În cartea mea „Departe de ţara cu dor” am amintit despre consăteanul săliştean Nicolae Stan Petruţiu, a cărui carte „Amintiri din satul cu dor”, mă impresionase într-atât încât să influenţeze titlul cărţii mele. Scrisesem atunci: „În cartea sălişteanului nonagenar Nicolae Stan Petruţiu, «Amintiri din satul cu dor», am găsit următoarele pasaje: «Ştiu că sunt muritor… şi voi merge la Dreapta Judecată împreună cu neamul meu, faţă de care am îndatoriri de împlinit, lupte de purtat, munci prin care să străbat, suferinţe de îndurat, cântece de cântat şi uneori lacrimi de vărsat»; «…scriu cu reculegere, cu evlavie, cu respect pentru acest trecut pe care, dacă nu l cinstim, nu vom avea nici viitor»”.

Cartea domnului Petruţiu e responsabilă, scrisă cu îngrijorarea că „veşnicia a plecat odată cu băştinaşii, când aceştia nu s-au mai purtat cum le era portul şi n-au mai vorbit cum le era vorba”. „Aflându se şi ei în calea răutăţilor, s-au risipit în cele patru zări. De multe ori stau să mă gândesc ce i-o fi făcut să-şi părăsească vetrele, să-şi ia lumea în cap”.

 Autorul a simţit că trebuie să documenteze obiceiurile Mărginimii, ciclurile vieţii, ce merg din leagăn în mormânt, precum şi ritualurile ancestrale asociate cu ele. Cartea, ce face o radiografie sufletească a românului, e mai puţin despre amintirile autorului şi mai mult despre memoria colectivă, a obştei, despre ce suntem şi ce reprezentăm împreună. Ea are rădăcini în tradiţie, cu înţelesuri ce vin din negura timpului.

Mărginimea Sibiului e o lume aparte, păstrată în autenticul ei, independent de vremi. E o lume ce nu s-a lăsat cucerită, ea nu şi-a pierdut  capul nici sub comunişti. Ce simţ al direcţiei au avut ei, mărginenii! Ei au ştiut să rămână spirite libere, neîngenuncheate, oameni ce nu se pleacă şi nici nu se gudură. Ce bine le zic din fluieră şi ce învârtite şi haţegane ştiu ei juca! Şi ce mândri sunt în costumul săliştenesc! Frumuseţea lor stă în forţa tradiţiei şi-n continuitatea ei. Ce mare păcat ar fi să o pierdem!

Cartea despre satul cu dor e ca o cuminecătură, de o onestitate frumoasă, matură. O carte ce-ţi ajunge la suflet. Este un document despre Sălişte. Amintiri din satul cu dor e o carte pe care orice român ar trebui să o poarte în minte şi inimă, să ne amintească ce am fost, ce suntem şi ce am putea deveni. O recomand din inimă oricui e de limbă şi simţire românească… şi nu numai!

 

***

Îi trimisesem domnului Petruţiu un exemplar al cărţii mele, ce conţinea şi acest extras. Lansarea avusese loc la librăria Humanitas din Sibiu, unde l-am şi pomenit, şi de atunci s-a născut o corespondenţă splendidă între noi. Stilul epistolar al dlui Petruţiu este absolut remarcabil. Scrie frumos de mână, dar mai ales din suflet. Pe mine mă cheamă Draga Babului, sau Soriţă, în stil pur săliştenesc. Deşi  are 95 de ani, este avid de participări şi noi începuturi, ba chiar îmi propune „să învăţăm unul de la altul”. Eu ştiu sigur că am ce învăţa, mai ales că dânsul este o memorie vie a tradiţiilor Mărginimii. În 2015 a scos  o carte „Transhumanţa”, extrem de importantă pentru ciobanii din zonă, un mod de viaţă din ce în ce mai greu de continuat, de perpetuat.

Dl. Petruţiu scrie cu febrilitate, ştiind că timpul nu-i este  cel mai bun aliat. Planurile sale scriitoriceşti mă umplu de admiraţie. Recent m-a întrebat despre bunicul săliştean, plecat din ţară înaintea primului război mondial, în America, unde a stat mai mult de 10 ani.  De ce a întrebat? Pentru că plănuieşte să scrie o carte intitulată „Din bătrâni”, înainte ca ei să plece toţi, cu adevărurile lor cu tot.  Ba chiar am văzut un îndemn adresat altui nonagenar, şi el o mină de informaţie locală, să pună mâna pe condei: „Tu Ioane, ai un mare păcat! Cunoşti ca nimeni altul oameni, fapte, întâmplări din Mărginime şi nu te-ai  învretnicit să le scrii şi să le laşi posterităţii, că e păcat să uităm de vredniciile din trecut,  iar pe strămoşi să îi nedreptăţească indiferenţa, căci prea au fost oameni înţelepti, chibzuiţi, şi păstrători ai credinţei şi ai datinilor”. Asta îmi aduce aminte de poeziile dânsului:

 

SUB…

 

Sub razele lunii

Stau treaz şi mă visez

Sol al înţelepciunii

Şi-apărătorul unui crez

 

Sub a soarelui arşiţă

Muncesc

Şi mă cred o mlădiţă

Ce din iubire rodesc

 

Sub a stelelor sclipire

Dorm, mă odihnesc,

Uitând că-s o răzvrătire

A lutului pământesc

 

Bulgării pământului

Cântă-un recviem

Sub crucea mormântului

Uitarea-i blestem.

 

*

PĂCAT DUPĂ PĂCAT


În ziua-n care n-am cântat,

Nici rugăciuni nu am mai spus!

Deci am făcut dublu păcat.

Uitând ce-i jos, hulind ce-i sus.

 

În seara când m-am îmbătat

N-am fost în stare-a mai gândi

Şi iar am căzut în păcat:

Mândria, lenea, mă pândi.

 

În noaptea când n-am mai visat,

În gânduri vicii mi-au venit

Şi de păcat n-am mai scăpat,

Viciile s-au înmulţit.

 

În viaţă când n-am mai iubit

Păcatul a ajuns durere

Căci dragostea mi-am pângărit

Pentru o clipă de plăcere.

 

Când ţara nu mi-am apărat

Şi neamul mi-am dispreţuit

N-am mai ştiut nici ce-i păcat

Şi sufleteşte am murit.

—————————————-

Milena MUNTEANU

Toronto, Canada

23 martie 2016