Mugur de fluier

Nicolae (Nicu) Covaci pictor, grafician și muzician român, absolvent al Academiei de Arte Plastice din Timişoara este cunoscut ca fondator și lider al celei mai bune formații de muzică rock din România, trupa Phoenix. După interdicţia de a mai performa cu Phoenix pe orice scenă din România socialistă, a părăsit ţara în anul 1976, revenind incognito, pentru a duce la bun sfârşit evadarea spectaculoasă a colegilor din formaţie. Considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitariști rock din România generației sale, a activat timp de aproape două decenii în Gemania de Vest ca artist, profesor şi docent universitar. Fidel mottoului păsării Phoenix, menite să renască în repetate rânduri din propria cenuşă, Nicu Covaci a menţinut în viaţă legendara formaţie rock, continuând să susţină concerte, în componenţe diferite, pe scene din ţară şi din străinătate. Un detaliu cunoscut doar de publicul avizat: citită în ordine cronologică, lista realizărilor trupei Phoenix posedă mai multe repere şi apariţii după, şi nu înainte de plecarea băieţilor din ţară. Nicu Covaci a compus peste 300 de piese originale. Locuieşte de aproape 20 de ani pe litoralul spaniol al Mediteranei, în Moraira (Costa Blanca).

Gabriela Căluţiu Sonnenberg: Bună ziua, Nicu Covaci. Îţi mulţumesc că ai acceptat să găzduieşti acest interviu şi mă bucur să te regăsesc plin de energie, deschis, cu vitalitatea caracteristică, cea prin care reuşeşti mereu să-i electrizezi pe toţi cei care te înconjoară. Eşti unul din cei mai renumiţi români stabiliţi în Spania. Spune-mi, pentru început, ce anume te-a determinat să te stabileşti aici?

Nicu Covaci: Sunt mai bine de treizeci de ani de când am vizitat pentru întâia oară Spania, dar dorinţa de a ajunge aici a fost generată încă de pe vremea când trăiam în România şi ne vizitau formaţii de muzică spaniolă ca Los Paraguayos sau Los Plateados de Mejico. Când am început să cânt la chitară, imitam cântecele lor. Cânt şi astăzi Malagueña. Absolvind mai târziu Artele Plastice, am aprofundat cunoştinţele despre cultura spaniolă. M-a fascinat această sinteză arhaică arabo-latină, care a generat o cultură deosebit de interesantă.

GCS: Din câte observ, ţi-ai amenajat în Spania un studiou de sunet foarte bine pus la punct. Ce intenţii ai cu el?

NC: Draga mea, intenţia e una, ce se materializează e altceva. Totuşi sper să reuşesc, aşa cum, în general, am reuşit să realizez tot ce mi-am propus până acum în viaţă. Ce-i drept, cu mari sacrificii. Intenţia mea este să sprijin trupele tinere, care vor să facă artă pentru artă şi care nu neapărat sunt interesate să câştige bani. Sunt foarte mulţi care au ceva de spus, care au personalitate. Am găsit câteva formaţii de genul acesta şi i-am sprijinit cât am putut, dar casele de discuri îi nenorocesc, îi silesc să facă ce se cere pe piaţă, să fie vandabili. Rostul studioului este să-i produc şi să-i pun pe piaţă. Mottoul meu este: nu bussines, ci artă! Eu vreau să ajut formaţii tinere să nu păţească ce am păţit eu.

GCS: Înţeleg că valorifici şi transmiţi mai departe experienţa ta personală.

NC: Întocmai, pentru că eu am fost mereu un om liber. N-a reuşit nici comunismul să mă îndoaie. De asta are nevoie un artist. În momentul în care începe să gândească prin prisma banilor, nu mai este artist, ci comerciant. Nu mai e sincer, nu mai transmite. Rolul unui artist este să dea. Numai dacă eşti bun, poţi asta. Când cântă Gheorghe Zamfir, plânge sala, dar şi lui îi curg lacrimile.

GCS: Din păcate, studioul e în Spania…

NC: Aşa este. Sunt necesare investiţii care lipsesc. Aş vrea să leg apariţiile românilor pe plan cultural în Europa. Să nu mai existe mici „ţigăneli” amărâte, ci artă. Noi cântăm Rapsodiile lui Enescu cu 150 de oameni pe scenă! Există deja un disc minunat cu fundal orchestrat, Symphoenix.

GCS: Pomeneşti de aventuri nefaste. Ai avut experienţe descurajante?

NC: Bineînţeles. Îngrozitoare. Ceea ce înseamnă Phoenix nu este doar legendă, ci şi o suită de nenorociri, de riscuri asumate, de sacrificii gigantice. Lumea nu ştie şi nici nu trebuie să ştie totul. De aceea s-au şi pierdut atâţia membri pe parcurs. Au trecut peste 40 de artişti prin componenţa grupului. Patruzeci de oameni în cincizeci de ani! Uite, anul viitor Phoenix împlineşte cincizeci de ani. Unii au rezistat o jumătate de an, alţii un an sau cinci. Uzura e imensă.

GCS: Înţeleg că plecarea din ţară a fost o încercare grea, dar nu ma îndoiesc că aţi avut de luptat şi înainte, sub traumatica orânduire comunistă. De ce natură au fost dificultăţile pe care le-au întâmpinat membrii cooptaţi pe parcurs?

NC: N-aş numi-o neapărat o traumă, dar să nu uităm că, de la un moment dat, noi şi muzica noastră am fost complet interzişi. Cu toate acestea, am continuat să cântăm, urmăriţi de poiliţie şi de securitate.

GCS: Cu permisiunea ta, aş vrea să fac o mică paranteză, legat de experienţele incredibile avute de voi în primii ani după înfiinţare. Am avut plăcerea să răsfoiesc cartea ta „Phoenix însă eu”, apărută la editura Nemira într-un tiraj care s-a epuizat rapid. M-a captivat aşa de tare încât n-am mai lăsat-o din mână. Amintirea acelor vremuri e palpabilă, plină de amănunte remarcabile, unele familiare, altele cu caracter de revelaţie. E o carte demnă de toată lauda. Nu pot decât s-o recomand cititorilor, sau acelor privilegiaţi care mai apucă să dea de ea.

NC: Mă bucur că-ţi place. Nu e doar o carte, ci primul volum dintr-o trilogie în lucru. La ora actuală lucrez la volumul secund. Fireşte, nu pot să scriu totul, dar e bine ca tineretul să ştie. Ţelul meu este să încurajez tânăra generaţie să aibă curajul de a avea o şiră a spinării. Să nu se lase „mânăriţi”, turtiţi şi striviţi de nişte hahalere care nu ştiu să se gândească decât la bani, bani şi iar bani. Arta înseamnă altceva. Cine face artă cu adevărat, o face din necesitatea de a comunica. Dacă o faci bine şi dai randament, dacă se transmite oamenilor şi le place, izvorăşte un feedback. Boomerangul se întoarce şi atunci vin şi banii. Dar fă-o mai întâi! Fă-o din convingere! Noi am cântat numai pentru a cânta. Abia mai târziu au venit şi banii.

GCS: Crezi că astăzi se mai poate câştiga prin muzică aşa de bine? La început, rockul era un curent protestatar. Astăzi starurile sunt la a doua tinereţe, valori recunoscute. În Anglia sunt ridicate le rang de nobil, precum Sir Paul McCartney, Sir Bob Geldorf sau Sir Elton John. Oare în România există o viziune similară? Ce viitor prevezi rockului?

NC: Am avut şi eu plăcerea să primesc o distincţie onorantă, Insigna de Cavaler din partea Preşedintelui României, Traian Băsescu. Deşi nu pun preţ pe premii, apreciez acest gest din partea unui preşedinte de stat, care oricum are timpul drămuit. Şi-a luat răgazul de a învăţa pe derost „Nebunul cu ochii închişi” şi l-a recitat perfect, fără greşeală. Dealtfel am făcut cunoştinţă personal cu toţi preşedinţii României de după 1989. Însă la politică mă pricep mai puţin şi prefer să nu vreau să dau niciun fel de verdict. În general, pe mine politica mă îngreţoşează. Trebuie să ai, sau mai bine zis să nu ai un anumit caracter pentru a o suporta.

Sigur că exită viitor pentru muzica rock, mai ales în România. Dacă te uiţi mai atent, în muzica românească abundă exemplele. Folclorul este rock! De ce? Pentru că este o muzică energică şi ritmică. Asta înseamnă muzică rock. O expresie dură, clară, directă. Numai oamenii care simt aşa se pot exprima credibil. Deci, un om cu şira spinării trebuie să facă rock. De aceea am început să sintetizez muzica românească şi curentul balcanic. Rar întâlneşti în altă muzică atâta putere de comunicare şi de transmitere a sentimentelor.

GCS: În ciuda intenţiilor pacifiste şi pasiunii pentru frumos, înţeleg că nu doar odată aţi fost respinşi şi defăimaţi de unele căpetenii religioase, pe motiv că aţi fi păgâni. Cine are interes să vadă o provocare în textele simple, cu fluiere care înmuguresc sau fete verzi, cu părul pădure?

NC: Hai să-ţi dau un exemplu concret. Am trecut prin Castellon, unde la ora aceea trăiau vreo 36 de mii de români, raportat la 70 de mii de spanioli. La ora actuală sunt 200 de mii de români acolo. Ne-am gândit să facem un concert în sala de sport, mizând cu pesimim pe prezenţa a circa 30 % din ai noştri. Am adus două autocare cu dubaşii din Brăneşti, din Banat, instalaţii, scenă, lumini, tot ce e nevoie pentru un spectacol colosal. Am făcut investiţii gigantice, m-a sprijinit şi o bancă. În sală am avut doar 300 de fani şi prieteni, mulţi străini. Afară se buluciseră cinci mii de oameni, care nu îndrăzneau să intre în sală, pentru că biserica le „recomandase” să se ţină departe de noi, „păgânii”. Ce să spun? Noi cântăm paparude. Din păcate, ele sunt precreştine.

GCS: Păcat, mare păcat. Stiu că voi sunteţi inegalabili, iar toboşarii făgeţeni sunt practic un cadou ceresc. Cred totuşi că e o neînţelegere la mijloc.

NC: Da. Nu e vorba de religie şi de crez, ci de mentalitate. Iar neînţelgerile vin de la bani. Phoenix este o trupă care nu unge, nu dă şpagă, nu se târguieşte şi nici nu jecmăneşte. Din păcate, mentalitatea modernă românească este foarte alunecoasă şi mie personal îmi provoacă greaţă. Am un respect enorm pentru ţiganii care pot face muzică Dumnezeiască, pentru că sunt talentaţi, chiar geniali. Dar apucăturile „de afaceri” ale unora dintre ei dăunează enorm poporului nostru. Sunt decis să combat cu toate puterile confuzia care se face mai nou în străinătate între poporul români şi conlocuitorii noştri incorect asimilaţi. Mi-e silă. Sinti şi rroma sunt popoare migratoare, care au trecut şi pe la noi. Rădăcinile noastre nu sunt la sinti şi rroma!

GCS: Dar înţeleg de la tine că bate totuşi un vânt prielnic din partea altor instituţii româneşti?

NC: Adevărat, am găsit câteva adrese şi persoane bine intenţionate: Institutul de Cultură Românesc, Ministerul Culturii. Pentru prima oară în cincizeci de ani, Ministrul Culturii mi-a oferit sprijin pentru proiectul la care lucrez acum. La fel, Ministrul Mediului susţine iniţiativa bazată pe ideea legăturii noastre vitale cu natura. Ei bine, aceşti doi Domni sunt unguri! Nu e un comentariu, ci doar o constatare. În orice caz, proiectul este în faza de finalizare. Pornim de la conceptul de rădăcini, cu scopul de a reda tineretului român imaginea reală despre trecutul său, pentru că momentan şi-a pierdut rădăcinile. Va fi un ciclu existenţial, care începe cu înmormântarea, îngropatul anului care a trecut, apoi primăvara, toamna, iarna, fiecare din aceste şase mari perioade fiind însoţită de muzica, datinile, colindele şi ritmurile specifice etapei respective. Punctul culminant, firesc, va fi nunta, cu tot ce ţine de sărbătoarea apogeului. Vom face o sinteză, vom vorbi pe limba tinerilor de azi, pentru a pătrunde prin ceaţa şi confuzia generată de bombardamentul actual din mass media. Şi vom convinge.

GCS: Pomenind de ciclicitate, recunosc aici asemănari cu minunatul vostru album „Cei ce ne-au dat nume”. E posibil ca acest proiect să reprezinte şi pentru tine o întoarcere ciclică?

NC: Sigur. De fapt asta-i toată viaţa noastră. Revenim în spirala vieţii pe o treaptă mai înaltă, undeva în dreptul aceluiaşi punct, dar pe un nivel superior. Sau, mă rog, alţii la un nivel inferior.

GCS: Ai deja planuri concrete? Ştii cu cine vei lucra? Cum vor decurge operaţiunile, concret?

NC: Primul cu care am luat contact şi care mă va susţine cu trup şi suflet este Grigore Leşe. Bineînţeles şi Gheorghe Zamfir, poate şi Mircea Florian, care s-a specializat pe linia electronică. Toţi nume mari, talente de excepţie, capacităţi. Vom sintetiza mijloace de expresie. Ne întrebăm cum să ne exprimăm pentru a putea comunica. Pentru că există atâţia oameni foarte înţelepţi, care nu ştiu să comunice. Termenul de finalizare a acestui proiect este 10 decembrie, anul acesta. Sper să se ţină de cuvânt şi Domnii din Minister.

GCS: Mai ai şi alte proiecte în pregătire?

NC: Desigur. Mă preocupă mult istoria poporului nostru. Învăţând istoria artelor, vrând-nevrând începi să-ţi pui întrebarea, de ce toţi zeii greci veneau din nordul Balcanilor? Nu cumva Olimpul era în Carpaţi? Cea mai veche cultură de pe planetă nu este Babilonul, ci Dacia. Ştiu asta din ceea ce am studiat. Acum 6500 de ani, Dacia se întindea de pe la Stockholm până la Atena, de la Marea Caspică până în Elveţia. Să încercăm să revenim ca popor la poziţia de demnitate a dacilor reprezentaţi prin sculpturile din Antichitate! Se poate asta! Pornind de la legenda Mioriţei şi, implicit, de la filozofia ei de resemnare împăcată, am întreprins cercetări. Povestea aceasta pastorală este legată de nişte rituri de păstorit care, de fapt, se întâlnesc în toate civilizaţiile. Ce nu-mi place mie la varianta românească este că oaia îi spune degeaba ciobanului că-l paşte nenorocirea, pentru că el nu se apără. Nu poate fi voia Domnului aşa! Nimeni n-are interes să vrea răul. Varianta baladei de la graniţa României cu Serbia este cu totul alta. Divulg doar două elemente cheie: apare pentru prima oară personajul prietenului de nădejde, câinele, căruia baciul îi spune: „No, desară ne-om bate!” În Babilon, la greci, la egipteni şi la romani, finalul este mereu cel tragic. Dar au venit peste noi celţii şi ne-au dat varianta bărbătească, de a ne lua soarta în propriile mâini. Aceasta este varianta româno-sârbă, cea pe care o vom prelucra muzical.

GCS: Mesajul mi se pare foarte potrivit pentru etapa actuală de grele încercări. Va funcţiona trezirea?

NC: Nu se poate altfel. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Dar mă tem că pierdem firul. Vor fi scene: începe cu Babilonul, grecii, romanii, egiptenii şi finalizăm cu celţii. Va fi un spectacol impresionant şi cutremurător, cu titlul firesc de „Ante-Mioriţa”, adică axat pe ce-a fost înainte, nu „anti”, cu sens de opus, contrar. „Rădăcinile” este proiectul de finalizat pe anul acesta, iar după aceea, începând de anul viitor, voi lucra la „Antemioriţa”, cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de Phoenix.

GCS: Sunt convinsă că nu e uşor să-ţi găseşti timp pentru toate. Ştiu că te dedici cu trup şi suflet sprijinirii tinerilor muzicieni talentaţi, chiar dacă mijloacele materiale sunt extrem de zgârcite. Vad că ai creat în Spania galeria ta personală de artă, lucrezi în continuare la tablouri. Dealtfel ţi-ai creat un renume de artist foarte bun şi în Germania, în special pentru acurateţea cu care surprinzi dinamica şi mişcarea. Tablourile cu peisaje de pe coasta stâncoasă a Mediteranei imortalizează incredibila lumină solară, atât de puternică, pe care numai aici am întâlnit-o. Dar eşti greu de fixat, mereu într-o continuă pendulare între România şi Spania.

NC: În Spania îmi încarc bateriile. Sigur că mă mişc, pentru că e nevoie să organizez eu totul la faţa locului. Din păcate, în România nu există spirit organizatoric. Românii încă se mai ghidează după cum bate vântul, ca iarba unduitoare, se apleacă şi nu păţesc nimic, fire-ar să fie! Filozofia mioriţei, fatalitatea.

GCS: Concret, dacă cineva din Statele Unite, Spania sau altă ţară ar invita trupa Phoenix să vină să cânte, cum s-ar desfăşura procesul? Ar avea loc concertul cu adevărat?

NC: Sigur că da! Mă sună, fixează data, spune unde şi eu mă ocup de toată organizarea, de transport, de tehnică de tot. Pentru că nu pot să dau nimic pe mâna nimănui. Am încercat o vreme şi am avut mari dezamăgiri. Putem să ajutăm formaţii tinere, dar trebuie susţinute material, pentru că interesul ţării este să ne arătăm cu fruntea sus peste tot. Nu mai suntem golani. Lucrez cu profesionişti desăvârşiţi, care luptă pentru a-şi întreţine familiile şi sunt nevoiţi să accepte compromisuri sub demnitatea lor. Să arătăm lumii ce ştim, să stăm drepţi şi să ne uităm în ochii lor. Putem spune: „suntem cel puţin la fel de buni!” Eu nu joc hora nimănui; eu am hora mea!

GCS: Pentru final, care ar fi ideile şi concluziile pe care vrei să le transmiţi?

NC: Ideea de bază este că suntem un popor care a trecut prin foarte multe şi a reuşit să ţină steagul sus. Românii să nu se lase umiliţi, să fim mândri, pentru că avem de ce. Să nu se lase călcaţi în picioare. Lozinca mea – imprimată până şi pe maieurile mele – este „Găseşte-ţi şira spinării şi-nvaţă să spui NU!” Toţi suntem oameni. Popoarele se amestecă. Vom sfârşi în viitorul îndepărtat prin a deveni un popor unic, la nivel planetar. În ultimă instanţă e absurd să pretinzi că un popor ar fi mai breaz decât altul. N-avem decât de câştigat, învăţând unii de la alţii. Şi dacă facem o sinteză, s-ar putea să iasă ceva foarte bun. Fiecare om să pornească de la el. Să fie corect, să fie bun, să se poată uita în oglindă şi să spună: Bravo! Şi să facă bine. În acel moment, paradisul va fi aici, pe planeta aceasta. Graţie educaţiei mele germane din Banat ştiu că putem să ne îndreptăm. Nemţii au câteva proverbe care m-au zguduit. Pe ele mi-am axat filozofia şi toată existenţa. Unul dintre ele este: „o bucurie împărtăşită este o bucurie dublă”. Imaginează-ţi că toată omerirea ar practica acest motto! Paradisul nu e în ceruri. Aici pe Pământ îl avem deja! Noi suntem orbi, nu-l vedem. Fiecare face rău cât poate şi aşteaptă să fie bine. Calitatea umană se impune. Prin satele din România, încă se mai găseşte.

Muzica este arta primordială. Este un fenomen fizic prin care se pot trezi cele mai teribile emoţii, chiar şi fără text. Dacă reuşeşti să încarci emoţional piesa, te apuci să-i dai nume, creând cuvintele. Eu, prin piesele mele mă exprim. Am la ora actuală un text de cântec, care spune ce doresc să transmit fanilor mei, exprimat în maniera mea. Iată-l! Vi-l dedic:

FANILOR MEI; „Cei ce poartă un nume”
Să nu vă fie frică!
Să nu vă fie frică
Când soarele apune!
Căci răsări-va iarăşi
Şi fără rugăciune.
Să nu vă fie frică
Când nori au să se adune,
Când potopi-va ploaia
Şi bezne au să tune!

Să nu vă fie frică
Să spuneţi la prost: prost!
Face-l să-şi dea seama
Că până aici i-a fost
Căci nu ajuţi nătângul
Lăsându-l să se plimbe;
Doar când prostia doare-i
probabil să se schimbe.

Să nu vă fie frică
Să ziceţi la hoţi: hoţi!
Să îi cunoască lumea
Şi să-i urască toţi!
Căci mulţi îşi fac azi veacul
În lumea asta mica-i
va părăsi norocul
Să nu vă fie frică!

„Să nu vă fie frică
Să vă pretindeţi Dreptul!”
-Cu glas de vis şi-ambrozie
Vorbeşte înţeleptul.
Dar asta nu se face
În colţ bătând mătănii;
Ci alungând cu bâta
Hidoasele dihănii.

Şi nu lega cu dracul
În veci nicio frăţie!
Căci de vei trece puntea
Nu-i nimeni să te ţie.
Iar capul cel plecat
Ce iute taie spada,
Priviţi-i drept în ochi,
Să nu le placă prada!

Cine râde la urmă
E ultimul ce râde…
Se bucură românul
De adevăruri crude.
Înţelepciunea noastră
Ne-o tragem de la oi,
Ce-ar fi să-ntoarcem placa
Şi să fim lupi şi noi?

Să nu vă fie frică
De cei cu banii gârlă,
Că sunt puţini la număr
Şi sunt crescuţi la târlă!
Căci n-au făcut avere
Fără vreo silnicie
În câţiva ani politici
Numiţi democraţie.

Să nu vă fie frică
De cei postaţi pe sus,
Ce-atârnă azi de grindă
Şi mâine vezi că nu-s,
Că e subţire sfoara
Şi mintea lor e mică.
Se scutură iar ţara
Să nu vă fie frică!