De curând colegul, actorul şi regiorul Tudor Petruţ a fost actorul principal intr-o serie de spoturi publicitare al companiei de carţi de credit Discover. Acesta ne-a oferit un interviu în exclusivitate despre viata sa din Hollywood.
Ai plecat din România. Ce oportunitate ţi-a oferit America?
Tudor Petruţ: Am plecat peste mări şi ţări pentru că m-am căsătorit cu o americancă, avem doi baieţi, aşa mi-am intemeiat o familie. Chiar daca am divortat, pentru baieţi, Alexandru si Stefan, am rămas ulterior în America.
Pentru o lungă perioada de timp cariera mea artistică a trecut pe planul doi. M-am recăsătorit şi a trebuit să-mi construiesc o viaţă normală; asta cere timp, pentru un străin într-o ţară străina. Aproape am uitat de filmele noastre, de vremurile de acasă când eram tineri actori, sau lucram ca regizor, spectacolele mele de teatru fiind de success, sper, la vremea respectivă, la Ploieşti, Arad sau Constanţa. America a devenit casa mea cea noua, vatră satului etern în care trebuie să supravieţuiesc.
Cititorii probabil că o să îşi aminteasă de personajul Serban, tânărul carlionţat din “Liceeni”. Între timp ai trecut din bancă la catedră, predai la liceu. Care este experienţa ta de profesor, educând copii americani. Ei ştiu că ai jucat în filme, că eşti în reclame la televizor, le povesteşti?
Tudor Petruţ: Era normal ca în cadrul procesului de americanizare, de normalizare a vieţii mele, să găsesc o slujbă, bună şi bine plătită, în afara haosului de Hollywood. Pentru că am avut o baza matematică solida, am absolvit liceul de matematica-fizică “Mihai Viteazul” din Bucureşti, am putut să-mi iau a doua specializare universitara. De la California State University at Long Beach, de unde am primit licenţa pedagogică pentru matematică, clasele unu-doisprezece. Pentru un absolvent de regie, actor de meserie, suna exotic, nu-i aşa? Aşa că preadau algebra la liceu, în oraşul Santa Ana reşedinţa de judet, Orange County, care de fapt, în paranteză fie spus, este a unsprezecea economie din lume. Elevii mei mă google, cum spun ei, şi ştiu că am o cariera în afara şcolii. Aud replicile mele din reclamele Discover Card în fiecare zi la şcoală. Pe scurt,învăţământul american e total diferit de cel european, mai ales în zonele californiene cu populaţie majoritară de origine mexicană. Poveste lunga şi extrem de politică.
Pentru că vorbeai de familie, bănuiesc că rolul cel mai important rol din viaţă este cel de tată, pentru că ai doi băieţi.
Tudor Petruţ: Băieţii mei au nume româneşti şi vorbesc româneşte, deşi sunt născuţi şi educaţi aici. Alexandru este în ultimul an la Washington State University, lângă Seattle. Studiază relatii publice şi management sportiv. În vară a fost asistent la o agenţie de impresariat de film din Beverly Hills, şi sunt convins că o să revină în California ca agent, impresar pentru jucători de fotbal american, aşa cum îşi doreşte. Ştefan este în ultimul an de liceu, este pasionat de automobile, şi probabil va merge tot la Washington State unde va studia jurnalistica. Vrea să scrie la revistele de maşini. Este deja o mică enciclopedie tehnică, şi merită să fie alături de oricine îşi cumpără maşină.
Cât de greu este să pătrunzi în lumea filmului la Hollywood? Bănuiesc că nu foarte uşor, ţinând cont că abia după ani de tatonări ai reuşit să fi implicat într-un proiect de publicitate. Ce speranţe de viitor sunt, ţinând cont că ai o expunere aşa mare pe micul ecran american?
Tudor Petruţ: Greu de pătruns? Pentru miile de visători nimic nu e greu, aici e problema. Aproape imposibil de pătruns, şi miile de visători clachează. Cum am mai spus şi cu alte ocazii, Hollywood-ul este un monstru foarte ciudat. Am scris scenarii de film dintotdeuna. Multă vreme nici nu m-am gandit la actorie. După ce m-am aşezat un pic, şi copiii au crescut, am început să mă interesez serios de şansele mele hollywoodiene. Acum patru ani exact, părinţii mei Sanda şi George Petrut, erau în vizită în timpul campionatului mondial de fotbal 2006, am semnat un contract cu o agenţie din Beverly Hills. Dacă nu ai agent, nu ai şanse în lumea filmului. Scenariile mele, prin agent, au circulat, şi circulă la diverse case de producţie de film. Vara aceasta, părinţii mei din nou în vizită în timpul campionatului mondial de fotbal 2010, m-am hotărât brusc să mă prezint la o probă de film, ca actor. Ca să nu îmbătrânesc degeaba şi să nu încerc. Aşa am ajus în atenţia companiei Martin Agency şi am fost selectat pentru seria de reclame Discover Card. Am avut noroc, noroc cu carul, pentru că nimic altceva nu functionează, când eşti la început, în Hollywood. Abia după aceea s-a descoperit că am fost ce am fost, că am experienţă, că sunt de meserie. În cetatea filmului nu te ia nimeni pe vorbe, pe amintiri. Acum că am ajuns la destinaţie, cum ar veni, sper să am norocul – din nou – să mă îmbarc în alte aventuri creative.
Se pot compara scolile de actorie româneşti cu cele americane?
Tudor Petruţ: Este o întrebare foarte complexă. Actorii europeni, inclusiv românii, sunt foarte bine pregătiţi. În industria cinematografică americană şcoala de actorie nu contează prea mult. Dacă eşti ceea ce producătorii şi regizorii au nevoie, te fac ei să dai bine pe film, la televizor, în reclame. Este o industrie. Paradoxal, fiind un actor cu şcoală poate fi un dezavantaj când ei au nevoie de prospeţime, de un anume gen. Dar când e vorba de roluri serioase, în filme complexe, atunci apar meseriaşii, cu şcoala. De aici şi succesul constant al actorilor britanici sau australieni, care deja mânuiesc limba engleză. Cum ar zice americanul: ‘go figure”!
Ce părere ai despre noua generaţie de actori români şi despre premiile obţinute la diverse concursuri internaţionale ale unor filme româneşti. Te mai gândeşti să te întorci în ţară şi să practici meseria?
Tudor Petruţ: Sunt foarte fericit că prin succesele româneşti internaţionale am ajuns să fim cunoscuţi şi apreciati în Hollywood. Pe timpuri, dacă spuneam că sunt originar din România căpătam poate un zambet condescendent. Acuma toata lumea din Hollywood ne ştie. Că suntem talentaţi. Am avut contacte de-a lungul timpului cu producătorii de film de acasă, am vrut să colaborăm. Am înteles, şi le dau dreptate, că vor să promoveze valorile locale, nu pe noi, cei plecaţi. Oricând mă vor contacta, şi oricând au nevoie de serviciile mele, sunt disponibil, pentru că sunt român, orice s-ar întâmpla. Şi un produs al scolii de teatru şi film româneşti, fapt cu care mă mândresc. Deşi uneori mă simt, alături de alţi artişti români trasnsmutaţi în străinatăţi, ca cei de acasă nu ne prea iau în serios. Poate că au motivele lor. Am plecat de prea multă vreme ca să comentez.
Mai ai legături cu foştii tăi colegi din filmele în care ai jucat?
Tudor Petruţ: Ţinem legătura constant prin email. Ne trimitem fotografii, cu copiii noştri mai ales, pentru că îmbătrânim, şi ne bucurăm fiecare de succesele celorlalţi. Am fost o gaşcă minunată pe vremea noastră şi avem amintiri de neuitat. Poate că ar fi cazul, într-un viitor apropiat, să facem o reuniune pe cinste. Spre deliciul diverselor generaţii de spectatori fără de care nu am fi avut niciodată success.
Ce preferi: în faţa camerelor de filmat sau în spatele lor?
Tudor Petruţ: Întrebare cu dichis, mai ales că în Hollywood, cât de celebru ai fi, numai ca regizor câştigi respectabilitatea eternă. Dovadă fiind toţi marii actori care au trecut în spatele aparatului de filmat. Dacă o să am marele noroc vreodată, până ajung la pensie cum ar veni, îmi doresc să regizez un film în Hollywood. E cineva care nu are acest vis ascuns?
Cum se diferenţiază pe cele două continente gustul pentru filme (sau de ce europenii prefeă un anumit gen de film şi americanii prefera alt gen)? Care este target-ul filmelor americane? De ce se produc atât de multe?
Tudor Petruţ: Revin la idea că Hollywood este o industrie. Pe bani. Mulţi bani. Cu toţii, oriunde în lume, vizionează filme americane. Blockbusters, tri-dimensionale, vedete, femei frumoase, acţiune. Se vând bilete peste tot. Europenii conceptualizează substanţa, umanitatea, deliciile, detaliile. Pentru americani filmul este “entertainment”, distracţie, pentru europeni este a şaptea artă. Ambele direcţii coexistă firesc, ca o necessitate, şi se completează.
Cum aleg producătorii un anumit tip de scenariu care să corespundă unui anumit tip de populaţie?
Tudor Petruţ: Este un process înnebunitor pentru un scenarist care propune, ca bază, o poveste. Mi-a trebuit multă vreme să înţeleg, pentru că este un business, că un potenţial film se bazează întâi pe numere – cât investesc, cât câştig – şi apoi pe subiect. Aşa am învăţat să scriu comercial, adică scenarii care trebuie să îmbine utilul cu plăcutul. E adevărat că sunt multe filme independente americane care trec peste faza comercială, şi care au success. Ceea ce populaţia cinefilă vrea să vadă însă este “the big bang”, în condiţii tehnice impecabile, la cinematograf, sau acasă în high definition şi mai nou în tri-dimensional.
Ai întâlnit ceva celebrităţi prin Hollywood?
Tudor Petruţ: Am întâlnit multă lume în douăzeci de ani de America. Nu m-am folosit niciodată de oportunităţile mele ca să ştie lumea ce bine m-am descurcat, cum m-am scos, cum ar zice românul. Am spus întotdeauna că am avut şansa unică să cunosc câţiva dintre “colegii mei de breaslă” americani, actori, regizori, scenarişti, unii cunoscuţi, alţii mai puţin. Cine sunt ei e mai puţin important, chiar dacă e picant. Şi trebuie să spun că încă de pe vremea când eram mai nimica în Hollywood, am fost tratat cu respect. Pentru mine, ca român-american, este mai important că am cunoscut personalităţile româneşti din America, că am relaţii prieteneşti cu mica dar evervescenta comunitate de puţini români care gravitează în jurul cetăţii filmului.
Povesteşte puţin despre implicarea ta în proiectele comunitare, participarea la evenimente româneşti, colaborarea cu presa scrisă şi audio româno-americană şi românească.
Tudor Petruţ: Sunt român şi îmi place! De aproape două decenii scriu în presă despre succesele româneşti pe tărâm american. Despre românii care au realizat ceva în ţara tuturor posibilităţilor. Mă bucur de amiciţia lor, şi cred că am datoria de român să publicizez realizările lor. Pentru unii asta sună deşuet şi naţionalist. În două decenii am trecut de la faza în care nu ne gasea nici un american pe hartă, la discuţii pline de miez despre geografie şi istorie, din care suntem parte integrantă. Nu mai sunt un exotic emigrant, ca pe vremuri, ci un descendent european dintr-o ţară modernă despre care mulţi americani au cunoşţiinţă. Chiar şi în Hollywood, nu mai suntem singuratici. Existăm. Suntem recunoscuţi. Mergem înainte!
