Proză scurtă
Reflecție și poezie
Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu brațele pline de grădini cu flori și tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile îmi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriștile soarelui și te locuiește fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste și tu ești cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleștar își așteptau cai înaripați să se adape. Unul din căpriori aș fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfințitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliți în inima unui popor care nu-și recunoștea arta. Și acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, brațele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frânghii nepieritoare care-mi cuprind inima și pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real și lumea în care mă mișc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini și persoane dragi, ele cu timpul se estompează și devin ca un văl așezat peste ochii noștri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeași acuratețe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul și-l fac prezent cu o undă de duioșie și înțelegere. De aceea orice clipă simțită face parte din zestrea noastră lăuntrică și capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfășoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele își caută rostul pentru a strânge și păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea viețui fără această iubire care mustește prin toți porii și-și caută astâmpărul și echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergențele și divergențele au curbele lor de întâlnire și despărțire, au ca axă iubirea și prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire și simțire a aproapelui cel mai legat de inimă și suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi și pe Dumnezeul nostru. Diminețile dăruite așteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci și în suflete. Și ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină și încredere chiar și atunci când cerul este acoperit de nori și se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele și gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activității. Tenebrele se ascund și suflul muncii și al creației îmbracă valențe noi, se valorizează ideile și conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte își dau mâna și apropie copia creației omului cât mai mult de creația perfectă a naturii. Credința își adaugă și ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste și apropiere față de noi înșine și prin aceasta față de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeași paradigmă a înțelegerii de sine împreună cu scopul și sensul aspirației sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spațiul și timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior și posibilitățile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naștem, ne formează și educă în spiritul tradiției și moștenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluției fizice și spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorții, al câștigului dobândit prin experiență și învățare a cunoștințelor strict necesare ori superioare, a perceperii conștiinței de sine și a rolului și locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea și se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca și cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele și trăirile omenești și a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt și prin rostire ori citire, comunicate către ceilalți semeni care au cultura și sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realității transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca și prin celelalte arte fără excepție căpătăm deprinderile înfrumusețării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilități de creație ale demiurgului și ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creației divine și lucrarea sa devine opera sa
Poeme
Cu chipul celuilalt
În sufletul cui voi pătrunde
încărcat cu iubire
fără să se opună,
ci lăsând trecerea liberă.
E atât de plăcută locuirea
în camere cu ferestre de gând
unde te poți privi în oglinzi
cu chipul celuilalt.
Respiri împreună deodată
aroma risipită de flori,
arderea noastră e o dungă roșie
pe conturul inimii,
de aud lumina cum fuge
odată cu timpul din celule
îndepărtându-ne de cei ce am fost.
Metafora unor clipe înalte
naște cântecul patimii incandescent.
inima mea n-are bariere
să-mi spui
cum ai urcat pe frânghia timpului
fără aripi doar cu răbdare
ai reușit să ajungi pe țărmul așteptării
unde întâlnești imboldul necesar
pentru zidirea ce nu se mai dărâmă
în suflet ți s-a cuibărit lumina
dar cerul ei este prea înalt
și nu pot s-o ating decât cu privirea
de la tine n-am aflat nimic
inima mea n-are bariere
și caută mereu s-ajungă la colivia păsării
să o elibereze
apoi să-mi cânți cu glas subțire
cum știi mai frumos
să-mi rămână melodia pe buze
În aer totul e un zbor
Ai uitat pe masă bucuria
rămasă-n bucate sfințite,
în liniștea înaltă cât o clopotniță
din care bat clopotele învierii.
Într-un sat cu biserica pe dealul viei
unde pomii înfloriți sunt în sărbătoare,
oamenii respiră-n clipe fermecate
cuvinte dătătoare de viață.
În aer totul e un zbor
prin care se joacă lumina.
Se simte plutitor în volute cântul
cum se înalță din inimi de copii,
îngerii se opresc și-l ascultă.
Cu ochii mai senini ca cerul
privesc în oglinzi albastre
cum se deschid porțile iubirii
mai înainte de semne.
Ea simte o ușurare,
o visare sub o pânza de pe ochi
ce se dă la o parte
cu un sărut fierbinte.
Luminoase transparențe
Gândește la tot ce nu-i cunoscut
ascunsul său tainic,
până-n ziua mirajului deplin
ce descoperă invizibilul vizibil.
Cel care caută permanent
găsește cu aura minții,
ce se află atât de aproape-n ceață
cu o viziune
ce depășește orice închipuire
și înlătură piedicile vechi.
Luminoase transparențe
își fac loc prin formele abstracte,
piatra unghiulară a rezultatului
dă roadele așteptate.
Tot îmbrăcând haina căutării
cu perseverența întâmplărilor
intuiția se confirmă.
Noaptea învierii
În miezul nopții când lumina vestește
minunată învierea,
prin suflet curge suflul bucuriei.
Ruga fierbinte se preface-n pâine,
vin, caș dulce și ouă încondeiate
ce dau culorilor durerea pătimirii,
capătă strălucire divină.
Îmi amân privirea-n pomii înfloriți,
să primesc frăgezime în gânduri
darul de al întâmpina înviat pe Iisus
și de a vesti și celorlalți.
Dimineața limpede ca după mântuire
aduce acasă curățirea
ca o boare din care respir
cuvinte vii.
Interior necunoscut
Și am denumit pământul odihnă
de se cutremura de neliniște
cu o teamă ce nu se poate învinge
de ce ar putea să însemne sfârșitul.
Noaptea ce mă-nfășoară-n răcoare
în verile toride,
încearcă să-mi pună la îndoială
adaptarea la desele schimbări.
Dacă din toate aș lua câte puțin
ar încolți repede încrederea
că totul se poate construi
dintr-un bulgăre de voință,
ce n-ar mai pleca de la mine
dintr-o cauză crescută cu ramuri
într-un interior necunoscut
ce-l tot adâncesc săpând.
Pe mare
Mi-e dor de-o femeie la pianul cu coadă,
Să-i văd degetele cum apasă pe clape,
S-aplaud iubirea unei regine schiloadă
În arderea din care nimic n-o să scape.
În câte galaxii străluceștese alba stea
Și câte altele rotind pe cer au rămas,
Crepusculul se stinge vâscos ca dragostea
Iar lumea-n fiecare zi mai face un pas.
Pe o mare cu țărmuri înalte de oglinzi
Luceafăru’-și reflectă pe fața apei clar
Lumina-i tremurată ce nu poți s-o desprinzi,
Ca să rămână gerul în cercul său polar.
Aud cum clipele se alungă de se sparg
Iar cântecele lumii departe nu ajung,
Corăbii negre cu flamuri prinse la catarg,
Drumul până la tine îl fac atât de lung.
Între dragoste și sursă
Între dragoste și cu ceea ce se hrănește
există o sursă bogată
ce rămâne întotdeauna tainică.
Împlinirea ei capătă o nouă substanță
sporește odată cu dorința.
Nimic nu trebuie să ne sperie
mai mult decât sentimentele prefăcute
cu cenușa ascunsă.
Dragostea este mai mult decât o pot spune,
ea nu se exprimă, se trăiește în ea
ca melcul în cochilie
lăsând după el o dâră lucioasă.
Nestăpânită lumină
Nu e clipa căderii pleoapelor peste așteptări
nici a frunzelor peste inimi,
e o sănătate în carnea flămândă
nerv prins în sinapse,
tot mai căutată starea de împăcare
cu sângele pornit să înverzească.
Vrea mai repede trupul să-l răsfețe
sădindu-i în sămânța fructului copt
nestăpânită lumină
mai adâncă decât sâmburele
din care se naște vie ființarea
și răzbare prin curgerea timpului.
Pune stâlpi la porțile nesfârșitului,
drumuri căutând să le treacă
până la împărăția cea fără de veste
de la care se așteaptă întregirea.
Închis cu zăvoare între ziduri de piatră
privesc la ardezii cum ard.
