Recent, buna mea prietenă, doamna Lena ÅKERLUND[1], din Stockholm, îmi semnala apariţia, în ediţia din 16 noiembrie 2011, a prestigiosului cotidian suedez Svenska Dagbladet, a unei incitante recenzii, datorate eseistului şi criticului literar Fabian KASTNER, pe marginea excelentei traduceri a Jurnalului lui Mircea Cărărescu. Lucrarea, de 672 de pagini, tradusă în suedeză de Inger Johansson, a apărut de curând la Editura Albert Bonners din Stockholm şi s-a bucurat, se pare, de o favorabilă primire din partea publicului cititor suedez şi a mass media.
Fabian Kastner şi-a intitulat recenzia “Călătorie nebunească ameţitoare”. Criticul suedez afirmă că:
“Pe când citeam voluminosul Jurnal al lui Mircea Cărtărescu am ajuns să mă gândesc la Donald CROWHURST, marinarul singuratic, care a rătăcit pe mare şi a înnebunit. Timp de 243 de zile el a navigat la voia întâmplării în Atlantic. În cele din urmă, s-a sinucis înnecându-se, nebun din cauza singurătăţii. Ulterior a fost descoperită şi barca lui împreună cu un bizar jurnal de bord. Cu un scris din ce în ce mai diform, CROWHURST descrie în el oboseala şi disperarea sa în creştere, felul în care, în timpul călătoriei lui, aflată în desfăşurare, a intrat în contact cu stelele şi cu universul şi a devenit în cele din urmă un fel de zeu cosmic.
Jurnalul lui Cărtărescu descrie ceva similar. Cum autorul român stă an de an la biroul lui rătăcind pe un nesfârşit ocean de zile identice, fără busolă sau vreun petec de pământ la orizont. Epuizat fizic şi psihic, ros de îndoieli şi nesiguranţă, terorizat de singurătatea că timpul îl ameninţă să-l arunce într-un abis nesfârşit.
Chiar şi hubrisul îi apropie pe cei doi. COWHURST era hotărât să navigheze în jurul lumii, deşi îi lipsea experienţa maritimă. CARTARESCU s-a aşezat la birou să scrie un mare roman, după ce anterior publicase culegeri de poeme şi cărţi de proză mai mici. Şi nu orice roman, ci unul de 1000 de pagini, un monstru textual extatic, care, printr-o unică descindere suprarealistă, va rezuma orbitele planetelor în spaţiu, mişcarea vieţii pe pământ, zvâcnirea nervilor în corp şi – cu precizie – naşterea zeului cosmic Mircea.
Jurnalul descrie geneza “povestirii nebune despre nebunie”, marea trilogie Orbitor a lui Cărtărescu, care i-a luat aproape 10 ani s-o termine. Prima consemnare din Jurnal este din iauarie 1994, iar ultima din decembrie 2003. Atunci el nu începuse încă parte a treia şi ultima
“Sunt obsit, obosit mental mai înainte de toate. Cartea asta m-a ucis”, scria el deja după vreun an. Apoi lucrurile se-nrăutăţesc şi mai mult. Junalul descrie tabloul unei decăderi frenetice, nu doar fizice, ci şi psihice. O complet distrusă încredere de sine. “Plutesc precum un cadavru pe un râu. De mult nu mai înţeleg cât sunt de mort, de murdar şi cât de îmbălsămat sunt”.
La fel ca şi Kafka, el e preocupat de scris, iar în afara scrisului nu mai există nimic. Scrie de mână, cu litere tot mai oblice. Pe când ani trec simte cum literatura îi invadează tot ai mult trupul, transformându-l într-o fizionomie cu “păr şi fibre de cerneală”.
Munca mege mai departe, dar atât de încet încât are îndoieli că vor deveni o carte toate acele hârtii. Tot ce are sunt miile de notiţe disparate, carnete pline de pasta lipicioasă a cernelii. Se consolează cu gândul că “o carte postmodernă e o carte de profeţie – ea nu se poate citi, o poţi doar interpreta”.
Zilele inspiraţiei frenetice sunt urmate de perioade de crampe ale scriitorului, adesea atât de lungi încât, în final, la ultima revnire la masa de lucru se minunează că mai e capabil să scrie litere. Dar, aşa cum subliniază el: “A nu scrie e marea artă, iar cel ce nu a învăţat-o nu va putea niciodată scrie.”
Criza romanului dispar, ea cauzează criza vieţi, crza identităţii, crizele mariajului. El suferă de depresie, obsesii paranoice şi deziluzii hipocondriace, descriind nopţi de panică, sentimente sufocante şi coşmaruri. “are halucinaţii, vede lumini, poate vedea tablouri din memorie (a ce?) şi peisaje într-o licărire de-o clipă”.
Dacă M. Cărtărescu are, sau a avut tot timpul, vreun diagnostic pus de un psihiatru eu nu ştiu. Jurnalul face unele aluzii în acest sens. El e îngrijorat că “vechea boală a revenit”, vorbeşte despre “personalitatea descompusă”, dar şi despre unele crize de epilepsie şi paralizie în timpul cărora el aude şi vede diverse lucruri.
Oricum, e clar că visele lui Cărtărescu sunt din categoria acelora care altă dată se numeau viziuni sau revelaţii. Să ai repovestite visele altuia e arareori un lucru deosebit de excitant, dar aceste secţiuni vor fi studiate cu grijă de admiratorii lui, întrucât multe din aceste vise sunt incluse în “Orbitór”. În plus faţă de vise, Jurnalul se focalizează asupra scrisului, cititului, transformărilor interioare şi umilinţelor autorului. Viaţa de familie (soţia, copiii, divorţul, noua soţie, noul copil) e lăsată aproape complet de o parte. Călătoriile de studii la Amsterdam şi Berlin sunt amintite doar în trecere.
În 2002 el vizitează Stockholm, e fascinat de panorama oraşului vechi şi de limbă, “un fel de cântec oriental cu repetate pauze pline de energie caldă, moderată. Vocale închise, unele lungi, articulate ca într-un fel de ritual, de parcă în fiecare clipă fiecare suedez e conştient de faptul că vorbirea e o mare taină”
Într-o noapte e trezit din visele sale tumultuoase de o voce care îi urlă în cap: “E prea mult! E prea mult!” În timp ce citesc de multe ori exprim şi eu aceeaşi litanie. Ca un bun critic ce sunt, citesc totuşi cele aproape 700 de pagni din doască în doască. Voi nu ar trebui s-o faceţi, ea devine o reflectare excesivă a toate. E suficient dacă se frunzăreşte cartea la întâmplare – ce noroc! Aproape în fiecare pagină găseşti vreun gând sau formulare fascinante pe care trebuie să le subliniezi. De felul acesteia: “Cele două părţi ale creierului îşi strâng aripile sub elitra scalpului. Creierul e un fluture ce nu a zburat niciodată, dar va zbura.”[2]
Ori: “Am ajuns la limita extremă a lumii mele, acolo unde “eu mă sfârşesc”. Să continui nu se poate, dacă vreun zeu nu aruncă o a şaptea membrană de creier peste creierul meu şi un al nouălea cer înstelat.”
Chiar dacă M. CARTARESCU neagă frecvent acest lucru, jurnalul este un gen literar pe deplin, plin de fantezie şi poezie. Uluitoarea Inger JOHANSSON face ca limba să recurgă la salturi şi tumbe chiar şi în limba suedeză. Cel mai minunat este probabil tot CARTARESCU, spre deosebire de sărmanul CROWHURST, care şi-a urma nebunescu lui proiect în Port.
Ce determină pe cineva să plece într-o călătorie atât de periculoasă? Poate că în ultimă instanţă, aşa cum ne arată CARTARESCU, ea e ceva atât de simplu ca o mică mângâiere pe cap, “o biecunoscută apreciere onestă pentru realizarea absurdă a scrierii unei cărţi.”
[1] Doamna Lena ÅKERLUND, care, de aproape 10 ani, este implicată în diverse proiecte umanitare şi e caritate în mai mule judeţe din România, inclusiv judeţul Cluj, a avut amabilitatea de a-mi semnala acest text apărut în presa suedeză şi de a mi-l trimite în versune engleză realizată de ea însăşi. Dânsa obişnuieşte să mă ţină la curent, cu operativitae, în legătură cu orice evenimente culturale sau artistice care au loc în Suedia, cu participarea unor scriitori sau artişti români sau care au de a face cu arta, cultura sau literatura română. În felul acesta, la rândul nostru, reuşim să le aducem la cunoştinţa opiniei publice româneşti.
[2] Citatele sunt traduse de noi din versiunea suedeză a lucrării, nu din versiunea românească a lucrării recenzate. S-ar putea să existe diferenţe notabile faţă de vrsiunea origială a lucrării lui M. Cărtărescu
