Gheorghe Andrei Neagu este, într-o viziune poetică, o armă sentimentală, pornind de la sigla dată de iniţialele numelui său „GAN”. „Lacrima iubirii” este, şi… atenţie, nu se vrea, un titlu incitant în caruselul debordant al vânzolelii noastre în carapacea trăirii cotidiene intitulată, în derâdere frecventă, VIAŢĂ, virusată puternic de can-canuri televizate, de manele, de „golance analfabete”, vorba cuiva, şi căutări ale vinovaţilor în redresare. Antonio Lobo Antunes spunea că pentru a fi scriitor ai nevoie de trei ingrediente: ORGOLIU, PASIUNE şi SINGURĂTATE. Poate, noi, scriitorii de sorginte valahă nu ne-am cultivat suficient elementul denumit ORGOLIU, mai pe româneşte formulat, acea părere foarte bună despre noi, adesea exagerată, despre valoarea noastră personală şi importanţa socială a demersului nostru, de regulă aflate în proximitatea vanităţii. Suntem, de cele mai multe ori situaţi, la graniţa dintre credulitate şi modestie ce ne livrează numai dezavantaje. Şi… Gheorghe Andrei Neagu este constituit de asemenea formulă cu orgoliu insuficient, căci în privinţa pasiunii şi singurătăţii nu avem a-l invidia.
Gheorghe Andrei Neagu ne reaminteşte liric că există pe Pământ şi lacrimi şi iubire şi nu numai haznale, bani, războaie, trădare şi scălămbăială pe toate palierele societăţii, propunându-ne o terapie prin iubire, suferinţă şi regret. Probabil, critica, iar nu va înţelege, ca de obicei, nimic din zbaterea poetului şi cheia mesajului transmis, remarcând superficial „banalitatea titlului” ca sintagmă neo-romantică, păreri oligofren-truiste despre ce simte poetul, precum şi nesensibilizarea interiorului anost şi nemobilat poetic al criticului, cum bunăoară a înţeles inginerul Horia Gârbea „Nunta neagră” a truditorului pe pagină, ca un „poem fals epic, byronian, din care autorul face o carte scrisă cu alb pe file negre”, omiţând voit esenţa prin argumentare, măcar aşa ca butadă, necitându-l pe Byron, care epigramistic se exprima de maniera: „Când te privesc în faţă,scumpa mea,/ Afirm şi eu năstruşnica idee/ Că-i mai uşor să mori pentr-o femeie,/ Decât, o Doamne, să… trăieşti cu ea!”.
În volumul „Lacrima iubirii” se remarcă primordial, curajul autorului de a spune prin transcriere de gând ceea ce altora le este jenă a recunoaşte prin viu grai. În fapt, volumul se poate defini ca un solo de violoncel ce nu-şi poate identifica orchestra şi dirijorul. Pe de altă parte, poate fi considerat şi ca un mini-tratat de sălăşluire în binom incandescent pe care numai poeţii îl pot elabora. Un manifest pentru normalitate, într-o devălmăşie androginizată în care metempsihoza este posibilă numai prin poezie.
Gheorghe Andrei Neagu are capacitatea interioară de a copilări brâncuşian şi,vai, ne sugerează ca şi marele sculptor al înălţimilor, pe care l-am tasat cultural cu ignoranţa şi micimea unora dintre noi, cum că: „proşti şi săraci ne-a lăsat şi mai proşti şi mai săraci ne-a regăsit”.
Gheorghe Andrei Neagu ne împuşcă cu metafore pe care mulţi dintre troglodiţii erei noastre rapace nu dau doi bani şi fac râs public de „fumul” în care, cică chipurile, s-ar fi risipit neadaptatul poet, precum şi de „rămasa inimă pustie” generatoare de depresie într-o societate hâdă, formă de care poetul se leapădă pentru a nu deveni un individ cu dizabilităţi sociale, o societate ce nu ştie a pierde pentru a câştiga apoi şi care are în etajul superior, denumit cap,numai arginţi, fiind de jălnicie. „Sărmani companioni,vă plâng/ Că risipiţi o noapte –adâncă” spune poetul la un moment dat .Şi ce dacă, vor replica libidinoşii ignoranţi croiţi pe calapodul mercantilităţii.
Întoarcerea la ispită, la măr, la şarpe şi la iubita şi neiubita noastră interfaţă Eva este corolarul întregii noastre păreri de rău intitulată viaţă: „N-aş vrea să mor,/ Înconjurat de atâtea clipe risipite./ Să mai trăiesc aş vrea/ Şi să mai pot iubi/ Să mai adun/ Şi să mai dau,/ Să mai zidesc în tine/ Dorinţele-mi ispite”. Iată cum se naşte un nou concept, cum că Dumnezeu nu ne-a izgonit din Rai, pe noi oamenii, pentru că ne-am dorit şi am descoperit sâmburele cunoaşterii din înspumarea curiozităţii, ci pentru gravul şi de neiertatul delict de IUBIRE! IUBEAM MAI PROFUND CA „EL”!
Gheorghe Andrei Neagu este „Copacul cu verdele-n bernă” cu nenumărate scorburi de regrete, aşteptând „cu hârtia plină de semen” dezmeticirea Lumii. Prin truda sa şi aducerea la lumină a ocularului din noi, a prezentului volum de versuri, Gheorghe Andrei Neagu poate spune liniştit „Non omnis moriar!” (Nu voi muri de tot!).
