Campionatul European de Fotbal din Polonia şi Ucraina redeschide discuţia legată de unul dintre cele mai serioase conflicte din lumea sportului profesionist: echipă de club contra echipă naţională. Mizele de resurse umane sunt cât se poate de mari, iar cele economice le covârşesc chiar pe primele. Ca de obicei, cei prinşi la mijloc între interesele de tot felul sunt fotbaliştii şi suporterii. Ceva de neimaginat în business
Cum ar fi ca, o dată la două, trei luni, cei mai buni profesionişti români dintr-un domeniu – angajaţi ai unor mari firme sau institute din ţară şi din străinătate (unele dintre ele concurente directe de piaţă), cu salarii de sute de mii de euro pe an – să se strângă împreună şi să participe, pe mize financiare nesemnificate, pro-bono mai degrabă, în numele României, la un concurs de proiecte cu specialiştii omologi din alte ţări, din Anglia, din Portugalia sau din Statele Unite ale Americii? Ce ar însemna asta: să îşi abandoneze pentru câteva zile serviciul bine plătit şi să performeze pentru “tricolor”, pentru reputaţia proprie, pentru că li se cântă imnul şi pentru că ştiu că, astfel, reuşesc să-şi facă mândri şi fericiţi milioane de compatrioţi… Sună frumos, patetic aproape, dacă nu am lua în calcul faptul că pe şefii multinaţionalelor care îşi plătesc cu bani grei profesioniştii nu-i ating cu nimic idealurile naţionale ale unora sau altora dintre angajaţi. Şi totuşi, absolut imposibil în realitatea obişnuită de business în care trăim, acest lucru este posibil, culmea, tocmai în cazul unora dintre cei mai bine plătiţi angajaţi de multinaţionale din lume: fotbaliştii! Deşi îşi plătesc jucătorii cu milioane de euro pe sezon pentru a face performanţe şi pentru a genera profituri în jurul acestor performanţe, marile cluburi de fotbal din lume se văd obligate să îşi cedeze angajaţii federaţiilor naţionale pentru a putea participa la numeroase meciuri de calificare şi turnee finale europene şi mondiale. O situaţie ce părea a ţine de însăşi natura şi frumuseţea sportului – dubla sa dimensiune club – naţională – s-a transformat în ultimele decenii într-un conflict deschis între cluburi şi federaţiile naţionale, continentale şi internaţionale. De rezolvarea acestei mari dileme depinde chiar felul în care vom percepe şi vom avea acces la competiţia sportivă pe viitor.
Cum s-a născut “Virusul FIFA”
Explozia nemaivăzută, la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, a interesului pentru fotbal şi pentru sporturile de echipă în general s-a suprapus cât se poate de fericit peste ascensiunea idealurilor naţionale şi formarea statelor moderne în Europa. În acest context, fotbalul jucat la nivel de reprezentativă s-a dovedit a fi un extraordinar coagulant naţional. De altfel, primele meciuri tari din lume au fost cele inter-ţări, cu ani buni înainte de constituirea campionatelor interne şi de consacrarea fotbalului de club. Campionatul Mondial s-a impus încă din 1930 drept competiţia-regină a fotbalului, cu mult înainte de disputarea primei Cupe a Campionilor Europeni, în 1955. În ultimii ani, însă, o dată cu succesul de casă şi de marketing al Ligii Campionilor şi după ce, concomitent aproape, libera circulaţie a forţei de muncă în fotbal, impusă de Legea Bosman, a dat liber creşterii astronomice a salariilor la marile cluburi, acestea din urmă au devenit tot mai tracasate de ideea cedării propriilor jucători la echipele naţionale. Numeroasele accidentări grave suferite de marii fotbalişti în vreme ce se aflau la naţionale, ca şi uzura fizică şi mentală după meciurile jucate sub tricoul ţărilor lor, au dus la un fenomen numit “Virusul FIFA”. Multe cluburi s-a plâns că pot demonstra ştiinţific faptul că au rezultate mai proaste imediat după ce jucătorii vin de la echipele naţionale!
Legile compensaţiei
Presată tot mai mult de marile cluburi, Federaţia Internaţională de Fotbal (FIFA) a anunţat în luna mai lansarea din această toamnă a asigurării pentru jucătorii profesionişti. Suma de 9,7 milioane de dolari este limita maximă de despăgubire per jucător în caz de accidentare, calculul fiind realizat în funcţie de salariul primit de la echipa de club. Astfel, un club poate primi cel mult 27.000 de dolari pe zi, pentru o perioadă de un an, dacă jucătorul s-a accidentat la o acţiune a echipei sale naţionale. Programul va deveni activ începând cu 1 septembrie 2012 până la 31 decembrie 2014, având un plafon de 91 de milioane de dolari. În ceea ce priveşte Campionatul European din Polonia şi Ucraina, FIFA a anuntat că va compensa din fonduri proprii cluburile jucătorilor accidentaţi. De asemenea, echipele de club care dau jucători la naţionalele prezente la turneul final primesc sume de ordinul miilor de euro pentru fiecare zi de cantonare. La Mondialul din 2010 din Africa de Sud, suma era de 1.600 de euro / zi / jucător. Chiar dacă sumele par mari, ele compensează cu greu eventualele pierderi suferite de echipele de club de top, care plătesc în medie peste 10 milioane de euro pe transferul un jucător bun, al cărui salariu stagional este, la rândul lui, de peste 3 milioane de euro.
Însă nu doar naţionalele încurcă multi-naţionalele din fotbalul mondial. Se întâmplă şi situaţia inversă. Iar lucrul acesta îl simte pe propria piele selecţionerul echipei Spaniei, naţionala considerată principala favorită a Campionatului European din vara aceasta. Deşi are la îndemână un lot de invidiat, selecţionerul Vicente Del Bosque e afectat de animozităţile dintre jucătorii săi. Proveniţi în majoritate de la cele mai bune echipe de club ale momentului, FC Barcelona şi Real Madrid, relaţiile dintre jucătorii Spaniei au fost dinamitate în ultimii ani de rivalitatea enormă dintre formaţiile la care joacă în campionatul intern, La Liga, şi în Liga Campionilor.
O ultimă dilemă: Messi, Maradona sau Pele?
Concurenţa de dată recentă dintre fotbalul de club şi cel de echipă naţională a depăşit deja cadrul strict al intereselor materiale şi de resurse umane ale patronilor şi federaţiilor naţionale, intrând şi pe terenul analiştilor şi comentatorilor sportivi. Tot mai mulţi dintre ei acreditează în ultima vreme ideea că fotbalul de cea mai bună calitate a devenit apanajul echipelor de club, capabile să strângă sub culorile proprii selecţionate internaţionale mai valoroase decât selecţionatele naţionale, fie ele ale Braziliei, Argentinei sau Franţei. La fel, Liga Campionilor, competiţia europeană inter-cluburi, desfăşurată anual sub patronajul Federaţiei Europene de Fotbal (UEFA), este considerată cel mai puternic turneu fotbalistic al momentului, peste un Campionat Mondial sau European. Această schimbare de paradigmă se reflectă şi în judecarea marilor fotbalişti ai tuturor timpurilor. Argentinianul Lionel Messi, jucătorul care a câştigat tot ce se poate câştiga cu echipa sa de club, FC Barcelona, e considerat de mulţi cel mai mare jucător din toate timpurile. Are în palmares trei Ligi ale Campionilor şi trei Baloane de Aur, decernate celui mai bun fotbalist care joacă în Europa, dar criticii săi spun că va fi cu adevărat comparabil cu Maradona şi Pele până nu va câştiga măcar un Campionat Mondial. Cele trei Ligi ale Campionilor fac cât trei Cupe Mondiale, răspund fanii săi şi ai fotbalului de club…
Contestabil ca valoare fotbalistică absolută, câtă vreme selecţionerii naţionali îşi au la dispoziţie jucătorii doar câteva zile pe an, fotbalul la nivel de echipă naţională rămâne un magnet pentru public, mai cu seamă pentru cei care nu sunt în mod obişnuit fani ai unor echipe de club. Rămâne, în egală măsură, şi un extraordinar experiment de HR, singurul loc în care cei mai buni specialişti dintr-un domeniu lasă deoparte interesele multi-naţionalelor la care lucrează pe milioane de euro pentru a se dedica unui vis comun, împreună cu milioane de conaţionali.
