„Arta este nectarul depozitat al sufletului uman,
adunat pe aripi de suferință și trudă.” Theodore Dreiser
Ne deplasăm, mai mult plutim, realizând o mișcare de translaţie pe luciul marmurei de culoare deschisă. Din nou sculpturi, picturi și artă decorativă europeană din secolul XIX, printre care Tânăra domnișoară cu un papagal în 1866 (Young Lady with a Parrot in 1866), a francezului Edouard Manet (ulei pe pânză), căruia Charles Beaudelaire îi spunea „pictorul zilelor noastre”, deoarece a știut să îmbine tradiţionalul cu modernul. Descoperim tabloul Domnișoara Victorine în costum de matador (Victorine in the Costume of a matador), tablou realizat în 1862, ulei pe pânză. O pictură frumoasă!
Iată o colecţie specială cu picturi din secolele XIV-XVI: El Greco este prezent cu mai multe lucrări. Privim îndelung un tablou de o gravitate impresionantă, Hristos ducând crucea (Christ Carrying the Cross). Pictura este ulei pe pânză, executată în 1580. Chipurile în mișcare, înclinate, răsucite, supradimensionate ale lui El Greco din Viziunea Apocalipsei – ruperea celei de a cincea peceţi –, (The opening of the Fifth Seal of the Apocalypse) ne creează o viziune stranie. O lumină albă, mistică luminează aceste chipuri, pământești și cerești. Nici o privire a personajelor din tabloul lui nu se intersectează cu privirile noastre, ca și cum aspiraţiile personajelor s-ar îndrepta spre alte lumi. Liniile frânte, curbe se întretaie și în alte tablouri religioase pe care le știm, personajele sunt stilizate și completează viziunea mistică. În toate tablourile lui figurile sunt alungite, ca și cum ar tinde să se înalţe la ceruri, sub forma unor flăcări luminoase. Culorile iau locul luminilor, uimesc prin varietatea, intensitatea, expresia, simbolistica lor. La chinezi simbolistica culorilor era pentru foc – roșul, pentru apă – negrul, lemnul – verdele, metalul – alb și pământul – galben; din punct de vedere esoteric, ei atrăgeau atenţia asupra diferitelor stadii de condensare a materiei. Interesant ce notează scriitorul german Ernst Junger într-un jurnal al său: „Ochii trupului ni se vor usca așa cum se usucă cordonul nostru ombilical; vom fi dotaţi cu un nou văz. Și după cum aici vedem culorile în ceea ce e divizat, dincolo le vom vedea esenţa în lumina nedivizată, desfătându-ne în chip mai înalt.”
Frumos este și tabloul Vederea orașului Toledo (View of Toledo); un oraș sub un cer de furtună, în care formele norilor par niște flăcări de lumină și întuneric, prevestind parcă o nenorocire pe pământ, sau poate arătând neliniștea din sufletul El Greco? Poate că norii au fost gândurile și sentimentele care i-au ascuns soarele dătător de lumină și speranţă? Iată și Cardinalul Fernando Nino de Guevara, (Portrait of a Cardinal), personalitate marcantă în acele vremuri, președinte, pe atunci, al Sfântului Oficiu din Toledo și mai târziu devenit inchizitor. Degetele mâinilor par ghearele unei păsări de pradă. Privirea lui nu iartă, răceala privirii chiar te înspăimântă. Roșul cardinal strălucește a putere, detaliile îmbrăcămintei fascinează. Pictura este ulei pe pânză, datând din 1600.
Nu lipsesc Rembrandt, Goya, Ingres, Jan van Eyck, Poussin, Raphael, Van Dyck, Velasquez, Renoir, Veronese și alţii. Ne scăldăm privirile în culorile și imaginile acestor picturi. Autoportretul lui Rembrandt (self-portrait) tronează pe peretele central al sălii, îl poţi privi chiar înainte de a intra în sala respectivă. Faţa sa ovală, fizionomia, exprimă sentimente alese, inspiraţie, intuiţie. Ochii lui negri sunt destul de apropiaţi, ca și cum l-ar interesa mai mult să privească în interiorul său decât în cel al lumii; privirea vie, pătrunzătoare, fruntea înaltă, puţin bombată, exprimă o imaginaţie excepţională, sete de cunoaștere. Pentru Rembrandt omul era un abis al profunzimilor sufletești, realizat cu jocul de umbre și lumini, iar „carnea este noroiul pe care lumina îl preschimbă în aur”, după cum îi plăcea să spună. Mai descoperim și al doilea autoportret, deci unul făcut în 1659 și altul în 1660, apoi impresionantul tablou Aristotel contemplând bustul lui Homer (Aristotle with a Bust of Homer), realizat în 1653. Exclam: Ador imaginile tablourilor prin care se alunecă în valul ideilor! Aflăm că Muzeul a achiziţionat acest tablou cu suma de 2,3 milioane de dolari. Meditaţia este prezentă în multe picturi ale lui. Îmi place nespus de mult și tabloul Filozoful meditând (The Philosopher in Meditation), pe care nu-l vedem aici. Îmi plac tablourile lui Rembrandt „la nebunie!”, nu numai pentru lumina pe care o folosește cu măiestrie, plămădită parcă dintr-un foc lăuntric ci și pentru, iată, ideile picturilor lui. Octavian Paler spune că bătrânii pictaţi de Rembrandt, tot mai mulţi pe măsură ce rămân singuri, „sunt luminaţi de soarele din amurg. Aproape toţi absorbiţi de gânduri.” Și îi numește inspirat „filozofi fără nume”. Fac o comparaţie cu cele citite într-o carte a lui George Călinescu, despre obiceiurile unor triburi de negri din Africa, care-i suiau pe bătrâni în copaci, scuturau copacul și dacă se ţineau bine erau lăsaţi să trăiască, dacă nu, erau mâncaţi. Bătrânii slăbiţi fizic nu mai erau buni de nimic, după gândirea lor primitivă. Iată și Lecţia de anatomie a doctorului Tulp (Anatomy Lesson of Dr. Nicolaes Tulp), pictura din 1632, care i-a adus celebritatea. Se spune că în acest tablou pictorul regizează disecţia unui cadavru, pune în scenă actul respectiv. Așa este! Expresivitatea chipurilor, forţa lor interioară străbate trupurile și ajunge până la noi, cei ce privim „de departe”, așa cum îi plăcea lui Rembrandt să recomande celor ce-i priveau tablourile. Mi-a plăcut mult tabloul lui Marie-Denise Villers Fată pictând (Young Woman Drawing), ulei pe pânză, 1801; un chip diafan, cu îmbrăcăminte tot atât de diafană! Fata este surprinsă pictând în lumina care pătrunde prin fereastră și care îi învăluie întregul trup. Unii spun că în acest tablou poate fi recunoscută pictoriţa lucrând. Toate detaliile indică gingășia tinerei fete. Încercăm să dăm o explicaţie culorii violet-pal a rochiei și ajungem la concluzia că ea semnifică sacrificiul fetei; preferă arta, respectiv pictura, trăirii intense a vieţii materiale. Și încă o dată am simţit acea înfiorare pe care ţi-o transmite arta!
Pierre – Auguste Renoir (1841-1919), pictorul impresionist, prieten cu Claude Monet, este prezent aici, în muzeu, cu tabloul Pe pajiște (In the Meadow). Coloritul tabloului este plin de lirism și căldură. Pictorul nu s-a limitat numai la redarea fidelă a naturii ci și la sentimentele pe care le-a simţit în faţa naturii și pe care a ținut să ni le transmită nouă, privitorilor. Două tinere stau pe o pajiște, le vedem din spate, una dintre ele are în mână un bucheţel de flori de câmp, culese. Toate culorile sunt vii, având în ele lumina soarelui. A debutat ca pictor de porţelanuri și evantaie și mai târziu a realizat frumoase picturi, nuduri de o remarcabilă senzualitate. Alt tablou al lui, Fată tânără pieptănându-se (Young Girl Combing her Hair), realizat în 1894. O lumină odihnitoare cade pe chipul frumos, curat al tinerei fete și gestul ei simplu capătă preţiozitate. Celălalt tablou, al lui Pierre – Auguste Renoir După baie (After the Bath) – ulei pe pânză, este realizat în 1895. Lirism, senzualitate? Și una și alta! O tânără goală stând pe o piatră de la marginea unui râu, în jurul ei îmbrăcămintea aruncată, cu care începe să-și îmbrace trupul.
Francezul Edgar Degas are un tablou frumos pictat în 1874, intitulat Clasa de dans (The Dance Class). A pictat multe tablouri cu balerine, remarcate prin claritatea și echilibrul formelor. Este foarte mult alb în tablou, balerinele cu rochii albe și cu poante, sunt ca niște păsări (lebede) care se pregătesc să-și ia zborul: coloritul este diafan, expresia este a tinereţii și a suavităţii.
M-a amuzat tabloul pictorului francez Jean-Baptiste Simeon Chardin (secolul XVIII) Baloanele de săpun (Soap Bubbles), ulei pe pânză, în care o tânără este surprinsă în momentul în care se joacă cu un pai în gură, suflând și formând un balon de săpun. Se pare că anumite gesturi, ale femeilor în special, au o graţie, o drăgălășenie care trebuie imortalizată. E păcat să se piardă, fiindcă totul în viaţă are unicitatea sa. Dar dacă pictorul a vrut să sugereze dorinţele tinerei, spărgându-se asemeni baloanelor de săpun?
Din nou Tiţian redând în tablourile sale frumuseţea nudă, îndrăgostit fiind de formele pline ale femeii și folosind culori puternice. Toate acestea le vedem în tabloul Danae, femeia – a cărei carnaţie nu este lipsită de gingășie și graţie -, stând întinsă și bărbatul la picioarele ei, adorând-o… Alb, albastru deschis, verde cenușiu și maro, lumini și umbre, umbre și lumini… Femeia se lasă adorată asemenea unei divinităţi. Școala veneţiană ne aduce desigur în memorie pe Tiţian, Veronese, Tintoretto, Giovanni Bellini și Giorgione. Bellini este de fapt numele unei familii de pictori veneţieni, dintre care Gentile și Giovanni au fost cei mai talentaţi. Giovanni se spune că a influenţat întreaga școală veneţiană, cu coloritul său și cu invenţiile sale alegorice.
Marte și Venus uniţi prin dragoste (Mars and Venus United by Love) a lui Paolo Caliari (Veronese), pictură în ulei pe pânză este realizată în 1570. Admirăm aspectul decorativ și ornamental al subiectului – dragostea dintre Marte și Venus. Personajele sunt clare, bine conturate, senine, echilibrate, lumina clară pune în valoare contururile, culorile sunt marcante. Privim picturile lui cu interes, știind că este considerat cel mai mare colorist și alături de Tiţian, Tintoretto, remarcabil reprezentant al școlii veneţiene de pictură din secolul XVI. Comparăm galbenul lui Tiţian, roșul lui Rubens, tentele pământii – dar luminate de undeva din spate – ale lui Rembrandt. Cineva spunea că acesta din urmă picta în lumină, adică așternea culorile sale pământii pe fondul luminii. Dar câţi alţii nu se alătură acestor pictori geniali!
Mergem mai departe… Jacopo Tintoretto (Robusti) (secolul XVI), care a fost numit regele pictorilor puternici prin tușe remarcabile, și ne convingem privindu-i lucrarea Miracolul pâinilor și al peștilor (The Miracle of the Loaves and Fishes). Tabloul este de o mare expresivitate, culorile incandescente. De fapt, fiecare pictor a folosit culorile, luminile, umbrele, tușele, spre a-și exprima iubirea, a face visul nemuritor, într-un mod mai calm sau mai tulburător, mai melancolic sau mai grav, după temperamentul fiecăruia. Gândesc: în poezie, cuvintele trebuie să redea și culori, și lumini, și umbre, și tușe. Aparent este mai ușor, dar numai aparent! Iar dacă spuneam că sculpturile mă uimesc și mă întristează, picturile mă bucură; oricum și unele și altele se adresează minţii și ajung cu rapiditate la suflet. Se poate și invers!
Madona cu copilul (Madonna and Child) este tabloul pictat în tempera și aur pe lemn, de pictorul italian Duccio di Buoninsegna (secolul XIII); Maica Domnului poartă copilul pe braţul stâng și îl arată lumii întregi. Icoana are o tentă bizantină, dar și una mai modernă. Cu ușurinţă și graţie pictorul a încercat să ne dăruiască o rază din frumuseţea imaterială, divină… Fecioara Maria o întâlnim sub penelul mai multor pictori, este aceeași și totuși mereu alta, ne uimește și ne tulbură sufletele. O privim cu interes și smerenie.
Studiul Capul unei femei (The head of one woman) al francezului Jean Baptiste Greuze, pictor sentimental, apreciat pentru dimensiunea morală a lucrărilor sale, îl privim minute în șir. A realizat portrete expresive, apreciate de aristocraţii din vremea sa (secolul XVIII). Ne plac trăsăturile clare și frumoase ale feţei, expresia ochilor atenţi și îndreptaţi spre ceva (cineva), nedumerirea (neîncrederea) privirii sale.
