1.Ce se înţelege prin mezarabilism?
Trăim într-o lume tot mai sucită şi tot mai înclinată spre asimetrie, fapt evidenţiat atât prin adâncirea decalajelor economice dintre Nord şi Sud, dintre Vest şi Est (mai puţin Extremul Orient), cât şi prin masivele polarizări şi regrupări mondiale dictate de legile aspre ale concurenţei.
Lesne de înţeles că omul trăitor în vremurile moderne, trebuie să facă faţă acestei provocări, adică trebuie să se adapteze la noile condiţii psiho-sociale create de goana turbată după deşărtăciune şi vânt (Eclesiastul): belşug, faimă şi plăceri, într-un cuvânt faţada arătoasă a omului tot mai civilizat şi mai sterp. Şi cum mediul are de înfăptuit inevitabila sa misiune de modelare şi remodelare, este clar că omul se pricopseşte cu diverse asimetrii spirituale, raţionale şi comportamentale, reflectate în contradicţii, echivocuri, bizarerii, deziceri şi contraziceri.
Mi se poate răspunde: „Bine, bine, o fi omul modern aşa cum te-ai străduit să-l înfăţişezi. Dar unde-i mizerabilismul lui, când ştiut este că din totdeauna el şi-a afirmat vocaţia de animal social prin predilecţia sa spre perfidie, şiretenie şi abilitate, ridicate la rangul de artă, chiar dacă de cele mai multe ori ele luau chipul minciunii rostite diplomatic şi al ticăloşiei săvârşită cu rafinament.” Este acesta un punct de vedere cât se poate de corect, întrucât mizerabilismul ca stare spirituală şi atitudinală a ajuns să fie o prezenţă constantă, imposibil de ignorat atunci când se doreşte definirea omului modern. Însă, aşa cum se întâmplă de obicei, ceva ce se permanentizează, sfârşeşte prin a se banaliza, şi oamenii se obişnuiesc atât de mult cu acea prezenţă – îndeosebi atunci când nu mai stânjeneşte pe nimeni, încât nici măcar nu mai e băgată în seamă…Ori, se ştie prea bine, omul civilizat este copleşit de singurătate şi plictiseală, deci simte o tot mai acută nevoie de nou, senzaţional şi distractiv, de unde rezultă impermanenţa preferinţelor sale, nestatornicia pasiunilor şi refuzul vehement a tot ce se cheamă vechi şi demodat.
2. Apariţia şi dezvoltarea mizerabilismului
Tertipurile morale la care cu regularitate recurge omul modern, reprezintă una din formele deosebit de subtile ale mizerabilismului. Fireşte că-i foarte riscant să afirmi despre o anume perioadă că musteşte de moralitate şi că alta este mai puţin morală ori de-a dreptul imorală. Din totdeauna oamenii s-au dovedit uşurateci şi păcătoşi, de unde nevoia reglementării raporturilor sociale prin legi severe, precum şi cea a precizării comportării decente prin coduri morale de inspiraţie religioasă. (De exemplu: regulile confucianiste, respectiv Decalogul mozaic, preluat şi adaptat de creştinism.)
Cu certitudine că pildele oferite de viaţa şi opera Mântuitorului, bazele creştinismului în ansamblul lor, au însemnat un imens câştig în plan moral pentru om. Lucrul acesta se datorează acţiunii convergente a doi factori:
· Recreerea conceptului de morală prin adâncirea conţinutului şi extinderea fără precedent a sferei sale, în urma lucrării divine efectuate de Iisus;
· Încorporarea de noi şi noi teritorii prin avansarea creştinismului dinspre Orient spre Occident, practic creştinarea integrală a Europei şi a unor teritorii învecinate, proces care a dus la apariţia unui vast spaţiu creştin, perfect individualizat – cel puţin în primele secole! – prin unitatea noii credinţe şi prin uriaşa forţă de convingere a moralei sale.
Asemenea argumente ne obligă să vedem în creştinism singura revoluţie ce-a avut loc în istorie (Petre Ţuţea), respectiv singura şi adevărata tăietură efectuată în istoria terestră a omului. Asta nu presupune că omul de după Cristos a fost necesarmente mai moral decât cel dinainte, că adică am avea de-a face cu două chipuri complet diferite ale omului istoric: păgânul rău şi creştinul bun! Infecţia bună a creştinismului, ca să mă folosesc de expresia inspirată a lui C.S. Lewis, nu a izbutit să izgonească ura, trufia, ambiţia, zgârcenia, bestialitatea şi cruzimea din oameni doar prin simplul fapt că ei au aderat la creştinism sau că s-au născut creştini. Dimpotrivă. Căci – nu-i aşa? – se poate comite asasinat şi din prea mult entuziasm, ceea ce a fost pe deplin confirmat ba de schisme, ba de cruciaţi, ba de Inchiziţie, ba de lungile şi pustiitoarele războaie religioase.
Revoluţia iacobină de la 1789 n-a reprezentat doar asaltul bestial împotriva tronului şi altarului, ci şi asaltul dement împotriva cerului, coborât prin credinţă la nivel uman şi aşezat la temelia rosturilor umane. Şi astfel s-a născut omul modern, adică liber-cugetătorul mândru nevoie mare de necredinţa lui şi dispreţuitor cu cei care se înverşunau să creadă în cele veşnice şi nevăzute… Ideologiile asasine ale secolului 20 (integral cele bolşevico-comuniste, parţial cele fasciste) şi-au însuşit prototipul omului necredincios în adevărul nemuritor, însă pătruns de credinţă şi supunere în faţa adevărurilor impuse prin necruţătorul malaxor doctrinar şi propagandistic.
Dar omul poate fi stăpânit şi îndepărtat de greşeala de-a gândi gânduri neîngăduite, doar printr-o diabolică îmbinare între instrumentele de frângere a rezistenţei fizice şi cele mereu prezente de înfricoşare şi tortură moral-spirituală. Într-un asemenea climat, se subînţelege că morala creştină nu şi-a avut locul nici măcar în dicţionare… Însă nici cele mai dictatoriale regimuri politice n-au promovat şi în continuare (atât timp cât se vor menţine) nu vor promova imoralitatea şi dezmăţul libertinajului de sus până jos, fără teamă de consecinţe. Da, în astfel de regimuri se pretinde vigilenţa dusă până la intimidarea întregii populaţii şi până la lichidarea potenţialilor adversari. Dar toate acţiunile sunt articulate într-un plan general şi sunt controlate de la centru. Altfel ar însemna că toţi pionii au dreptul să gândească şi să acţioneze de capul lor, ceea ce fireşte că nu intră în vederile conducerii supreme, de regulă ale marelui conducător devenit mit şi fetiş.
Prin urmare, morala fiind exclusă, locul ei a fost luat de etică. De fapt tot un fel de morală, numai că fabricată în laboratoarele puterii. Prin utilizarea ei în doze bine stabilite de reţetele ideologice, omul de tip nou devenea un homo sovieticus, adică o desăvârşită combinaţie între robot şi sclav. Dar dacă etica în întregul ei – fie că-i vorba de etica de partid, fie de cea socială, profesională sau familială – are o certă vocaţie a colectivismului, morala se prezintă cel mai adesea ca un balsam destinat tuturor celor aflaţi în restrişte şi din care fiecare se serveşte după trebuinţele şi capacitatea conştiinţei.
3. Forme actuale ale mizerabilismului
Un alt aspect al mizerabilismului rezultă din comportamentul omului modern. Ahtiat după câştig, confort şi plăceri, dornic de putere şi adulare, omul vremurilor noastre se arată dispus la orice sacrificiu, numai ca să-şi poată atinge ţelurile sale: visele romantice ale tinereţii, prietenii deveniţi nefolositori, rudimentele de ruşine şi conştiinţă, toate acestea sunt jertfite ori de câte ori interesele o cer. Pentru că după standardele îmbuibaţilor, numai astfel se realizează un adevărat om pragmatic, altfel spus, numai în acest chip el devine un ticălos apreciat şi cu pretenţii într-o lume profund ticăloşită.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, o altă faţă a mizerabilismului se vădeşte atât în gusturile şi preferinţele cultural-artistice ale parvenitului de lângă noi, care de regulă oscilează între penibil şi detestabil: cărţile şi tablourile cumpărate, distracţiile vulgare de care se simte atras, programele de televiziune urmărite, muzica ascultată acasă şi în maşină (manelele îl dau gata!), cât şi în modul – cel mai adesea şocant – cum se exprimă, se înţoleşte şi îşi etalează luxul greoi şi înzorzonat.
***
N.B. După acest excurs, cred că nu-i greu de priceput că mizerabilismul este aidoma unui vierme vârât în hreanul lumii civilizate, care, în proliferarea sa, manifestă un deosebit apetit pentru nuanţe şi forme locale de exprimare. Deosebim, astfel, un mizerabilism regional şi altul naţional, precum şi un mizerabilism al fanatismului şi terorii din Est şi Vest, situat faţă-n faţă cu cel al prefăcătoriei, minciunii şi hoţiei, încât nu poţi să nu fii de acord cu concluzia finală a scriitorului german Stefan Heym din romanul său Relatare despre regele David: „Într-o lume de eunuci, nu merită să te porţi ca un adevărat bărbat…”
Cât priveşte mizerabilismul românesc, cine poate să pună la îndoială supremaţia pe care ne-am adjudecat-o la acest capitol, ca de altfel în toate domeniile certate cu decenţa, bunul simţ, ordinea şi disciplina?! Iată de ce spaţiul românesc colcăie de dialecte şi subdialecte ale mizerabilismului autohton: al celor putrezi de bogaşi şi al celor săraci lipiţi pământului, al trufaşilor şi al umiliţilor, al parlamentarilor şi al şomerilor, al târfelor şi al cucoanelor simandicoase, al maneliştilor şi al tuturor agramaţilor din presa scrisă şi vorbită, al moldovenilor, sudiştilor şi ardelenilor, cu toţii bălăcindu-se, mai mult sau mai puţin, în mizerabilismul urât mirositor al balcanismului.
