… Aşa cum Paparuda, simbol mitic şi religios care detronează rugăciuni cereri rămânând proaspătă în obiceiurile noastre încă dinainte de a scrie Dimitrie Cantemir Descriptio Moldavie, aşa cum vrerea românului-femeie poate să fie realizată doar prin gând, şoaptă spusă cu patos, dorinţă, şi exemplificare, prin imitare până la pierdere de sine a actului cerut, dăruire totală în dans şi transpunere ca incantaţie, parte inclusă naturii umane ca o extensie de cunoştinţă-conştiinţă, aşa cum cele o mie de nume date sărbătorii corespund dorinţei, nevoii primordiale a tuturor elementelor ce legate compun leagănul vieţii fără de care n-ar mai exista nimic, tot aşa poezia lui George Anca devine pe zi ce trece vârtejul nebunesc al trecerii din cercurile mici, limitate, făcute în mojarul alchimistului în schimbare de stare spre cercurile mari, percutante lăsate de spirale inoxidabile în căutare de varii esenţe şi medii. Unele sunt asemănătoare cu izul de-abia perceput, altele tari, învăluitoare, creatoare de schimbabile stări. Căci Paparuda poate să fie pe rând „femeia care umblă cu ploile”, dezlegătoarea de ceruri şi ploi, Matahula, Păpăluga, Dodoloaia sau chiar Perperuna, soţia Zeului Perun. Ea doar să fie fecioara nudă în aşteptarea şi acceptarea actului germinativ înfăptuit de bărbatul sideral! Dansul ei, doar să devină cu atât mai incitant, cu cât e ea mai frumoasă, mai pură şi cu cât se lăsă pradă goală învelişului de frunze, ispitind cerul. Actul sexual este omologat actului agricol, seminţele aruncate sunt îngropate în matricea de unde germinează, aceasta devenind femeie (Mircea Eliade).
Poezia lui George Anca face trimitere aproape periodică spre miracolul Paparudei, ca aliat în descâlcire de iţe bune şi rele, de stări distrugătoare de spirit şi înălţare prin adevăr şi rugăciune. Rar întâlnim poetul care în faţa obstacolului cu piatra de moară să nu se retragă în chilia caietului de notiţe, lăsând la o parte toate nedreptăţile lumii sau dându-le fie lustru acoperitor, fie o foiţă de pergament care să nu oglindească lumina la fel, în arcuri şi umbre. Rar găsim călătorul care să nu cadă pradă imaginilor multicolore lăsând ungherelor miasmele neadevărurilor sau pedepselor crunte date acelora ce cu nesaţ cercetează. Rar găsim profesorul care să sublimeze fraza, cuvântul până la miez şi esenţă în defavoarea unei oratorii sfârâitoare, înmulţitoare de mărgele roşii ca de curcan, rar găsim omul cu conştienţa atât de turată care să nu se înscrie într-un ritm allegro, alegând un molto vivace superior „fugilor” în care doar pauzele de respiro să fie acceptate ca un ingredient sine qua non al perenităţii operei literare. Asistăm la scenă deschisă la un potpourri obţinut din aceeaşi lucrare muzicală, ascuţiri de săgeţi, încrucişări de săbii cu sclipiri şi îndreptări înspre cer şi spre publicul cititor, al unui nemuritor Hachaturyan, din care poetul dozează, ca dirijorul bagheta, amplitudinea şi intensitatea sunetului. Stări precum frisonul de necredinţă, de trădare, se rezolvă prin depărtare, renunţarea la conflicte deschise „cuţit în cuţit” ( RAMA SITTA, Para Foca, Foc în păr ). Descrierea omului cu „două feţe – semafor uman cu paletă roşie-verde” îţi împuţinează încrederea-n oameni ( KAMA SUTA, Kata Musa, Scăpare subconştientă. Punerea la zid pentru concepţiile politice, pentru normele asumate îl duce cu gândul la puşcăria Midia văzută tocmai din Holeca, îi îngustează teritoriul şi-l obligă să fugă perpetuu între Adam Clisi – vechi monument şi Carol I, vechi monarh. (LESA DURĂ, Du-le Sare, Pripon de parapon ). Suprapunerii celor două faţete binefăcătoare, femeia născătoare sub cea crescătoare de prunci, prin scoaterea planului despărţitor, devine femeia Învierii, binele ( MULT BINE, Mult mai bine).
Pedeapsa uitării, scumpă Mata, devine mult mai crâncenă decât cea a mutilării, a pedepsei capitale, corporale (MATA HARI; Maha Rati, noapte, ajun – chinuri ale mântuitorului).
Negăsirea esenţei lăuntrice legătoare de cuplu pe toate planurile îi aduce poetului dorinţa fugii înspre păscut de berbeci, ca martor luând grosimea dârei lăsată de marker versus grosimea peniţei, iar neputinţa transformării, uniformizării îl duce la compararea oceanului bărbătesc, culegător, primitor al mărilor lumii cu marea, liniştita mare cu drumul deja trasat (CELE RELE, Lele Rece, Jurasem impar).
Independenţa e ca parodia interdependenţei, cu pescăruşi inegali în culoare, greutate şi condiţii de biotop, în care independenţi pot fi doar între ai lor, rar, sau niciodată ascultaţi de mai-marii calibrului. Împărţim doar porţiunea de plajă pe care ni s-a indicat să o acoperim; nici mai sus, nici mai larg… (Independenţa )
Şi dacă toate gândurile şi stările, speranţele poetului sunt depuse în mâinile umede ale paparudelor, noi aşteptăm ca să plouă… Căci prea s-a zbătut cu lanţurile „cuminţeniei poetice”, prea s-a avântat cu pieptul deschis în faţa timpului şi urmărilor trecerii lui în declinul de secol.
Paparuda e jocul, e oful, e strigarea cu forţele supraomeneşti spre cerul cu ploile… E încolţirea, înfrăţirea, creşterea şi rodirea. Şi mai e vechiul şi noul!
