NY-NYC-Metropolitan

NY-NYC-MetropolitanIntrăm în Sala Armelor și Armurilor: arme euro­pene, islamice din secolul XV, arme turcești din perioada Imperiului Otoman, japoneze și altele. Nu mă pasionează! Toate aceste arme și armuri dezvăluie ura și dorinţa de răzbunare a oamenilor din acele vremi, dar și fantezia lor. În vremurile noastre avem alte arme, alte armuri… Fantezia omului lucrează în continuare! Pictori tineri, veniţi din toate colţurile lumii, stau pe jos și fac diferite schiţe și nu numai în această sală.

Ieșim și ne îndreptăm spre stânga, trecând din nou printre sculpturile grecești și intrăm în Sala Colecţiilor africane și americane: sculpturi în lemn, în piatră, obiecte din aur și argint. În prelungire – cofetăria și restaurantul. Intrăm în cofetărie, servim în grabă o prăjitură cu cremă de ciocolată, bem o cafea. Mai prindem putere!

Urcăm la etajul doi, considerat inima acestui muzeu. Aici este expusă arta din secolul XV până în secolul XIX, copii după Goya, Dürer și Rembrandt. În această sală a sculptorilor și pictorilor europeni privim: Moartea lui Socrate (The Death of Socrates), pictura lui Jacques-Louis David (1787), cel care la sfârșitul vieţii sale, a considerat că tabloul istoric este singurul vrednic de apreciere. Alături de valoarea estetică sunt exprimate ideile politice și valorile morale. Ne oprim la distanţă și comentăm. Am putea crede că Platon este cel care ridică mâna argumentând, dar nu! El nu a asistat la moartea maestrului său. Este chiar Socrate căruia i se oferă otrava… Toată istoria filosofiei grecești este dominată de numele lui și până la apariţia creștinismului, omenirea occidentală a trăit cu gândirea sa, „Cunoaște-te pe tine însuţi”. L-a folosit și Cicero „Nosce te ipsum”. A fost mesajul principal, pentru ca omul să nu se piardă în ceea ce este în jurul său, să nu uite de propria sa fiinţă, dar în același timp cred că omul Antichităţii grecești înţelesese atât puterea, cât și slăbiciunea lui. Acest mesaj poate fi suprapus mesajului creștin, cunoașterea de sine fiind o deschidere către misterul divinităţii. Sau cum spune un gânditor român: „să nu piară idealul de a face spiritul să pătrundă în carne”. Mi-a plăcut povestea citită demult despre Xantipa, soţia lui Socrate: Venind cu faţa scăldată în lacrimi i-a spus că judecătorii l-au condamnat la moarte. Socrate i-a răspuns ceva cu o indiferenţă stoică. Atunci Xantipa îndurerată și revoltată a revenit: „Dar ești condamnat pe nedrept!” „Ţi-ar plăcea mai bine, a răspuns atunci Socrate, să fi meritat condamnarea?” A murit ca un înţelept întru spirit, văzând în moarte o întâmplare necesară, ceva natural, ca multe alte întâmplări din natură. El spunea: „E frumos pentru cel care crede în nemurirea sufletului, să creadă; asta îi va întări sufletul, îl va ajuta să privească demn moartea…” Căci „tot ce ţine de spirit se situează în afara timpului și a spaţiului…”, ne spun filosofii. Socrate a murit între prieteni, ca un om eliberat de frica morţii, prin raţiune. Și totuși… pe patul de moarte fiind, stând cu ochii închiși, de sub una din pleoape, scrie Josef Toman, i s-a prelins o lacrimă. La intrarea Mirtei, când aceasta îi spune că nu are pe nimeni pe această lume care să o iubească precum o iubește el, când se miră de lacrima sa și-i șterge obrajii cu buzele ei, Socrate deschide ochii, îi spune că se află într-un moment de nespusă fericire și o întreabă: „Lacrimă? Păcat că nu sunt mai multe ca să mi le ștergi pe toate cu sărutările tale!”

Mai privim Cina cea de taină (The Last Supper), pictură, tempera pe ipsos, realizată în secolul XVII, după pictura lui Leonardo Da Vinci. Opera monumentală, executată în tinereţea talentatului pictor, surprinde multe mișcări și emoţii ale Apostolilor, figurile sunt frumos colorate, învăluite în lumini și umbre. La masă se află și o femeie, Maria Magdalena.  Comenta cineva despre geniul lui, că s-ar fi datorat imensei energii mentale. Dumnezeu i-a dat Talantul, dar el l-a conștientizat și l-a folosit!

Mi-a plăcut schiţa tabloului Alegoria planetelor și continentelor (Allegory of the Planets and Continents), ulei de pânză, a italianului Giambattista Tiepolo, executat în 1752. Imaginea este superbă, realizată cu doar câteva culori. Nuanţele, iar despre nuanţe! Este minunat să constaţi că alături de efectele de o zdrobitoare măreţie a acestor tablouri, există și delicateţea extremă a nuanţelor.

Ne abatem spre Sala Desenelor și Printurilor. Aici ne oprim în faţa tabloului intitulat Lacul Zug (The Lake of Zug), executat de englezul Joseph Mallord William Turner în 1843. Vederea tabloului mi-a amintit de priveliștea lacului Sfânta Ana din ţara noastră… Monumentale forme: – lacul albastru și munții din jurul lacului, totul vrând să se dezvăluie gradat, stratificat în culori albastre, aplicate blând, curgător, ca un amestec, o îmbinare nedeslușită, voalată, cu reflexe strălucitoare aruncate discret până spre marginea picturii, acoperind calm ulimele ei suprafețe.

Veneţia de pe terasa Madonei din Salute (Venice, from the Porch of Madonna della Salute) tot a lui Turner, este realizată în 1835. Acesta a fost un copil talentat, un artist precoce, mai târziu devenind artistul despre care se spunea că avea aerul de birjar beţiv și neglijent. A pictat mult timp în acuarelă și a continuat cu vopsele de ulei, rămânând fidel naturii, cu subiecte din care puteai vedea neputinţa omului în faţa dezlănţuirii naturii. Am privit, am închis ochii și mi-am zis: Iată cât de necesar ne este în viaţă sentimentul umilinţei! Ce am putea face cu orgoliul în faţa naturii, în faţa lui Dumnezeu? Se spune că a colindat prin Europa Occidentală, ajungând în cele din urmă în magica Veneţie.

Frumoasă mi s-a părut gravura Adam și Eva (Adam and Eve), reprezentare ideală a celor doi, influenţată de Renașterea italiană, realizată de pictorul german Albrecht Dürer în 1504, pictor și grafician german, cu sute de gravuri în lemn și cupru. Nudurile sunt foarte armonios executate.

Ne întoarcem spre sălile cu picturile europene. Pictura lui Giovanni Paolo Pannini (secolul XVIII, ulei pe pânză), Vedere a Romei Moderne (Wiews of Modern Rome) este o lucrare originală prin încorporarea ingenioasă a peisajelor, elemente cu desen arhitectural și scene pictate, o întoarcere la natură și un interes deosebit pentru perioada trecută, romană. Și coloritul este superb: pe un fond albastru predomină roșul și cărămiziul, mai mult ultimul, din amestecul roșului cu galbenul, amestecul iubirii cu înţelepciunea. Minuţiozitatea lucrului, a picturii, ne face să ne oprim mai mult timp în faţa tabloului, să căutăm și să regăsim în detaliile picturii, opere de artă demult uitate.

Alt tablou al italianului Tiţian, Venus și cântăreţul cu lăuta (Venus and the Lute Player), pictată în timpul vieţii sale, 1560; trupul femeii are gingășie și graţie, formele sunt pline și par atât de adevărate, prin faptul că sunt puţine culori folosite, dar contrastul lor este evident. Există totuși o frenezie a culorii la Tiţian! Și se mai vorbește despre acel glasiu pe care îl folosea – culoare clară și transparentă aplicată pe o culoare mai densă, pentru crearea clarobscurului. Tiţian este maiestuos în toate genurile de picturi: carnaţiile femeilor, trupurile copiilor, costumele fastuoase, pământul cu vegetaţia sa, marea, cerul. El ne convinge că ideea are nevoie de formă pentru a deveni materie și viaţă.

Toaleta lui Venus (The Toilet of Venus) a francezului Francois Boucher, datează din 1751. Despre acest pictor se spune că toate femeile pe care le-a pictat semănau între ele, că nu aveau nimic distinct. Poate așa erau și în mintea lui! Este aici mai multă formă și mai puţină idee? Totuși ne place gestica elegantă! Dar ce este ideea? O fulguraţie, o intuiţie care pornește de la imaginar, așa cum li se întâmplă poeţilor? Este scânteia divină? Dar restul? Restul este formă. Și forma din acest tablou ne place. Poate aici, acum să găsim explicaţia nuanţelor în artă; cât de diferite pot fi ele?

Mă gândesc la spusele lui Octavian Paler: „Am învăţat că doi oameni pot privi același lucru și pot vedea ceva total diferit”. Boucher a fost pictorul preferat al doamnei de Pompadour. Expresia feţei și poziţia trupului arată că femeia este conștientă de menirea ei, de a exprima graţia și frumuseţea carnală, sănătatea fizică, echilibrul interior. Este mulţumită, nimic nu pare să o tulbure! Femeia fără complexe! Oh, ce bine ar fi să fie așa și în realitatea vremurilor noastre! Și totuși îmi pare că istoria se repetă, dar în mod exagerat!

O frumoasă pictură – Madona și Copilul (Virgin and Child) a italianului Francesco Granacci, (1520), ulei pe lemn. Despre pictor știm că a fost elevul care a lucrat în atelier cu Michelangelo. În acest tablou figurile sunt pictate într-o cameră plină de lumină. Chipul Fecioarei este frumos și trist, trist deoarece se presupune că intuia soarta acestui copil născut de ea, predestinat să fie dăruit lumii.