Se lasă din nou seara, o seară de început de toamnă, şi norii mari alburii, auriţi de lună, acoperă aproape tot cerul, nemişcaţi pe fondul albastru. Pe Valea A., luna nouă coboară pe orizontul verde-albăstrui, stelele sclipesc deasupra munţilor. Muntele este întunecat de umbră, dar la dreapta şi la stânga, în vale, peisajul se desfăşoară magnific, luminat de lună. Tufişurile verzui şi umbrele negre ale stâncilor se conturează clar pe pământ; câmpurile de mirişte în depărtare au un reflex ca de apă, şi tot peisajul de la munţii îndepărtaţi învăluiţi în aburi argintii, până la profilul negru al oraşului desenat pe norii alburii şi nemişcaţi, ca nişte blocuri de metal, pare cufundat într-un vis fantastic.
De la fereastra trenului desluşesc amănunte pe care mai înainte nu le-am observat, deşi am străbătut de nenumărate ori acest traseu. Dincolo de casele pe lângă care trece calea ferată, pe fondul albastru al munţilor din zare, văd înălţându-se din vale o stâncă şi agăţat de ea un copac asemenea unui visător aplecat să asculte glasurile peisajului nocturn. Trenul trece foarte încet. O fi restricţie de viteză? Nu ştiu adevăratul motiv, care de fapt nici nu mă interesează, principalul e să am asigurată circulaţia şi să ajung acasă cu bine.
Aud murmurul îndepărtat al torentului, iar pe fundalul monoton al acestei serii uniforme, se aud lovituri în piatră, care mi se par a fi plânsetul muntelui lovit. Încerc un sentiment de milă şi faţă de lucruri; mi se pare că stâncile lovite suferă aşa cum suferă şi oamenii sub durerea loviturii; că acel copac este melancolic fiindcă îmbătrâneşte că arborii tremură pentru că se apropie toamna. Fiecare lucru repetă aceleaşi cuvinte: viaţa e scurtă, îmbătrâneşti, suferi, mori.
Mai am destul de mult până la destinaţie, citesc cartea academicianului G.P., care e pe sfârşite şi din care am înţeles că, nu contează anii din viaţa ta ci viaţa din anii tăi.
*
Cartea… Când a apărut cartea s-a schimbat ceva în istoria speciei umane. Cărţile nu sunt altceva decât scrisori mai groase, scrise pentru prieteni necunoscuţi. Din cele mai vechi timpuri cei care au scris nu au ştiut că aceste scrisori mai groase ar putea ajunge la un om din altă epocă şi în diferite puncte ale pământului. Orice pagină de acest fel este o seducţie la distanţă, o erotică a depărtării. Experienţa, gândurile unui om s-au depozitat aici şi apoi s-au preluat de alte generaţii.
Când oamenii nu au bani, primul lucru la care renunţă sunt cărţile. Azi, cartea a devenit o marfă de lux. Oamenii nu o mai cumpără pentru că nu au bani, nu mai citesc pentru că nu au timp. Unul din doi români nu mai citeşte cărţi. Când eram eu elevă se citea mult pentru că nu aveai cu ce să-ţi umpli timpul. Dar, cu toate modernismele de acum, eu cred că citeşti ca să te relaxezi şi fiecare citeşte ce preferă. Sunt unii pasionaţi care urmăresc un anumit gen de carte, apoi, cei care citesc lucrări de specialitate şi alţii pentru că trebuie să înveţe.
Sunt lecturi total greşite, false rituale, de aceea e important cine ce citeşte. Trăim acum într-o epocă definită drept postliterară. Unii spun că epoca Gutenberg e pe cale să se încheie. Eu cred că noile tehnici şi computerul stimulează şi lărgesc masa de scriitori. Cărţile se pot tipări, dar, dacă nu se citesc, e degeaba. Cărţile au existat de-a lungul istoriei omenirii, ele au întemeiat Europa. Nu numai trupul poate fi nespălat, ci şi mintea. Cartea este gândită ca un element necesar în igiena mentală. Mintea primeşte o hrană formată din tot ce receptează creierul pe timpul unei zile. O minte nu trebuie hrănită numai cu emisiuni de genul acelor grupuri care fac haz de necaz.
Este egal dacă citeşti sau dacă te uiţi la televizor? Nu, categoric, nu! Nu poţi forţa pe nimeni să se alimenteze ştiinţific. Dreptul cititorului e să citească sau nu, dar asumându-şi consecinţele. Un om care nu citeşte ca să-şi formeze gândirea pe cont propriu, acel om nu va gândi cu mintea lui.
Măreţia unui popor nu se măsoară după numărul cetăţenilor, după cum măreţia unui om nu se măsoară după înălţimea sa. Unica măsură este cantitatea de inteligenţă şi cantitatea de virtute. Cine nu se respectă pe sine – şi ca popor – nu merită să fie respectat de ceilalţi.
*
De ce scriu? De ce scriu unor prieteni necunoscuţi aceste scrisori mai groase, cum îmi place mie să numesc cărţile? Pur şi simplu simt nevoia să împărtăşesc. Deranjează oare că se găsesc şi cei care doresc să le împărtăşesc? Ca să fiu sinceră, nu mă interesează ce şi cum mimează cineva, dar s-ar putea ca unii să fie interesaţi.
Valoric de poziţia cărţilori mele răspunde, fireşte, critica. Verdictul final îl dai însă tu, cititorule, doar tu, care eşti timpul înşirat pe generaţii. Eu nu pot să zic nimic, daţi-mi voie să mă abţin. Ce pot să fac eu? Cel mult, să mă situez printre cei mulţi care au scris. Încep prin a spune că fără ei, fără marii maeştrii ai literaturii, nici nu aş fi existat, iar cărţile mele ar fi fost mai rău scrise sau poate că nu ar fi fost scrise deloc. Fără toţi cei pe care de-a lungul anilor i-am citit m-aş simţi un om sărac. De la ei am învăţat limba română, datorită lor mă încântă savoarea scrisului.
*
Îmi place marele nostru scriitor F.N., tot respectul pentru acest om deosebit. N-am să uit cuvintele sale, chiar dacă, poate, nu le-am reţinut exact: Într-un ziar din sudul ţării, mai precis la Craiova, poetul C.P., atacă vehement cartea Pelerin prin statul angelic, Muntele Athos, tipărită de P.Ş., la Editura „M.”, alcătuită în urma unei călătorii pe muntele unde s-a oprit pentru un scurt popas Maica Domnului, însoţită de sfântul Ioan, în drumul spre Efes, fugind de prigonitorii care-i răstigniseră Fiul. Stilul colţos dovedeşte că autorul scurtului pamflet a crescut cu mărăcini pe pragul casei şi cu câini lăsaţi flămânzi ca să rupă carnea de pe om, prieten sau duşman.
Poetul îmi e prieten, i-am adus laude cu fiecare carte bună, însă atunci când îi cade negura pe ochi, când i se pune pata pe cineva, se schimbă în şarpe de dudău. A fost vreme îndelungată prieten bun şi cu pelerinul la Muntele Athos, dar, într-o zi, nu prea ştiu de ce, i-a sărit ţandăra, a sărit şi el doi coţi de la pământ, a proptit flinta în umăr şi a început să tragă ca arnăuţii (nu haiduceşte!) în P.Ş.. Până aici mai că l-aş înţelege, întrucât prietenii sunt primii călăi ai duioaselor noastre aşteptări şi, vorbă culeasă dintr-un film american de duzină, nu primim mereu ce merităm.
Decepţia intervine în clipa când C.P. supratitrează batjocoritor: „Un fost ospătar, azi prosper om de afaceri, a scris o carte de teologie”.
Numai din constrângerile prieteniei mă opresc să nu-l întreb: Ce spui Franţ? Un fost chelner n-are voie să scrie cărţi? Şi apoi, ştii foarte bine că P.Ş. a absolvit o facultate, vorbeşte fluent două limbi străine şi e stăpân pe multe izvoare ale culturii. Dar ura nestăpânită te coboară în frivolitate. Şi, drept urmare, Poetul, adică visătorul incorigibil, se schimbă în om lipsit de etică.
Să ne lămurim: sunt în lumea asta scriitori mult mai mari decât noi doi la un loc care n-au absolvit nici o facultate şi au dăruit omenirii capodopere. Dintre ai noştri îi amintesc numai pe Ion Creagă şi Panait Istrati. Pune capul în pământ şi ascultă mai departe: aproape că nu există scriitor american de geniu care să nu fi practicat, la tinereţe, cele mai umile meserii, începând cu uriaşul Walt Whitman şi isprăvind cu Wiliam Faulkner. Cel din urmă laureat al Premiului Nobel pentru literatură, declara, într-un interviu rămas celebru, că perioada cea mai fericită pentru scrisul lui a fost aceea când slujea ca servitor la un bordel. Muncea puţin, era respectat şi corect plătit şi avea timp de scris cu duiumul. De la ruşi i-aş aminti pe Maxim Gorki şi Esenin. Dacă nu-ţi ajunge mai pot înşira încă vreo douăzeci de nume de mare răsunet. Dar, ştii C., tu eşti ulcerat de-o ură ce descumpăneşte. Iar asta-i boală românească străveche şi blestemată.
Romancierul Corneliu Leu scrie undeva că în oraşul său natal, Medgidia, notarul care funcţiona înainte de cel de-al doilea război mondial refuza să-l citească pe Mihail Sadoveanu din două motive:
1. El era titrat şi Sadoveanu nu.
2. Auzise el, notarul, că pe Sadoveanu îl născuse maică-sa într-o căruţă şi nu la maternitate.
P.Ş., zici tu, a fost chelner! Şi?! Brâncuşi, cât a stat la Craiova, a slujit, iartă-mi obrăznicia ca băiat de prăvălie. Brav oltean ce te afli ar trebui să te umpli de cuminţenia pământului şi să nu arunci vorbe urâte împotriva nici unei meserii.
Întinzând coarda prosteşte, fiindcă până aici m-a împins ura ta zănatică împotriva unui om cu care ai fost bun prieten şi a unei cărţi care mie şi nu numai mie mi-a mângîiat inima, te întreb: tu, un fost analfabet, căci asta ai fost până la şapte ani, când te-au dat ai tăi la şcoală, cum îndrăzneşti să scrii versuri? Ce idee nebună! vei spune. Da, nebună, la fel de nebună ca şi diatriba ta. Vezi, şi ne mai miram amândoi, de curând, că scriitorii români nu mai ocupă şi nu plac publicului contemporan. Cu adâncă părere de rău, F.N.
*
Nu e obligatoriu să ne iubim, dar e obligatoriu să ne stimăm. Ca oameni, noi putem să ne detestăm cordial, uneori se întâmplă. Dar atunci când rămânem singuri, la masa de scris, valoarea celuilalt sună ca o alarmă şi lupta necesară începe…
