Nu vreau să trec în grabă peste expediţiile noastre din pădurea de dincolo de râu. Căci nu meream prea des. Când mergeam cu şcoala, nu trebuia să ne smiorcăim la părinți, căci era musai. Dar când mergeam din iniţiativa noastră, ademenite de doamna Fina, trebuia să insistăm pe lângă ei, ca să ne dea voie. Dar doamna Fina stăruia mult, până obţinea pentru noi acordul. Mai ales bunica Valeria era prăpăstioasă şi vedea tot felul de capcane. Spunea: V-am crescut ca să nu vă bată niciun vânt rece şi voi nu înţelegeţi că răul vă paşte… Nu v-i bine acasă? Şi încerca să ne momească cu… ceva dulce, asogat de ea anume pentru noi. Mai mult de gura doamnei Finuca, până la urmă aveam acceptul, iar biata bunicuță începea să plângă.
Doamna Finuca avea un mare viciu; era o fumătoare înrăită. Pe vremea aceea nu multe femei fumau, iar bunica se mira cum de o lăsa doamna preoteasă pe fata ei să fumeze, că doar numai Măria Joşki îi aşa de băgăoasă. Pilda avea şi o sentinţă: doamnele şi ţigăncile nu au nicio ruşine! Greu de digerat acum concluzia bunicii! Altfel, călăuza noastră era o femeie tare de treabă. Avea doi băieţi, Călin şi Mircea Lupo, Dumnezeu să-i odihnească pe toţi! Mircea a fost foarte talentat, picta şi scria poezii. Nu prea venea cu noi căci, fără îndoială, ne considera nişte ţărăncuţe înapoiate sau… nişte gâsculiţe.
Apropo de gâşte! Am fost pusă într-o situaţie în care cuvântul lui Mircea Lupo a fost contra cuvântului meu. Povestea este atât de îndepărtată încât nu ştiu până la urmă cine a fost crezut. Dar a dat un răspuns… timpul, el negăsindu-şi locul în societate. Avea toate atuurile şi înţelegere din partea familiei, dar, probabil fiind supradotat, nu şi-a găsit un rost, pierzându-se în lume, atât la propriu cât şi la figurat. Într-o bună zi am găsit-o moartă pe una din gâştele noastre, în grădina din faţa casei celei noi. Ea zburase la ei în curte. Băiatul o lovit-o şi, cum doar gardul ne despărţea, a aruncat-o fără viață în grădinița noastră, dând vina pe mine. Conflictul a fost aplanat. De gâscă s-a bucurat Măria Joşki și familia sa de țigani.
Cu ochii după ciuperci, doamna Finuca ne spunea: Să nu vă apucați de dohănit (fumat), căci veţi ajunge ca mine, cu dinţii şi degetele pătate de nicotină şi cu respiraţia îngreunată! Slavă Domului, că nu am picat în braţele acestei așa-zise plăceri! Eram pe coama unei prăpăstii nu prea mari, în spatele doamnei Fina, ascultând-o cu mare atenţie. Deodată am călcat pe un pat de frunze umede. Am alunecat, pierzându-mi echilibrul și m-am rostogolit, fără să reuşesc să mă agăţ de vreun lăstar, ori tufă. Întro clipită eram întinsă pe fundul râpei. Rămăsesem ţeapănă, neştiind ce să fac. Ceilalţi copii, mai speriaţi ca mine, încercau să coboare, atenționați de doamna Fina, ca nu cumva să repete experiența mea. Auzindu-le paşii, am prins curaj și m-am liniştit. În momentul următor am conştientizat că strâng ceva moale în palma dreaptă. Am sărit în sus speriată. Să nu fie vreun şarpe încolăcit!
Dar un miros familiar îmi inundase nările. Mâna mea aminosea a balegă proaspătă. Dar cum a ajuns acolo, căci nu se vedea nicio ţipenie de animal prin jur? Când ceilalți au ajuns, m-au găsit vie şi nevătămată, doar ușor nedumerită de ceea ce mi s-a întâmplat. Să fi fost norocul meu, care mă aştepta cu toate pânzele sus sau… doar o întâmplare stranie?
