia… Femeie înseamnă <<împărăteasă dăruitoare>>, pusă pe tron nu ca să domnească, ci pentru a-l admira pe cel ce a avut puterea să o ţină acolo. Femeia, pusă în adevăratele sale valori, începe să creeze şi abia atunci se dăruieşte total, nu convenţional.” (Ava Arsenie Papacioc, Despre Viaţa de Familie şi diverse probleme ale lumii contemporane. Constanţa, 2011, p. 86)
Aşa s-a ajuns ca, cea mai lungă dinastie istorică să fie, Matriarhatul pelasg al Vestalelor şi Profeteselor, sub care regina Hestia să elaboreze primul cod de legi din lume intitulat la fel de sugestiv şi plin de nard: Legile Belangine (Legile Frumoase), dezvoltate armonios, ca un testament al veşniciei de către nemuritorul rege-profet Zamolxe.(c.f. Hesiod în Theogonia)
Primele FEMEI frumoase ale omenirii au fost cele 12 înţelepte SIBYLE– profetesele Neamului primordial pelasg: Persica, Sibica, Delfica, Himera, Laţia, Numeea, Heles, Frigia, Europea, Tibrutica, Erythreea, Cassandra, cele care alături de ceilalţi profeţi traci ai lumii au proorocit alegerea Fecioarei Maria de către Dumnezeu privind misiunea renaşterii şi mântuirii omenirii: Naşterea Domnului din Fecioara Maria, din viţa regală geto-dacă, Naşterea Sfântului Prunc la Betleem, Venirea Învăţătorului Moral al Omenirii-Iisus Hristos, Venirea Proocului cel Mare din marginile de Sus, Venirea Zilei luminoase în care Domnul Cel de veci pentru păcatul tuturor va fi trimis şi după trup va vieţui, Vestirea Magilor, Răstignirea pe Cruce, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Pogorârea Duhului Sfânt, etc. (c.f. Aelian, V.H., Histoire Grace. II; Diodori Siculi, Pausaniae Descriptio Graeciae I; Apollodori Bibliotheca, I; Plutarque, Oeuvres. Tome XIV; Herodoti, lib. IV; Suidas; Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică. Ed. Obiectiv-Craiova, Theodor Zielinski-Sibyla, Ed. „Meta”, 1994, ş.a.)
După instituirea Creştinismului, a Bisericii lui Iisus Hristos, prin Întruparea Logosului-Fiul lui Dumnezeu în Om, prin Evanghelia Iubirii Sale, a Jertfei pe Cruce, a Învierii, a Înălţării la ceruri şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, din sânul neamurilor convertite la Religia vieţii veşnice-Orotodoxia, s-au născut Arhetipurile FECIOAREI, FEMEII şi MAMEI, care au urcat pe cele mai înalte trepte ale spiritualităţii, ale iluminării, ale îndumnezeirii, ale Cerului şi Pământului sub chipul Înţelepciunii ca Aură a: Profeteselor, Învăţătoarelor, Eroinelor, Poeteselor, Diaconiţelor, Monahiilor, Cucernicelor, Mamelor, Rapsoadelor-artiste, Presbiterelor, Muceniţelor, Mărturisitoarelor, Pustnicelor, Sfintelor.
Deasupra tuturor ca Arhetip absolut, împărăţeşte veşnic şi proniator Fecioara MARIA.
Aşadar, la plinirea vremii istorice, Dumnezeu a ales-o, pe Cea mai Aleasă Fecioară MARIA, din plămada dacică a Pământului şi a Cerului-ca Viaţă spre mântuirea FRUMOSULUI, a celor ce aleg Calea, Adevărul şi Viaţa, fericind-O cu bucuria tuturor neamurilor şi cu o frumuseţe dumnezeiască: „Mulţumesc înaintea lui Dumnezeu, spune tracul nostru Sf. Dionisie Areopagitul, care a cunoscut-o personal pa Maica Domnului, că îmi părea cu neputinţă ca cineva afară de Dumnezeu să fie atâta de plin de frumuseţe şi de dumnezeiască putere şi slavă şi dar! Nimeni din oameni nu poate să înţeleagă ceea ce am înţeles eu, când am văzut cu ochii mei pe cea mai frumoasă decât toate femeile din lume şi mai înfrumuseţată decât toate puterile cereşti, pe Maica Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi mărturisesc înaintea oamenilor şi lui Dumnezeu, care s-a născut dintr-însa, că dacă n-ar fi cunoscut pe Dumnezeu şi luminată învăţătură, atunci aş fi socotit-o pe Prea Sfânta Fecioară Maria, ca pe Însuşi Dumnezeu.” (Diacon Gheoghe Băbuţ, Maica Domnului Ocrotitoarea României. Editura Pelerinul Român, Oradea, 2000, p. 33)
Totdeauna în Cerul-Tărie,/ totdeauna pe pământul de jos,/ numele Tău între nume: MARIE,/ răsună mai român, mai frumos.// Totdeauna literele-acestea împreună,/ suind în zări limpezi de curcubeu,/ doar în taina porfirii cunună,/ au odrăslit în Om şi Dumnezeu.// Totdeauna literele-acestea MARIA:/ Mamă, Aleasă, Rai, Iubire, Altar,/ sunt încununarea Cerului cu Glia./ Sunt cuminecare. Sunt cununi de har.// Ele zămislesc zorii de Mamă,/ mugur în floare pe-al vieţii Altar,/ iubirea Ta-nalţă spre cer România,/ Pământul şi Cerul îţi sunt Inelar,/ Învierea e-n Tine, Ave Maria! (Întru Numele Tău-MARIA, G.C.N.)
Numele dacoromân MARIA este nume patrimonial având o conotaţie şi o semantică cu totul unică şi celestă, care dincolo de aura frumuseţii feminine se conturează şi latura bărbătească, autoritatea demnităţii regale sub chipul expresiei specifice doar nouă: Măria Sa!
„Cine este Aceasta? Icoana care aduce primăvara şi cântul nufărului pe ape de dor,/ Ea este Regina,/ Ea este Assunta,/ Ea este Împărăteasa ce din înălţimi ne îmbrăţişează,/ Ea este Mireasa,/ Ea este Cununia…/ Ea este Assunta…/ Este focul dragostei,/ Este para iubirii care aduce floarea de cireş,/ În primăvara rodirii, în primăvara bucuriei…/ Este lacrimă-rugă-tăcere/ Atunci când Pruncul-rege s-arată în iesle./ Este Inimă rănită de iubire,/ Atunci când Fiul-Rege-Preot,/ Unica lumină/ Deschide spre pământ Cuvânt-liturghie…” (Dan Bodea, Assunta. Galaxia Gutemberg, 2009, p. 12, 15)
FEMEIA, în arealul primordial Carpato-Danubiano-Pontic este Vocaţie sacră.
Fecioara MARIA, a fost desigur, înzestrată cu toate darurile cerului, dar cele care au îndumnezeit-o cu adevărat au fost: smerenia, milostenia, rugăciunea şi tăcerea, liniştea.
În chip paradoxal şi, parcă pentru a compensa lucrurile, ştiindu-se că FEMEIA vorbeşte, dacă nu tot timpul, aproape mereu, Dumnezeu a îngăduit ca chemarea către linişte, isihie, către rugăciune în cinul monahal să o atribuie îndeosebi femeilor. De pildă înainte de revoluţia masono-bolşevică din Rusia existau de 3 ori mai multe monahii decât călugări. În ţara noastră acest fapt este o tradiţie milenară, iar excepţia o constitue în mod expres schimnicele hrănite de corbi, ce trăiesc secular încă, în pădurile noastre, în micile pâlcuri rămase virgine din Grădina Maicii Domnului, pustnice care brodează în verdele codrului unda cerului isihastă. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi L-a coborât pe Fiul Său pe pământ. Negrăita iubire a creştinilor pentru Dumnezeu a înălţat pământul cu martiri, a îndumnezeit peşterile, pustiurile şi munţii cu milioane de cuvioşi, schimonahi şi sfinţi.
Am o adâncă plecăciune, o cucernică închinare şi o sacră admiraţie pentru marile Monahii, care au plămădit cerul cu sfinţenia trăirii lor, pentru Presbiterele evlavioase şi dârze care şi-au sacrificat tinereţea, sănătatea, familia, şcoala, viaţa în regimul concentraţionar, pentru Monahiile albe, mirenele Apostolatului Social-Mărturisitoarele şi poetele Dorului mistic, pentru Monahiile Suferinţei, care au fost prigonite, pentru Monahiile Jertfei, cele care au pătimit în închisorile regimului torţionar comunist, Maicile: Mihaela Iordache, Teodosia-Laţcu, Mihaela Portase, Veronica Gurău, Patricia Codău, Olga Gologan, Tatiana Răduleţ, Nicodema Vasilache, Pangratia Mureşan, Maftidia Grancea, Epistimia Dănilă, Atanasia Iordache, Irina Lecca, Anastasia Porfiria Ciolac, Ana-Epraxia Danielescu, Eufrosina şi Magdalena Bochi, Veronica Constantinescu, Olga Glejaru, Monica Păciu, Calidona Anghel, Nimfodora Cuştiuliţă, Epiharia Muşat, Despina Băzăvan, Xenia şi Veniamina Răducu, Olimpiada Liţescu, Gabriela Cotârlan, Cipriana Cojocaru, Onisifora Rus, Tinca Popa, Silvia-Maria Vlad şi altele asemenea lor. (Ierom. Siluan Antoci, Monahiile ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist. Vol.I-II, Ed. Doxologia Iaşi, 2010,2012)
Am o veneraţie mistică, cutremurătoare pentru călugăriţele–paradoxale cum au fost monahiile-călugări, cuvioase cunoscute şi femei virtuoase necunoscute care s-au nevoit ca <<monahi>> în mănăstiri şi sihăstrii: Matrona-Vavilas, nobilă din Pergi-Pamfilia, sec. V; Eufrosina-Smarandos, nobilă din Alexandria, sec. V; Ana-Eufimie, nobilă din Bizanţ, sec. VIII; Maria-Marian, nobilă din Tebaida Egiptului, sec. V; Eugenia-Eugeniu, nobilă din Alexandria, sec. II; Suzana-Ioan, nobilă din Palestina, sec. III; Apolinaria-Dorotei, nobilă din Roma, sec. V; Pelaghia-Pelaghie, nobilă din Antiohia, sec. III; Anastasia-Anastasie, prima patriciană a Împăratului Justinian cel Mare (527-565); Dositeia-Dositei, Peşterile Kievului, sec. XVIII-lea; Teodora-Teodor, din Peloponez, sec. IX. etc. (Monahul Longhin Gherontianou, Cuvioasa fecioară mucenică Teodora din Peloponez. Editura Egumeniţa, 2007, p. 167-172)
Toate cuvioasele-monahi au dat de furcă diavolului înfricoşându-l cu tăria credinţei, ascezei, smereniei şi puterea lor jertfelnică. Unele au fost grav denigrate, altele au fost calomniate şi sacrificate, unele au fost descoperite după adormire, altele după execuţie, cum a fost şi cazul Maicii Teodora din Peloponez, care înainte de decapitare s-a rugat Domnului: „Dumnezeul meu cu voia Ta să faci din trupul meu biserică, din părul meu copaci cu care s-o acoperi şi din sângele meu fă un râu.” (op. cit. p. 87)
Bisericuţa pitorească şi simplă din piatră a Cuvioasei muceniţe Teodora datează din sec. X şi srăluceşte la poalele muntelui Tetragios (860 m. altitudine) pe malul unui râu. Pe acoperişul ei au crescut 18 copaci mari şi mici, cei mari atingând 15 m. înălţime. Greutatea tuturor depăşeşte 10 tone. „Toţi aceşti arbori imenşi, spune geologul P. Makrigiannis, sunt înrădăcinaţi pe nimic, sau mai bine zis pe acoperişul gros de câţiva centimetri!… Cea mai mare surpriză ne aşteaptă înăuntru. Nicio rădăcină cât de mică nu iese din zidurile vechi. Nicio crăpătură care să se datoreze lor!…”(op. cit. p. 126)
În mod excepţional simt un fior de uimire şi fascinaţie pentru Cuvioasele schimnice, cunoscute şi necunoscute care au renunţat la exoticul vremelnic şi neliniştit al vieţii pentru pustia trăirii, transformată prin nevoinţă, rugăciune, o supremă renunţare de sine şi bucuria jertfei, într-o oază de cer sub pulsul ascetic al isihiei, constituind Hrisovul vieţii cereşti al Neamului dacoromân: Cuv. Casiana Schimonahia-Scit. Casiana Ceahlău-sec. XVII; Cuv. Sofia Schimonahia-Schit. Sofia Ceahlău-sec. XVII; Cuv. Melania Schimonahia-Schit. Durău Ceahlău-sec. XVII; Cuv. Mavra-Schit. Ceahlău-sec.XVII-XVIII; Schimonahia Sf. Teodora-Munţii Sihlăi, sec. XVII-XVIII; Schimonahia Nazaria, M-rea Văratec (+1814); Schimonahia Filoteia (mama Sf. Ier. Calinic), M-rea Pasărea-Ilfov, sec XVIII-XIX; Cuv. Xenia Schimonahia, M-rea Agapia-sec. XVIII-XIX; Schimonahia Olimpiada, fondatoarea M-rii Văratec (1757-1842); Schimonahia Safta Brâncoveanu, odor Domnesc, călugărită cu mama ei Elisabeta, soţia caimacanului Moldovei-Teodor Balş, M-rea Văratec (1776-1857); Schimonahia Tavefta Ursache, M-rea Agapia (+1883); Surorile Schimonahii: Fevronia (+1895), Sofia (+1897) şi Olimpiada Iuraşcu (+1902) mătuşile după mamă ale poetului Mihail Eminescu, M-rea Agafton-Botoşani; Schimonahia Suzana Ştefănescu, M-rea Războieni-Neamţ (1830-1925); Schimonahia Isidora Pustnica, Schit. Sihla-Neamţ (+1937); Schimonahia Valentina Neacşu, Munţii Sihlăi (1886-1964); Schimonahia Melania Mincu, Schit. Românesc Sf. Ioan Botezătorul-Iordan (1893-1969); Schimonahia Acachia Maior, M-rea Eleon-Ierusalim (1890-1980); Schimonahia Pelaghia Amilcar, M-rea Văratec (1885-1981); Schimonahia Vera Preotu, M-rea Eleon-Ierusalim (1876-1988), etc. (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc. Ed. Episcopiei Romanului, 2001)
Sfântul Isaac Sirul, cel care a împletit cel mai frumos firul rugăciunii cu surâsul luminii, arată că liniştea „te face luminat în Dumnezeu precum soarele… Liniştea… te uneşte cu Dumnezeu… Iubeşte liniştea mai presus de toate lucrurile… Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele unealta acestei lumi.”, iar Ierarhul Belgorodului-Nicodim, care a scris biografia pustnicei- Fericita MARIA de Oloneţ, ne încredinţează că: „Femeile chemate la linişte se fac ele însele taină a lumii viitoare…”, nelăsând mai prejos nici vocaţia femeilor mirene: „Femeilor le este încredinţată sarcina de a aduce pe lume noi suflete, de a întipări în lume noi <<chipuri ale lui Dumnezeu>>.” (Nicodim, Episcopul Belgorodului, Fericita Maria de Oloneţ-pustnica din codrii Rusiei. Trad. din lb. engleză de C. Făgeţan. Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 111, 113)
De asemenea, am o profundă veneraţie pentru Prinţesele şi Domniţele dace, care la un moment dat au lăsat purpura regală şi au îmbrăcat rasa cernită a suferinţelor, au lăsat iatacul de puf şi căldură şi-au îmbrăţişat recele sobru al chiliei mănăstireşti: „Am învăţat din viaţa Măriei Sale că nu este sfârşit pocăinţei, nici dragostei dumnezeieşti, şi că sufletul însetat după Domnul se vede pururea la începutul căii, şi nu ştie că se înalţă din putere în putere şi că pune suişuri în inima sa.”( Monahia Platonida-ex Doamna Despina Miliţa, soţia Sfântului Domnitor Neagoe Basarab, Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida Doamna Despina a Ţării Româneşti. Schitul Ostrov, 1551)
Urmând tradiţia Vlăstarelor domneşti, ce au urmat Calea Împărătească a lui Hristos, pinţesa şi ţarina Teodora, fiica lui Basarab cel Mare şi soţia ţarului Alexandru al Bulgariei, devenită Monahia Teofana, Doamna Rada, soţia lui Vlad Călugărul, mama lui Radu cel Mare, călugărită sub numele de Samonida, Doamna Maria soţia Domnului Ioan Vodă cel Cumplit, a îmbrăţişat monahismul după văduvie cu numele de Teofana, Tudora mama Viteazului Domn al primei mari Uniri, Mihai, s-a călugărit la Mănăstirea Cozia cu numele de Teofana prinţesa Raluca Sturza, soţia prinţului Grigore Mihail Sturza, rămânând văduvă, donează toată averea la săraci şi la mânăstiri şi se călugăreşte, renăscând sub MARIA la M-rea Agapia preţuită de sobor ca „buna noastră mamă” [ +1920]. (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc. Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 507)
Din Bărbat a fost creată FEMEIA, iar EA l-a născut pe OM, dar şi pe DUMNEZEU!
„De fapt, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, femeia îi este dată bărbatului pentru a-l sprijini şi a-l fortifica prin acest sprijin al ei, în aşa fel încât el să reuşească să biruie atacurile pe care le întâmpină. Vedeţi, dacă ea este discretă şi înfrânată, nu numai că-i oferă bărbatului ei mângâiere prin prezenţa ei, ci şi în toate celelalte privinţe i se poate dovedi de un mare şi real folos, uşurându-i viaţa, înlăturându-i greutăţile care se ivesc atât în afara casei, cât şi pe plan domestic, în fiecare zi. Astfel, asemeni unui cârmaci iscusit, ea îi domoleşte furtunile lăuntrice prin înţelepciunea ei specifică, iar prin înţelegerea pe care i-o arată, îl înconjoară cu o adâncă alinare.” (Bărbatul şi Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur. Trad. din lb. engleză de Luminiţe Irina Niculescu. Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 122)
FEMEILE creştine în universul spiritual ortodox s-au dovedit a fi cele mai zeloase propăvăduitoare ale Apostolatului hristic mirean. Ele au excelat în răbdare, în credinţă, în frumuseţe, în dăruire, în suferinţă, în fidelitate, în castitate, în sărăcie materială, în smerenie, dar mai presus de toate în Iubirea pentru Dumnezeu şi Neam.
Bunul Dumnezeu, în Împărăteasca şi Dumnezeiasca Sa purtare de grijă a tuturor, a adus în tinda Ortodoxiei Lui, Acasă la Noi, deci, o mlădiţă protestantă în ale cărei vine regale curgea sânge împărătesc, Prinţesa Elisabeta Alexandra Louise Alice de Hesse şi a Rinului, căsătorită cu Marele Duce Serghei Alexandrovici, fiul Ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea, considerată de cronicile vremii drept una dintre cele mai frumoase femei ale Europei acelei vremi, variantă susţinută şi de frumoasa ei verişoară MARIA, marea noastră regină: „Înaltă, sveltă, mlădioasă şi de o nemărginită blândeţe-o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Frumuseţea ei era din cele se numesc de obicei îngereşti. Ochii, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care îţi vorbea, în care se mişca, toate erau de o desăvârşire care întrece cuvintele. Nu ştiu ce într-însa aducea cu un crin. Neprihănirea ei era fără seamăn şi nu-ţi puteai lua ochii de la ea.” (Maria, Regina României, Povestea vieţii mele. Vol. I, Ed. Moldova, Iaşi, 1990, p. 11)
În salba de mărgăritare princiare ale frumuseţii au strălucit multe Domniţe şi Doamne ale Voievozilor români, ca circaziana Irina soţia lui Vasile Lupu: Avea ochii negri, mâinile subţiri dar pline, mijlocul mlădios, gura mică, pielea atât de albă, încât Nicolo Barsi spunea << pareva che la grazie nela di lei persona havessero la loro rezidenza collocata>> , „ părea că toate farmecele îşi aşezaseră reşedinţa în persoana ei.” (Constantin Gane, Trecute Vieţi de Doamne şi Domniţe. Vol. I, Ed. Orizonturi, Bucureşti, p. 250).
În acelaşi nimb fermecător se situau fiicele lui Vasile Lupu, Domniţa Maria, devenită principesa Radziwill şi Ruxandra devenită fără voia tatălui soţia hatmanului cazac Timuş Hmielniţki, despre care se spune că „era una din cele mai desăvârşite frumuseţi din câte s-au văzut”, precum şi Casandra Cantacuzino care s-a căsătorit cu Domnitorul enciclopedist Dimitrie Cantemir: „Era frumoasă şi, zice-se, această indispensabilă calitate femeiască, era la ea floare la ureche pe lângă toate celelalte daruri cu care o înzestrase natura: deşteaptă, bună, miloasă, milostivă, gospodină, cultivată-ba chiar spun unii că învăţată. Pentru Dimitrie Cantemir, cea mai demnă soţie ce-şi putea alege.” (ibid. p. 466)
Nu putem să omitem nici alte graţii princiare emblematice fără să le aducem o reverenţă aristocrată, Domniţei Maria, fiica Voievodului Grigore Callimachi, vestita Marghioala Roznovan, socotită „cea mai frumoasă femeie din Moldova”, căsătorită cu Grigore Sturza. Eufrosina Rosetti, bunica lui Radu Rosetti, o considera că „este cea mai frumoasă femeie din Europa!” , iar fiica ei Elena Sturza rămâne un miracol al posterităţii: „ brună cu ochi albaştri, un păr mare, negru, un oval al feţei foarte regulat, o gură frumoasă…, ca cea mai frumoasă femeie din Moldova din întâia jumătate a veacului trecut.” (ibid. p. 371, 467)
Admiraţia unei FEMEI, preţuirea ei, cinstirea, recunoştiinţa, trebuie să fie permanentă, şi pe soare şi pe nour şi, când se înalţă şi când cade şi ca prinţesă şi ca cenuşereasă şi, în bucurie şi în suferinţă. Trebuie s-o înfiiem nouă înşine, cu inima ei plină de lumină, în sufletului nostru, pentru ca într-însa să ne regăsim alinarea de mai târziu: „Pentru a ne putea apropia de cel care plânge, ne trebuie lacrimi; ca să-l înţelegem pe cel care suspină trebuie să ne frângem inima; iar dacă vrem să ne facem părtaşi la durerea cuiva, se cuvine să fim împreună-pătimitori. Şi toate acestea ne cer deopotrivă duioşie, mărinimie şi dragoste nefăţarnică. Cu ce îndrăzneală ne vom apropia cu cugetul şi simţirea de tânguirea Doamnei Maria Brâncoveanu, când vedem că pătimirile,lacrimile şi suspinurile ei au înălţat un munte ale cărui piscuri au ajuns până la Cer?” (Doamna Maria Brâncoveanu, Tainica Biruinţă a Lacrimilor. 1714-2014. Ed. Sophia, Bucureşti, 2014, p. 140)
Pe 17 Ianuarie 1905, Marele Duce Serghei al Rusiei a fost asasinat de agentul provocator, evreul Envo Azeff, împărtăşind soarta tatălui său, Ţarul Alexandru al II-lea, ucis în 1888, tot de anarhiştii atei. Marele Duce, model de aristocrat, de creştin practicant, de martir (şi-a iertat călăul) a fondat „Societatea Ortodoxă Palestiniană”, care a deschis în Ţara Sfântă, şcoli, clinici şi spitale, tratând gratuit peste 60 000 de pacienţi pe an.
Durerea Marii Ducese nu avea cuprindere… Nu mai avea hotar de linişte… Mângâierea care aduce o rază de nădejde i-a venit de la marele luminător al Rusiei, Sfântul Ioan de Kronştadt: „Durerea domniei voastre este de nedescris. Durerea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani, pe care a răbdat-o pentru păcatele lumii, a fost de necuprins. Puneţi durerea voastră lângă durerea Lui; astfel veţi afla mângâierea.” De atunci, în ochii ei a început să strălucească o bucurie senină, ca şi cum ar fi văzut deja, cu ochii sufletului, frumuseţea lumii de dincolo. (Sfânta Elisabeta Marea Ducesă a Rusiei, Viaţa şi pătimirea. Ediţie îngrijită de Mănăstirea Diaconeşti. Editura Bonifaciu, 2010;/ Lubov Millar, Sfânta Elisabeta Feodorovna a Rusiei. Un Crin în Văile Muceniciei. Tradusă la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 129)
Prinţesa Elisabeta de Hesse şi-a urmat Destinul, redescoperind Calea spirituală pentru ca această augustă mlădiţă, după ce a condus mişcarea patriotică de îngrijire a răniţilor, văduvelor şi orfanilor de război, să devină nu doar un Vlăstar ortodox mult mai regal, ci o Aură a Cerului angelic, în care a odrăslit suav şi martiric Sf. Elisabeta-Marea Ducesă.
Cuvioasa Stareţă MARIA s-a odrăslit Cununii imperiale martirice a Ţarilor şi Marilor Duci, alături de alte milioane de mucenici ruşi executaţi de iudeo-bolşevicii sovietici.
FEMEIA prin plămada ei hirotesită şi harismatic conferită de Atotcreatorul este locul de întâlnire dintre Dor şi Dăruire, dintre Frumos şi Sublim, dintre Pământ şi Cer, dintre Răbdare şi Extaz, dintre Fior şi Luceafăr, dintre Rugă şi Cântare, dintre Om şi Dumnezeu, dintre Cruce şi Jertfă, dintre Suferinţă şi Dragoste.
„Dulcea mea amică,
[Bucureşti, 5-11 august 1879]
Veronică-e întâia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie-nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc. Tu nu mai făcut fericit, şi poate că nu sunt nici capabil de a fi, tu nu mai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determine întreaga mea viaţă…” Mihai (BAR, ms 2279, 88r-92r)
„ Eminescul meu scump,
[7 noiembrie 1879]
Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat cu atâta amar şi suferinţă; nu ştiu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginaţiei; cât pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea. Mâne e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoşi; fă-mi să-i pot săruta cât mai în grabă…” Veronica (BAR, S4(25)/ LXVIII)
FEMEIA aleasă, creştină, spre deosebire de bărbatul cuvios are o chemare, un har, o viaţă şi o lucrare creştină aparte privind trinitatea comuniunii ei cu Dumnezeu: Fecioara-naşterea Dorului şi trăirea după divin, Femeia-născătoarea de prunci, ziditoare a unităţii Familiei şi Mama-ca pedagog al creşterii şi educării fiilor duhovniceşti ai Neamului şi ai Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos.
În chipul FEMEII creştine, în fiinţa ei enigmatică sunt încrustate harul, chemarea, alegerea, credinţa, ruga, jertfa, misiunea, vocaţia dumnezeiască, virtuţi divine cărora li se atribuie în egală măsură veneraţie, iubire, recunoştiinţă, cântare, poezie: „Niciodată n-au stat mai frumos/ literele-acestea împreună/ decât în albastra treime/ a numelui tău INA.// Cu ele încep, dacă vreau,/ să scriu în tot locul/ lumină, iubire şi singurătate-/ cele trei elemente indispensabile/ vieţii, ca aerul, apa şi focul.// Niciodată literele-acestea/ n-au simţit fericirea mai toată/ decât cununate-ntru numele tău-/ niciodată.” (Andrei Ciurunga, În numele tău-Ina.poezie închinată soţiei sale, din ciclul Versuri pentru INA. Ed.Sagittarius, Bucureşti, 1996, cunoscuţi şi adânc preţuiţi de mine)
O Femeie puternic-religioasă, aleasă pentru dragostea ei, poate primi toate Darurile cereşti, ce-i pot conferi iubirea familială pământească, iubirea creştină duhovnicească, iubirea angelică cerească, iubirea Dragostei dumnezeieşti.
Când reazem te visam, ştiam că scrisul/ din harul tău îşi trage-al lui noroc/ de azi în vers port visul-necuprinsul/ şi muza altora nu lasă loc.// Cred că-nţeleg iubite, vrednic este/ de pene mai vestite al tău har,/ poetul ce în vers te povesteşte/ ce-ţi pradă, îţi oferă-apoi în dar.// Virtute-ţi dă, el ce virtute fură,/ şi doar a ta e frumuseţea lui,/ cum ţi-a luat-o de pe faţă, pură,/ nimic nu-ţi dă mai mult ce-n tine nu-i!// Se cade să nu-i mulţumeşti de fel./ Eşti platnicul, datornicul e el!/ Iubirea-mi creşte chiar de-o crezi firavă/ iubesc mai mult dar nu-mi ivesc iubirea/ nu-i drămuiesc tăria pe tarabă/ şi încă n-o atinge clevetirea.// Cândva iubind (ferice timpu-acela!)/ cântam în primăveri amăgitoare/ Aprilul cum îl cântă filomela/ până când zorii sunt stăpâni pe zare.// Nu-i altfel vara, nu-i mai puţin dulce/ decât atunci când ea cânta, Acuma/ vechiul ei cântec ramu-ar vrea să-l culce!/ Iubirea-i blândă azi şi mâine-i blândă/ mereu statornică-i lumina ei/ de-aceea versul cântecul şi-l cântă/ şi pune doar pe-un singur gând temei./ Frumos, blândeţe, adevăr, rezumă/ frumos, blândeţe, adevăr spun tot,/ cuvinte trei, ce timpul mi-l consumă/ cu altele să le mai schimb nu pot./ Frumos, blândeţe, adevăr, răzleţe/ un singur loc să umple or să-nveţe.” (Ligia Matiana Ene)
Toţi marii Duhovnici ai Bisricii Ortodoxe au nutrit dragoste părintească pentru Fiicele lui Hristos, unii chiar fără să se fi văzut vreodată, doar prin epistolă, prin corespondenţă. Sfântul Serafim de Sarov se adresa fiilor şi fiicelor duhovniceşti cu expresia serafică: Bucuria mea… În tratatul său Despre elocvenţă, ilustrul Demetrios sublinia: „Fiecare scrie o scrisoare ca imagine a sufletului său, şi dacă şi într-un alt gen literar ne este îngăduit să vedem caracterul celui ce îl scrie, în nici un altul nu-l putem vedea mai bine ca într-o scrisoare.” (Demetrios din Phaleron, Epistolographi graeci. Ed. Hercher, Paris, 1873,p. 1)
Între erudiţii epistemologi ai lumii, Pavel, Ioan Teologul, Teolipt Filadelful, Arsenie Papacioc, etc., cel mai mare Patriarh al Pămânului nostru creştin, Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat posterităţii pagini revelatoare de o profundă emoţie, de o adâncă smerenie, de o înaltă vibraţie, de o sublimă gingăşie în cele 17 Scrisori din Exilul Jertfei către Ucenica sa Diaconiţa Olimpiada, în care se reflectă sufletul său atât de uman şi atât de tandru, ce răspândeşte mireasma mângâierii, asupra suferinţei femeii văduve: „… De asta doresc să văd faţa voastră, faţă în care este gura care sloboade glas şi-mi vesteşte cele din lăuntrul sufletului, în care este auzul, care primeşte cuvintele, în care sunt ochii, care zugrăvesc mişcările sufletului şi prin care mă pot bucura mai bine de sufletul dorit.” (Epistola a VIII-a, 12d)
Scrisoarea I,
„Preacuratei şi preaiubitei de Dumnezeu stăpâne, diaconiţa Olimpiada,
Ioan episcopul îi urează bucurie în Domnul.
1.a. Cu cât se întind peste mine încercările, cu atât ne sporeşte mângâierea şi avem mai bune nădejdi despre cele viitoare; iar acum toate ne merg în sensul curentului şi plutim cu vânt prielnic. Ce am văzut? Ce am auzit? Stânci submarine şi recifuri, vârtejuri şi uragane se dezlănţuie, noapte fără lună, beznă adâncă, faleze şi stânci, şi totuşi de şi plutim pe o astfel de mare, dispoziţia noastră nu e cu nimic mai rea decât a celor ce se clatină în port.
- La acestea gândindu-te şi tu, preaiubită de Dumnezeu a mea stăpână, ridică-te mai presus de aceste tumulturi şi valuri vijelioase, şi învredniceşte-te să-mi dai veste despre sănătatea ta; fiindcă noi petrecem în sănătate şi voioşie.” ( Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Trad. Ioan I. Ică jr. Deisis-Sibiu, 2003, p. 135)
Educaţia morală trebuie să devină apanajul FEMEII virtuoase în care se întrupează viaţa sub toate aspectele ei mirifice, înfăţişând sublimul spiritual în toată grandoarea trupului ei mustind de armonie şi farmec. În faţa fascinantei privelişti, spiritul bărbatului se înalţă, suie spre izbăvire în reflexe de graţii desăvârşite. Pentru cel frumos toate sunt frumoase. Obârşia frumuseţii FEMEII vine din chemarea înţelesului ei adânc ancestral al DĂRUIRII.
„Încă din copilărie, femeile îmi păreau nişte personaje de poveste: vocea lor, felul cum râdeau, părul lung şi faptul că miroseau a parfum mă făceau să simt un tremur de îndată ce le vedeam. Erau nişte făpturi atât de frumoase încât mă temeam să le ating.” (Savatie Baştovoi, Cartea despre femei. Ed.Cathisma, Bucureşti, 2015, p. 11)
În sufletul FEMEII frumoase poate încăpea toată dragostea cerului şi toată iubirea pământului. De aceea puterea DĂRUIREA EI este repartizată infinit.
Toată frumuseţea unei FEMEI se institue pe un cod al onoarei.
FEMEIA virtuoasă trăieşte plină de sensibilitate cu toate făpturile din juru-i. Dorul EI se înfiripă în toată măreţia şi tragedia omului. Gingăşia sufletului EI, face zborul mai înălţător şi frumuseţea mai floare.
„FEMEIA însufleţeşte totul, învăluie lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătură permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum astfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?” (Ernest Bernea, Îndem la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, p. 97)
Cele mai alese FEMEI devin slujiri rituale pentru oamenii de cult. Devin oglinzi tandre ce reflectă fascinaţie asupra privitorului artist. Iubirea EI poate transcende în bărbat, virtutea menită sâ-l înnobileze, să-l desăvârşească, să-l înfrumuseţeze. În natura EI intimă, celestă, în orizontul cântării sale de azur, în spiritul serafic ce o guvernează o face să fie ceea ce este: Divina şi eterna FEMEIE!
Înălţarea spiritului EI creştin-ortodox este binele principal, binele spre care tindem cât mai mulţi, binele care se manifestă în toată gama activităţilor umane: educaţie, artă, filosofie, cultură, religie, armată, monarhie: „Pentru o FEMEIE, a se amesteca în treburile militare e o sarcină care nu-i atrage nici o recunoştiinţă, dar, până la urmă, sunt regina ţării acesteia şi nu pot sta cu mâinile în sân privind-o cum piere!… E vremea pentru acţiune, chiar şi pentru o acţiune autocratică dacă este necesar. E nevoie de un braţ puternic, şi pentru a pedepsi, şi pentru a ajuta… Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu-aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume! Aş vrea să fiu eu rege-poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre, dacă ar fi nevoie-nu e vremea să exităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.” ( Maria Regina României, Jurnal de Război 1916-1917. Vol. I.Trad. Anca Bărbulescu. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 9)
Toate aspiraţiile FEMEII creştine, alese, toate neliniştile, visurile, suferinţele, dorurile, fiorurile, rugile, sacrificiile, îmbrăţişările, întreaga sa rânduială creştină şi toate activităţile ei misionare converg spre transfigurarea Omului. Ruga înmugureşte în dor, binele înfloreşte în cântare, dăruirea se prelinge în miresmele frumosului, libertatea se cuminecă în adevăr, credinţa se înnobilează în iubire. Toate stările celeste îi devin temelie. Toate zvâcnirile ei aprige o întrupează spiritului, mistuindu-i viaţa în creaţie, frumos, echilibru şi înălţare.
FEMEIA creştin-ortodoxă nu are mai multe înţelesuri. Ea este înţelegerea. Pe ea se fundamentează valorile Omului. EA este măsura lui: cât îi este dat să fie omul şi cum să fie îndumnezeit. EA este măsura cuprinsă între existenţă şi transcendent. EA este timpul ca împlinire a soartei, devenind destin pentru bărbat: consoarta lui!
FEMEIA creştină este plămada în care deznodământul tragic al omului suie prin pofrira suferinţei şi a iubirii ei, flacără mistuitoare a aspiraţiei şi demnităţii spre sferele înnoirii dumnezeieşti.
În sânul strălucitor al FEMEII cucernice şi frumoase, care a iubit cu adevărat şi, apusul iubirii devine un răsărit arzător al dragostei ei: „… Mi-e dor de ceva care nu mai este pentru mine, dar mai presus de toate mi-e dor de el, de ochii lui, de părul lui, de mâinile lui, de glasul lui, de îmbrăţişările lui, de inteligenţa lui…, de el, de dragostea noastră, de dragostea lui de altădată. Dar… n-a fost numai pentru mine. Dragostea din el s-a scurs în mine ca o otravă dulce, ca un filtru îmbietor mi-a încălzit sângele, mi-a înfrigurat trupul, mi-a stimulat gândul şi m-a lăsat plină de dor. Îmi lipseşte aşa cum îţi lipseşte pâinea cea de toate zilele, când n-o ai. Oricât ar fi de departe, îl simt în mine. Iubesc ca la 20 de ani şi poate mai bine. Ştiu că nu va mai fi niciodată al meu, dar tot atât de bine ştiu că nu-l voi uita niciodată, că-l voi iubi mereu, mereu. Şi nu-mi pare rău. Singurul lucru real bun de care mă mai bucur în viaţă e dragostea mea neîmpărtăşită. La gândul că aş putea să-l întâlnesc vreodată, oriunde, chiar pe stradă, mă înfior. Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce.” (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, Bucureşti, 2015, p. 46)
„Am fost pe hellespontice ţinuturi/ eu, poate, Daphnis, tu suava Chloe,/ sau
Hero tu, eu Leandru, smulşi în voie/ de ale mării dorice săruturi…// Dar ce
ne pasă ţărmul încotro e,/ când nu avem sfârşituri şi începuturi?/ Ca timpul curgem dincolo de luturi…// Tu, veşnic harfă, pururea eu strună,/ eu treaptă, tu covor ce-o veşmântează,/ tu, floare neculeasă de furtună,/ iar eu tulpina ta precum o rază,/ tu ramura, eu pasărea din lună,/ tu clar izvor, eu gura ce-nsetează.”
(Radu Gyr, Cuplu-Anotimpul Umbrelor. Ed. Vremea, Buc. 1993)
Surâsul lui Mărţişor să înmugurească o Primăvară în sufletul:
Tuturor FECIOARELOR-FEMEILOR-MAMELOR,
Tuturor FEMININELOR Suferinţei-MĂRŢIŞOARELE Iubirii,
Tururor MONAHIILOR!
Întru mulţi ani binecuvântaţi şi înfloriţi în mireamă de Dor!
——————————————
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamţ
8 Martie 2016
