Astăzi, voi scrie despre moarte…
Nu pentru că îmi doresc, nici pentru că îmi este teamă de ea, ci pentru că aduce cu sine atât de multă durere, atât de multă suferinţă…
Pentru că atunci când este vorba de cineva de lângă noi, moartea ne ia şi o parte din viaţa noastră cu ea. Şi pleacă…
Durează o fracţiune de secundă, cât o clipire din ochi…
Eu, pot muri azi, pot muri mâine, pot muri peste un an, doi, sau 10…
Nu îmi mai este teamă. Mi-a fost o dată… Dar am învăţat să accept. În fiecare zi, învăţ mai mult şi tot mai mult. Moartea, înainte să ne întâlnim cu ea faţă în faţă, are ea grijă să treacă pe lângă noi, răpindu-ne fiinţe dragi, suflete pereche, oameni pe care îi iubim şi preţuim…
Şi ne întrebăm, banal, ca toţi ceilalţi ce au trecut prin aşa ceva: de ce? de ce? de ce?, sau…, de ce nu? Cu ce suntem mai speciali unii decât alţii, încât să fim scutiţi de acest tratament ? Oare?!
Ne doare să ştim că ceea ce visăm, nu se găşeste…
Toată viaţa, încercăm să ne facem remarcaţi, încercăm să ne dăm silinţa cât mai mult în tot ceea ce facem, încercăm să fim cât mai sinceri şi cât mai oneşti, încercăm să nu facem persoana de lângă noi să sufere, mai bine acea suferinţă să ne afecteze pe noi… Ne doare să ştim că ceea ce visăm nu se găşeste pe lumea aceasta plină de ură şi de prostie…
Deşi trăim în colectivităţi, avem prieteni, avem apropiaţi, totuşi, nu avem certitudinea că sunt de încredere şi toate acestea pentru că trăim într-o lume relativă, în care sinceritatea şi încrederea nu mai există demult, toate aceste valori au fost înlocuite cu valori perfide, fără sens, fără nuanţă, fără contur… Cuvinte fără sens, fără rost, fără substanţă şi când întâlnim dragostea, suferim enorm pentru că nu totdeauna o înţelegem, pentru că nu totdeauna suntem capabili să iubim.
Oare chiar ştim puterea şi semnificaţia cuvintelor te iubesc?
Cred că foarte puţini cunosc cu adevărat sensul acestor două cuvinte magice şi foarte puţini îl înţeleg, de aceea ne naştem cu acest dar, ne naştem pentru a iubi… Această forţă care ne-a arătat că lumea-i mult mai simplă decât încercăm noi să o complicăm cu ajutorul minţii noastre…
Pentru că sunt egoistă…
Mă gândesc că şi o viaţă de un minut, tot o viaţă de om se poate numi. Din clipa în care ieşim la lumină, acea primă clipă ce marchează începutul sfârşitului, începem să trăim. Începem să învăţăm ce este fericirea, ce este dragostea, ce este durerea, ce este încrederea, învăţăm ce înseamnă să fii vulnerabil, învăţăm ce înseamnă să fii pe cont propriu, învăţăm să trăim.
Viaţa se învaţă în fiecare clipă. Ironic, petrecem o viaţă învăţând-o… Eliptic nu-i aşa ? Şi totuşi e adevărat.
Pentru că la un moment dat, să putem împărtăşi din experienţa noastră de viaţă celor ce de abia învaţă ce e viaţa…
De ce scriu despre toate acestea? Pentru că mă gândesc cu groază la clipa în care una dintre fiinţele foarte dragi sufletului meu, va disparea. Nu ştiu cine…, şi atunci îmi doresc ca eu să dispar mai întâi…
Pentru că sunt egoistă. Foarte egoistă chiar. De ce? Pentru că nu vreau să simt durerea pierderii. Nu aş putea îndura, aş suferi enorm, atât de mult încât m-aş pierde pentru totdeauna… Mă gândesc pe de altă parte că e îngrozitor să mori.
Dispar persoanele iubite, prietenii, dispar toate lucrurile pe care le-ai cunoscut… Încetezi să exişti.
Poate există suflet, poate nu, poate nu devii chiar nimic, însă răspunsul la întrebarea asta îl voi afla mai târziu…
Cert e că, în clipa aceasta simt că trăiesc. Nu sunt deprimată, ci vreau să trăiesc viaţa până la ultima clipă. Să pot face tot ce-mi doresc pentru mine, pentru cei pe care îi preţuiesc şi-i iubesc. Ce ar fi dacă toţi ne-am trăi viaţa spre a face lucrul acesta să conteze ? Oare e atât de greu ?
„…moartea se învaţă…”
Cineva spunea că ne naştem cu moartea în noi, sau că ne naştem ca să murim…, altcineva, că moartea e o trecere, că e singura experienţă autentică de care cu toţii avem parte…, că moartea există doar pentru cei care rămân, sau că „moartea se învaţă”. „Nu credeam să învăţ a muri vreodată!”, spunea Eminescu…
O, Doamne, o pregătim, justificând-o! E cumplită, nu pentru că pierdem lumea, ci pentru că lumea poate trăi în continuare şi fără noi. E tragică!–nu lasă un gol fizic ca în Legea lui Arhimede, ci rămâne o durere, în inima celor rămaşi. E inevitabilă!–de aceea trebuie să mori fiind încă în viaţă, pentru că murind, să nu mori pentru totdeauna. De tot…
Fata cu chip de înger…
În urmă cu ceva vreme, în drumurile mele de jurnalist prin Spania, am cunoscut în Castellón o tânără pe nume, Adelaida Emanuela Buneci…
Am reuşit să stăm mai mult de vorbă şi am rămas uimită să constat că era o fată educată, că avea vise frumoase pentru ea, pentru viitorul ei. O fată modestă, cu multă sensibilitate şi dragoste de viaţă.
Adelina, cum îi spuneau părinţii şi prietenii, s-a născut în Tg. Cărbuneşti, locul de origine al tatălui său, dar în 1978, când Adelina avea doar patru ani, familia se mută în localitatea Ineu din judeţul Arad. La Ineu termină Adelina şcoala generală, apoi urmează cursurile Liceului Maranatha din Cluj – Napoca. În tot acest timp, părinţii, Emil şi Aura Buneci, i-au fost alături, iar la terminarea liceului, Adelina, se înscrie la Facultatea Tibicus din Timişoara, unde îşi ia licenţa în design vestimentar. Dar visul Adelinei era acela de-a ajunge în Statele Unite unde spera să devină cunoscută şi apreciată în profesia ei. La cei 27 de ani, Adelina avea lumea la picioare… Dotată cu multă inteligenţă, cu mult profesionalism, frumoasă şi atât de tânară, ea avea toate şansele a deveni ceea ce nu numai ea ci şi părinţii ei doreau: să se realizeze profesional în ţara tuturor posibilităţilor… Ce părinţi nu-şi doresc ca unicul copil să obţina de la viaţă tot ce-i mai bun?
Mi-am dorit enorm să o pot ajuta pe Adelina să-şi atingă visul…
Chiar i-am dat câteva sfaturi. Este extraordinar să poţi adăuga o petală de fericire, unui vis atât de minunat… Necondiţionat! Cu multă preţuire şi drag.
Adelina, fata cu chip de înger, merita de la viaţă acel covor roşu străjuit de toate florile pământului. Doar pentru ea şi numai pentru ea…
Un vis, pe care poate mulţi dintre noi îl avem, dar de o altă nuanţă, pe un alt plan. Şi suferim enorm de mult atunci când visul se destramă uşor şi nu ne mai rămâne decât cenuşa visului pierdut…
Şi visul Adelinei s-a prăbuşit odată cu dispariaţia ei fulgeratoare care ne-a şocat pe toţi acei care am avut fericirea, chiar dacă doar pentru o clipă, să o cunoaştem…
Accidentul auto stupid petrecut în apropiere de Castellón, a smuls-o cu multă violenţă de langă părinţii ei dragi, de lângă prieteni, de lângă toate persoanele care au cunoscut-o şi au iubit-o atât de mult.
Dar de ce ea? De ce moartea a ales-o tocmai pe ea?
Atât de necruţătoare, această forţă extraordinară, şi-a luat din nou tributul.
O altă rază de soare s-a stins…, de data aceasta în stralucitorul soare al Spaniei. Pentru o clipă, întunericul s-a coborât asupra noastră, a Castellónului…
Părinţi, rude, prieteni, cunoştinţe, cu toţii am fost şi încă mai suntem cuprinşi de tristeţe şi de suferinţă.
Unicul copil, iubita, prietena, fata cu chip de înger, Adelina, fata cu nume de frumuseţe şi tinereţe a plecat pe drumul de unde nu se va mai putea întoarce niciodată… Singură, alături doar de visul prefăcut în cenuşă şi scrum…
Şi din nou, o altă rază de soare s-a stins, o rază cu nume de înger, care îmi aminteşte de o alta care s-a stins la fel de fulgerător în soarele strălucitor al Arizonei. Două raze de soare cu nume de îngeri care vor rămâne vii în inima şi-n sufletul meu, for ever: Adelaida-Emanuela Buneci şi Timotei Herlo (Phoenix, Arizona)… Dumnezeu să-i odihnească!
După pierderea Adelinei, parinţii Emil şi Aura Buneci s-au întors în România. De profesie asistenţi medicali, pensionari, aceştia au ales calea prin care să ofere cu multă dragoste şi omenie, o picătură de bine celor care au nevoie… În amintirea Adelinei, fata cu nume de frumuseţe. http://www.asociatia-adelina.ro/galerie.html
