La începutul anilor 1900, îi găsim pe Picasso, Braque, Vlaminck, pe scriitorii Mac Orlan, Roland Dorgelès și André Salmon locuind lângă sau în clădirea „Bateau Lavoir” din Montmartre, numită așa datorită asemănării acesteia cu bargele plutitoare de pe Sena. Dar deja trupele de artiști treceau râul din centrul Parisului, în fiecare săptămână, pentru a se dărui cafenelei „Closerie des Lilas” din Cartierul Latin, unde poetul Paul Fort (1872 – 1960), numit prinț al poeților de către Paul Verlaine – obișnuia să prezideze mica curte de literați. Istoricii literari remarcă această afluență, dar și cauza secundară a acesteia – invazia turistică – astfel încât pe la 1910 cartierul Montmartre a devenit atât de aglomerat, încât a fost nevoie de o relocare permanentă, ajungând-se asftel în Montparnasse. Boema se termina într-un loc, ca să reapară într-altul, trasând o traiectorie a supraviețuirii, unică în istorie!
Boemia cartierului parizian Montparnasse s-a dezvoltat în jurul a două cafenele faimoase: „Le Dôme” și „Rotonde”. Inaugurată în anul 1911 sub patronajul generosului antreprenor Victor Libion, cafeneaua „Rotonde” este situată la nr. 105 din Boulevard du Montparnasse. Ajungeam și eu pentru prima dată în viață, 83 ani mai târziu de la inaugurarea acesteia, să stau pe scaunele comode ale cafenelei „Rotonde”, savurând aroma unei cafele pariziene, care aducea pe măsuța din fața mea aburii istoriei vechi ai Boemei, ce răsunase odinioară pe străzile din Montparnasse. Chiar peste bulevardul din fața cafenelei se vedea înălțându-se maiestuos celebra cafenea „Dôme”, între pereții căreia se mai păstrează încă secrete neștiute ale marilor ei protagoniști boemi.
În timpul acestei perioade de migrație a talentelor creative înspre Paris, proprietarul cafenelei „Rotonde”, dl. Libon, le-a îngăduit artiștilor neconsacrați încă și muritori de foame, să stea la mesele sale consumând, la nesfârșit, din aceeași cană de cafea ore întregi, iar când aceștia rupeau flămânzi colțul unei baghete se făcea că nu observă și întorcea capul în partea cealaltă. Dacă un pictor, sărac de tot, nu putea nici cum să-și plătească nota, dl. Libon accepta, adesea, un tablou păstrându-l până când artistul putea să-și achite datoria. Erau vremuri când pereții cafenelei erau acoperiți de colecții pictate de diverși artiști, colecții care astăzi ar fi putut rivaliza cu orice muzeu de arte din lume.
Cafeneaua „Rotonde” este menționată și în memoriile de călătorie ale jurnalistul britanic Douglas Goldrin, cel care va pune bazele Societății Populare a Teatrului din Londra, în anul 1919. La sfârșitul Primului Război Mondial, cartierul Montparnasse va cunoaște la rândul său transformarea suferită de anterior de cartierul Montmartre. Astfel boemia din Montparnasse se diminuează, lăsând locul mercantilismului stradal. Cafenele vechi îmbracă o haină nouă, devin mai mari, mai încăpătoare, mai comercializante. „Rotonde” se redeschide pe două nivele, cu restaurant, bar și sală de dans. Cafeneau „Le Dôme” nu a putut rezista acestui val de reformă comercială și va fi redecorată în culori stridente, primind numele de „Art Deco”.
În subsolurile literaturii și misticii sociale, de la Paris și apoi de la Londra, apare și o societate secretă a boemilor – o organizație esoterică de la de la sfârșitul sec. al XIX-lea – inițiată se pare de către Gabriele Rossetti (1783 -1854), despre care se știe că era interesat în a-i atrage pe poeții bulevardelor în organizația sa. Acesta menționează că și Cavalcanti, Bocaccio, Petrarch, Chaucer și Dante au făcut parte dintr-o astfel de organizație, care la început includea numai poeții trubaduri. Rossetti afirma că viața trubadurilor ar fi trebui privită și înțeleasă esoteric, prin prisma societății sale secrete pe care a numit-o, mai târziu, „fideli d’amore”. Bineînțeles ca este vorba despre o altă enigmă din istoria poeților trubaduri!
O notă aparte, extrem de bine depistată de către scriitoarea Cornelia Ștefănescu, creionează faptul istoric al prezenței românilor boemi în opera lui Marcel Proust (1971 – 1922), mai exact al schimbului epistolar pe care membrii familiei Bibescu – respectiv Martha Bibescu și cei doi frați ai săi, Emanuel și Anton Bibescu – l-au avut cu marele scriitor francez. Doresc să scot în evidență modul în care influența franceză s-a făcut simțită la București, dar ceea ce este de-a dreptul copleșitor este dezvăluirea d-nei Ștefănescu despre Proust făcând lobby la Paris, în favoarea României, pe lângă marile ziare franceze ale epocii. Solicitarea venea de la Anton Bibescu pentru a contracara propaganda maghiară…(!) Politica dar și cultura românească erau evaluate deci împreună, iar acest gest al lui Proust a câștigat prețuirea și admirația clasei intelectuale române. La un moment dat Marcel Proust îi scria lui Anton Bibescu, întrebându-l:
– Se va ști vreodată, în țara dumitale, ce faci pentru ea?
Anton Bibescu se pregătea să vină în țară, unde avea un conac la Corcova, în Oltenia, dar moartea principesei Elena Bibescu, i-a schimbat planul de călătorie. Familia Bibescu mai era cunoscută în orașul de pe Sena și datorită principesei Elena Bibescu – o iubitoare de muzică și arte – ajunsă faimoasă prin celebrul ei salon de muzică de la Paris. Din nefericire aceasta a rămas o personalitate mai puțin cunoscută generațiilor actuale… În saloanele sale de la Paris veneau artiști ca Debussy și Saint-Saëns, dar tot acolo se întâlneau și cei mai importanți compozitori ai vremii, cum ar fi Franz Liszt, Richard Wagner, Anton Rubinstein și alții. George Enescu îi datorează, într-o anumită măsură salonului de muzică Bibescu, lansarea sa ca muzician în capitala Franței. Se poate vorbi deci, fără ezitare, despre o anumită participare românească la viața culturală pariziană.
Mult mai târziu, la editura Cartea Românească, apărea volumul de eseuri cultural-istorice al lui I. Igiroșianu – fost corespondent de presă la Paris și diplomat la un moment dat – care frecventase lumea boemei pariziene interbelice și avea o admirație sinceră față de Proust. Impresiile sale de viață, prinse în flash-ul social inconfundabil al Parisului, aduceau cititorilor din Micul Paris, farmecul literaturii după care tânjeau nu numai ei, dar și boemii noștri. Ei bine această modă literată de a privi, înțelege și trăi viața, ajunge și la Bucureștiul interbelic, care renaște arhitectural în anii ’30.
Acest fel de atitudine socială, această boemie a artiștilor liberi a circulat repede între marile orașe europene ale secolului XIX și XX, ajungând și la București, care fusese numit Le Petite Paris – Micul Paris. Aici moda culturală pariziană și modul de viață boem vor avea o intensitate pe care numai un barometru social, extrem de sensibil, ar fi putut-o divulga, mai ales în rândurile tinerilor actori, poeți, ziariși, scriitori și a altor artiști. Se dovedea astfel că Micul Paris ajunsese să moștenească nu numai rafinamentul conceptului arhitectural parizian, dar și amprenta culturală a orașului luminilor.
Interesanta istorie a Boemei continuă să surprindă și astăzi! Enigme neelucidate din trecut, când ideea culturală a călătorit pe umerii boemilor nomazi, apoi a menestrelilor, dinspre est spre vest, ne așteaptă încă la granița dintre adevăr și legendă, să le descoperim… Dacă în trecut, Parisul a fost centrul principal de atracție, adunându-i de-a lungul secolelor pe cei mai mulți dintre servii-cântăreți-călători ai drumurilor medievale – tot Parisul, secole mai târziu, va dospi noua subcultură a fenomenului Boemei. De pe malurile Senei pe malurile Dâmboviței, din grădinile parcului Louvre și Notre Dame, în parcul Snagov și în romanticul Cișmigiu, din cămăruțele pitorescului Cartier Latin în mansardele modeste ale Bucureștilor Vechi, din istoricul cimitir Montparnasse, la aleele pierdute în veșnicie ale cimitirului Bellu… Boema s-a simțit pretutindeni!
Pe parcursul secolelor XIX și XX, Franţa devenise deja o țară a promisiunilor, mai ales pentru tinerii intelectuali români, care căutau să studieze în vestul continentului european, să obțină realizări culturale, sau, în unele condiții, azil politic. La rândul său, Parisul atinsese statutul de capitală culturală a Europei, o adevărată Mecca a artelor frumoase, a teatrului și muzicii clasice! București – „Micul Paris” românesc și „Marele Paris” – al Franței au fost, în tot acest timp, într-o stare de comunicare aproape perfectă. Fascinația românilor cu legendarul oraș de pe Sena, prinde însă un contur mai real odată cu sosirea primului val de exilați la Paris, în urma revoluțiilor de la 1848.
Începând cu Parisul generației 1848 – în mare măsură, o ficţiune politică şi culturală, dominată de mitul Marii Revoluții – pentru valurile următoare ale românilor exilați, pământul ospitalier al Franței a fost punctul de plecare unui proces lung al construcției imaginative, făcut și refăcut în mod constant sub versiuni diferite, care s-au transformat încet într-un non-lieu topografic. Timp de mai bine de jumătate de veac, generațiile de români ajunși pe malurile Senei, au căutat să se aclimatizeze mediului social parizian, pentru ca procesul de integrare din perioda interbelică, să se extindă la toți cei strămutați în mediile de cultură franceze, prin efectuarea căsătoriilor mixte. Această imixiune de masă românească în mediile franceze a încurajat așa numita transfertilizare inter-artistică. Scriitorii, poeții, jurnaliștii, pictorii, sculptorii – artiștii în general – care au fost asociați frecvent cu avangarda istorică, au plecat din România la Paris pentru a produce literatură și arte într-un mediu și într-o limbă adoptate. Alt val apărut mai târziu, după cel de al Doilea Război Mondial, compus din românii intelectuali care căutau azil politic, tot la Paris, a format așa numita Diaspora anticomunistă. Aceștia s-au adunat în jurul departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, care căuta să coaguleze comunitatea românească. Pentru toți acești intelectuali, pentru toți acești artiști, Parisul reprezenta o alternativă culturală și politică totalitarismul comunist din țară, precum și o opțiune pentru supraviețuire.