Primul oraș din România care s-a revoltat împotriva comunismului a fost Timișoara. Poate că și din cauza represaliilor stăpânirii, reacția străzii a fost drastică, doborând și mulți nevinovați, făcând implicit loc pentru eșalonul doi, care venea pregătit, cu CV-uri inventate sau ajustate. Mai receptivă la aceste biografii imaculate era străinătatea. De la distanță, un anumit domn, devenit cetățean american, chiar credea că secretarul cu propaganda din anii optzeci, la Timișoara „s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oraș.” Că băieții aceștia, cărora le venise momentul afirmării, ar fi fost marginalizați pe nedrept, pentru că „regimul încuraja ticăloșia și mediocritatea, era normal ca un gânditor independent să fie marginalizat.” Numai că aceștia nu au fost nici dizidenți, nici marginalizați. Deci nu era normal…
Occidentul a fost totalmente greșit informat de mai noii postrevoluționari, găsindu-și dincolo prieteni care să-i susțină în demersul lor de a parveni. Doamnele și domnii din presa literară erau cât se poate de anonimi și cuminți.
Secretarul era, într-adevăr, revoltat că revista literară nu e destul de îmbâcsită de ideologie ceaușistă. Vinovatul era, desigur, redactorul-șef al publicației. Vrând să demonstreze că se poate mai bine, partidul i-a adus la redacție pe redactorul-șef al ziarului german, Nikolaus Berwanger, pe atunci încă un bun comunist și pe un scriitor de la București, Ilie Purcaru, ca să arate ei cum se face un număr de revistă ca lumea, ideologizată temeinic. Bineînțeles că a ieșit un mare fâs, a fost cel mai prost număr din câte știu. Intelectualii critici erau inexistenți. Redactorului-șef i-au fost impuse de sus, în redacție persoane cu părinți securiști sau sprijinite de comitetului de cultură și educație socialistă, așadar eșalonul doi era deja în posturi, însă nu în cele mai mari, cum vor deveni după plecarea revoluționarilor și confiscarea revoltei. Mai semnând editoriale politice cu numele revistei, mai folosind pseudonime, toți redactorii au fost obligați să scrie materiale festiviste. Cu atât mai bine era dacă scriitorii cunoscuți semnau cu numele lor.
Memoriile scriitorilor vorbesc. Teodor Bulza: „…Iar băieţii de la Timişoara, pe fondul acestor mişcări telurice, în acel haos năucitor, au conceput un desant din balconul Operei în jilţurile de la fosta judeţeană de partid și din instituțiile culturale, punând efectiv mâna pe putere şi ghearele pe sufletele inamicilor, ale celor socotiţi incomozi, într-o răfuială năucitoare, de proporţiile celei ale stăpânirii sovietice şi a acoliţilor ei imediat după căderea Berlinului din ’45… Răfuielile pe care le-au declanşat atunci în cultura judeţului Timiş sînt greu de imaginat. Toţi cei care îi mai ţinuseră pe la uşi (…) au fost daţi la o parte cu brutalitate, concediaţi, umiliţi! Huligani notorii ai oraşului au dat afară conducerile publicaţiilor, teatrelor, celorlalte instituţii de cultură, instalîndu-şi ciracii lor.” Un istoric al evenimentelor din 1989, Miodrag Milin: „Cu acea revistă, altă nostimadă: sediul era bun, revista necesară, dar…cu „purificări”.
Un domn, implicat direct în „curățirea instituțiilor de presă” își amintește: „a doua bătălie care s-a dat a fost pentru sediul fostului organ de presă al PCR. Era foarte uşor să strângi o mulţime atunci, puteai să faci în orice moment o coloană de 200-300 de oameni care să te urmeze, era acolo lume care aştepta te miri pe unde. Am putut să strângem o mulţime de câteva sute de oameni, ne-am ]ndreptat spresediul ziarului, am debarcat acolo, i-am adunat (cu ce drept, nu-mi pot da seama nici acuma!) pe redactorii care erau în sala de consiliu, şi i-am pus să-şi scrie demisia. Ocupaţia s-a făcut în numele revoluţiei… şi retorica revoluţiei franceze mergea nemaipomenit. Cert este că oamenii aceia erau paralizaţi. Şi că noi nu aveam un sens al dreptăţii în numele căreia acţionam.” Nu aveau un sens al dreptății și totuși au acționat distructiv.
Un anumit fenomen era de prevăzut chiar înainte de 1989. La orice revistă literară erau două grupuri, adică scriitorii, înțelegeți, vă rog, corect acest cuvânt, e vorba de autorii de poezie, proză etc. Ceilați auxiliari aparțineau de critica literară și de arte. De fapt nu aveau nevoie de harul beletristicii, al creației, dar că în schimb li se cereau alte calități, acelea de a scrie texte, în principal comentarii pe marginea creației locale, în primul rând. Textierii, comentatorii, recenzenții nu mai doreau să se mai simtă obligați să comenteze cărțile, să facă foiletonistică la margine de revistă. Au început un fel de eseistică independentă, destul de eclectică, în domenii foarte diferite. Cu timpul ei au scos și cărți, la concurență cu scriitorii. Sigur, unele din aceste cărți au valoarea lor necontestată, fără a fi beletristică.
Tagma creatorilor era în anii optzeci și cea mai fragilă, trebuind să răspundă comenzilor aparatului de partid, să gireze cu numele lor cunoscute, tot felul de materiale festiviste. Tocmai aici au atacat, cu prilejul revoluției, comentatorii, mai puțin expuși comenzilor sociale. Iar dacă și ei au scris texte de pagina întâi, obligatorii în socialism, puteau să apară cu pseudonime sau cu inițiale. Niciun critic literar nu a apărut în volume omagiale, pentru simplul motiv că nu era nici o cerință în acest sens. Compromișii erau doar creatorii. Ei au plătit un preț greu, cel al înlăturării din redacții. Un timp scriitorii nici nu au mai ocupat funcții de conducere, fiind înlocuiți de acești domni bine grupați, solidari, suficient de abili pentru a-și aroga teritorii în filosofie, în alcătuiri de dicționare, vizând tocmai scriitorii. În absența criteriilor valorii, deveneau ei înșiși judecătorii și cei ce selectau creatorii prezenți în aceste dicționare, din rândul prietenilor sau din rândul celor ce își abandonau demnitatea.
Au fost distruse destinele unor oameni nevinovați de către cei ce ne readuc treptat în dictatură cu aceleași metode și procedee pe care le-au moștenit de la eșalonul unu. În 1990 Procuratura nu s-a amestecat în procesele pe care strada le săvârșea în devastata Timișoară, destituind, în numele poporului persoane pe care pur și simplu nu le agreau, pe care-i invidiau și doreau să le ocupe posturile. Și-au creat cariere frumoase, distrugând totodată destinele altor oameni, valoroși, de care țara s-ar fi putut folosi, dar i-a pierdut, fie prin decese, fie prin marginalizare, mai cruntă decât cea comunistă. Noilor veniți americanii le-ar spune criminali.
…Și iată cum începe, în 1990 și treaba la revistă. Condica de prezență e ținută la secret și o semnează doar noua gardă. Cei nedoriți, care continuau să vină la lucru fără să li se dea ceva de făcut și fără să știe unde e condica, au fost puși în fața faptului împlinit: un număr suficient de mare de absențe, motivând desfacerea contractului de muncă. Noii șomeri au plecat, și-au deschis firme particulare, urmașii activisto-securiștilor hrănindu-se în continuare, copios din banii publici, în redacție, la Universitate, în străinătate, cu tot felul de burse.
Toată puterea sovietelor! Toate titlurile universitare, posturile de conducere, toate ciolanele au fost împărțite frățește de fiii și fiicele acelor comuniști, care le-au lăsat descendenților moralitatea lor de famiglie.
România s-a spart atunci în două.
O totală, bulversantă absență a criteriilor valorii umane a existat și în socialism, continuând azi cu succes. Beizadelele de atunci au lăsat locul celor de acum. Desigur, în forme mai „elevate, occidentale, multilingve”. Încercând să se integreze în ambianța generată de răul ce proliferează, aducând profit de la stat unei minorități, ceilalți devenind servitori, ca în celebrul Sindrom Stockholm, care descrie comportamentul unei victime răpite sau captive, ajungând, în timp, să își simpatizeze răpitorul.
Și pe zi ce trece devine tot mai vizibil faptul că, în fond, consecințele degradării societății românești au pornit de la aceleași mănuși, întoarse pe dos. Că democrația nu și-a găsit nici la noi mediul propice. Democraţia este bună acolo unde nivelul cultural este ridicat; în ţările înapoiate ea este unul din cele mai proaste sisteme de guvernare. Sunt sigur că dacă aș personaliza destinele zdrobite sub șenilele oportunismului care tocmai se năștea din vechile structuri în 1989, s-ar spune că „deh, sunt cazuri izolate”. Dacă aș nominaliza zona în care au avut loc fărădelegile ați spune că „ este probabil, dar nu se poate generaliza”. Dar absolut întreg eșafodajul existenței noastre actuale este bazat pe conspirația eminențelor cenușii care, de teama unei schimbări radicale care le-ar fi afectat scaunele și banii veniți, ca sursă sigură, de la stat, au folosit din plin golul de putere.
Ieșind de sub paturi, abia pe 22 XII, când nu se mai trăgea, părăsind adăposturile oferite de cazărmile Securității, oameni care aveau o carieră pe care și-au format-o în umbra protectoare a aparatului socialist aveau nevoie să-și dea telefoane, să se pună în legătură, să pună țara la cale. S-au adunat sub mantia revoluției, cu gândul de a înlătura conducerea publicațiilor cultural-politice și a se aciui sub salariile comode de la stat, arborându-și măști democratice și modele occidentale. Urma să pună mâna și pe unele catedre, devenind și profesori-doctori-oameni-de-știință, din fosta lor condiție modestă și în absența vocației artistice.
Din păcate, activiştii şi securiştii au înţeles mult mai bine decât restul românilor importanţa punctului 8 ( s-au repliat, și-au confecționat CV-uri falsificate, de revoluționari, n.n.) şi totodată au luptat din răsputeri ca acesta să nu fie transpus într-o lege. Parlamentarii de Timiş cărora le-a fost predat proiectul legii lustrației nu au reuşit ( sau nu au dorit, n.n.) să-l promoveze. Consecinţele sunt vizibile. Legătura mafiotă s-a păstrat, au fost schimbate doar personajele. Punctul 11 care susţinea descentralizarea economică şi administrativă este încă o dovadă a valabilităţii proclamaţiei şi cu toate că această temă e invocată de fiecare guvern, nu se aplică.
În sindromul Stockholm persoanele captive încep prin a se identifica volens-nolens cu cei care le-au răpit destinele, ca un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate ( dacă acestea există ), venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât într-o situație de captivitate, lipsa perspectivelor este prin definiție singura care a mai rămas. Încercările de evadare sunt și ele percepute drept o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există marele risc ca acela răpit să fie afectat și rănit. Victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor răpitorului și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de răpitor devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu acel răpitor.
Este important de subliniat că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare. Comportamentul este considerat ca o strategie obișnuită de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului… În România de azi majoritatea populației este victima abuzului comunisto-securist.
