„Un zâmbet este asemenea unei bijuterii ce se poartă în suflet. El este poarta de intrare către personalitatea fiecăruia dintre noi. Dacă ar fi să zâmbim măcar câteva minute din timpul unei zile, atunci atitudinea noastră ar fi alta. Un zâmbet se transmite cu ușurință mai departe și aproape că este cu neputință să nu se răspundă tot zâmbind.” — Adaptare din „Cum să utilizezi puterea unui zâmbet”
Ce se poate spune despre puterea pe care o are o atitudine deschisă, surâzătoare, în relațiile pe care le avem cu ceilalți?
Nimic nu este mai distructiv pentru relațiile dintre oameni decât o atmosferă cenușie, marcată de fețe încruntate, de priviri aspre aruncate de unii asupra altora. Pe de altă parte, o atitudine deschisă, prin afișarea unei fețe zâmbitoare și îngăduitoare, are forța de a ne motiva, fie că este vorba de viața de familie, fie de locul de muncă sau chiar de religie. Un om posac și veșnic trist, reprezintă o povară pentru sine, precum și pentru toți cei din jurul său. De asemenea, o persoană care veșnic se plânge, va ajunge să strice cu siguranță relațiile din mijlocul comunității în care trăiește. De aceea, putem spune, că există o forță motivațională extraordinară, dacă reușim să zâmbim și să transmitem o bună dispoziție celorlalți.
Există vreo legătură între capacitatea noastră de a zâmbi celorlalți, precum și situațiilor pe care le întâlnim în viață, și religia pe care o practicăm?
Evident, noi vom reflecta în afara noastră ceea ce deja există în interior, iar în acest sens, religia pe care o practicăm se va vedea prin comportamentul pe care îl vom adopta în diferite situații. Prin urmare, o față tristă, apăsată și plină de griji va reflecta o atitudine înfrântă și lipsită de speranță, chiar și de credință, care poate fi rezultatul lipsei de înțelegere a puterii harului lui Iisus Hristos. Nu înseamnă că nu vom avea momente dificile, dar arborarea în permanență a unor atitudini ce induc, atât în noi, cât și în ceilalți, sentimente negative, nu este de natură să aducă bucuria și pacea lui Hristos. Religia autentică va fi mărturisită printr-o atitudine de optimism, încredere și bucurie pe care o vom manifesta deopotrivă față de noi înșine și față de ceilalți.
Să citim acum versetele: „Și mi-ai prefăcut suferința în veselie. M-ai dezbrăcat de hainele tristeții și m-ai încins cu veșmintele bucuriei ca inima mea să-Ți cânte neîncetat. Doamne, Dumnezeule, eu mereu Te voi lăuda!” — Psalmul 30:11 — 12
Ce putem spune despre modul în care psalmistul înțelegea religia închinării la Dumnezeu? La ce anume făcea el referință?
Cu ușurință distingem faptul că psalmistul își exprimă bucuria de a se închina lui Dumnezeu și de a-și exprima recunoștința față de transformarea interioară prin care a trecut. În mod deosebit, el a vorbit despre „prefacerea suferinței în veselie”, adică trecerea de la tristețe la bucurie, fapt care l-a determinat să cânte plin de fericire înaintea lui Dumnezeu. În acest sens, când vom vedea bogăția harului ce ne-a fost acordat prin Iisus Hristos, nu vom mai putea să afișăm tristețe, indiferent de ocazie. Bucuria va lua locul oricărui sentiment de apăsare sau depresie, și mai mult decât orice altceva, vom avea un izvor interior, capabil să se exprime în cuvinte de laudă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Astfel, vom ajunge să aducem odihnă, pace și seninătate celor din jurul nostru, într-o lume marcată de tristețe, neputință și eșec.
Cu toate acestea, există multe persoane care trec prin suferințe fizice sau sufletești, fapt pentru care sentimentele de apăsare au devenit o permanență în viața lor. Cum pot ele să ajungă la religia bucuriei închinării la Dumnezeu?
Desigur, există multe persoane care au avut pierderi însemnate în decursul vieții sau care sunt afectate de diferite boli și suferințe. În acest sens, pare dificil să mai vorbim despre bucurie și împlinire, cât timp cauzele întristării încă există. Cu toate acestea, să ne gândim că religia lui Hristos ne cheamă să ne ridicăm deasupra împrejurărilor în mijlocul cărora trăim. Nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de ceea ce ni se întâmplă, fiindcă mai presus decât toate lucrurile se află Dumnezeu. El nu va îngădui să trecem prin experiențe defavorabile fără a fi alături de noi și fără a interveni în favoarea noastră, oferindu-ne putere și călăuzire. Pentru orice om aflat în suferință există promisiunea „dezbrăcării de hainele tristeții și încingerii cu veșmintele bucuriei”, ce ne va da o putere interioară prin care ne vom ridica deasupra împrejurărilor.
Însă cineva ar putea obiecta că acest lucru nu este decât un joc al imaginației și o autosugestie, care nu are suport în realitate. Ce s-ar putea spune în acest sens?
Puterea imaginației, precum și a autosugestiei, este deosebit de mare și nu trebuie să fie niciodată ignorată. Prin intermediul sugestiilor ce ne sunt prezentate de cei din jur sau prin mijloacele mass-media, comportamentul ne este influențat într-o direcție sau alta. Însă în cazul de față vorbim de o putere mai mare decât cea a simplei sugestii. În acest sens, facem referință pur și simplu la puterea credinței în Dumnezeu, capabilă să ne modeleze interior și să ne transforme după chipul lui Hristos. Puterea credinței în Dumnezeu este extraordinară, oferindu-ne posibilitatea de a ne ridica deasupra limitărilor interioare pe care le avem sau a evenimentelor exterioare ce vin asupra noastră.
Prin urmare, ce se va întâmpla dacă ne exercităm credința în Dumnezeu? Cum va fi transformat interiorul nostru pentru a exprima trăiri pozitive și pline de optimism?
Dovada cea mai puternică a religiei lui Hristos se vede pe fața destinsă, optimistă pot spune, a celui care poartă numele de creștin sau ucenic al Domnului. Cel mai simplu test în a vedea calitatea religiei pe care o avem este în a sta în fața oglinzii și în a distinge trăsăturile feței noastre, în sensul în care ea exprimă bucurie și lumină sau tristețe și întuneric. Sfintele Scripturi ne oglindesc caracterul lui Dumnezeu și au un efect transformator asupra celui ce se aproprie cu credință de ele. Similar, uitându-ne la propria noastră imagine, vom distinge dacă s-a întâmplat ceva bun sau nu în sufletul nostru.
Există însă multe persoane care se privesc în oglindă, cu scopul de a-și ajusta imaginea și pentru a produce un anumit impact asupra celorlalți. Oare este suficient doar să ne uităm cum arătăm pentru a înțelege condiția în care ne găsim?
Într-adevăr, există multe persoane care stau ore în șir în fața oglinzii, pentru a-și ajusta imaginea exterioară. Nu este cazul să insist asupra acestui aspect. Dar în acest caz, efortul este de a masca ceea ce se află în interior și de a nu afișa ceea ce există în suflet. Când machiajul este înlăturat sau când masca este dată la o parte, sunt sigur că adevărata lor față va ieși la iveală. Și cum este aceasta? Încercănată? Tristă? Plină de suferință? Scârbită de sine sau de duplicitarismul de care trebuie să dea dovadă? Indiferentă sau ceva în genul acesta? Ei bine, oglinda va reflecta ce este în noi, dacă vom ști să o privim în față, fără a încerca să ne ascundem în spatele unei măști. Adevăratul creștinism se arată, indiferent de împrejurare, printr-o față senină și plină de bucurie interioară, având o lumină interioară ce se vede din privire, din expresia feței și din întreaga atitudine.
În mod sigur că este greu să stai față în față cu propria ta persoană, simțind gustul amar al propriilor nerealizări și suferințe, văzând cum anii trec și aproape nimic nu se vede din ceea ce ai făcut de-a lungul vieții. Cum ar putea să existe o religie a bucuriei în astfel de situații?
În primul rând, insist pe faptul că nu obișnuiesc să „vorbesc din cărți” și să fac referință la lucruri prin care nu am trecut sau nu le-am trăit. În acest sens, a sta față în față cu tine însuți reprezintă cel mai greu lucru după cel de a sta înaintea lui Dumnezeu. Când rămânem singuri, interiorul nostru începe să se manifeste nestingherit, scoțând la suprafață toate tensiunile ce se află în suflet. Din această cauză, sunt multe persoane care nu suportă să rămână singure cu propriile gânduri și altele nu pot să facă față unei astfel de experiențe. Bineînțeles, acest lucru depinde și de temperament, precum și de alți factori, pe care nu îi voi aminti acum. Însă, este dificil să stai în fața amintirilor care năvălesc cu putere din memorie, a impresiilor de tot felul venite din trecut și a senzațiilor, uneori difuze, alteori foarte precise, că ai pierdut ocazii importante de-a lungul vieții și nu ai reușit să-ți realizezi visele sau proiectele pe care ți le-ai propus. Cu toate acestea, religia lui Hristos ne ajută să ne înțelegem pe noi înșine, să ne acceptăm așa cum suntem și să ne autodepășim.
Se poate spune că adevărata religie ne va aduce împăcare atât față de sine, cât și față Dumnezeu?
Religia oferită de Iisus Hristos ne va conduce la armonie cu Dumnezeu. Prin aceasta, vom fi conduși la armonie și cu noi înșine. Toate lucrurile ce ne apasă conștiința își pierd puterea de a ne răpi bucuria vieții, când intrăm în relație cu Dumnezeu și când primim viziunea lucrurilor extraordinare care ne așteaptă în viitor. Poate am avut un trecut de care ne este rușine și care ne complexează datorită lucrurilor trăite. Însă, din perspectiva mântuirii și a prezenței divine în inima noastră, toate acestea pălesc. Astfel, începem să înțelegem că ele țin de domeniul unui trecut ce a fost îngropat din momentul în care am ales să mergem cu Dumnezeu. Înaintea noastră se află un viitor plin de slavă. În prezent se manifestă în suflet puterea lui Dumnezeu. De ce să mai privim înapoi? Forța creștinismului stă în capacitatea de a merge înainte, indiferent de împrejurare, și de a avea viziunea timpului în care vom fi înălțați la ceruri înaintea lui Dumnezeu.
Se poate spune că sursa bucuriei interioare pentru un creștin rezultă din proiecția viitorului plin de slavă în Împărăția cerurilor?
Dacă prindem razele speranței ce se desfășoară de la tronul lui Dumnezeu prin promisiunile sfinte, interiorul nostru se va umple de lumină. Nimic din trecut sau prezent nu ne va mai atinge. Chiar dacă suntem singuri. Chiar dacă ne privim în oglindă în orice ocazie a zilei. Chiar dacă în trecut sunt o mulțime de lucruri ce ne apasă. Toate acestea, precum și multe altele, sunt pur și simplu date la o parte și spălate de șuvoiul de lumină ce vine în inima noastră. Ce contează faptul că a am trecut prin suferințe și încercări, al căror sens nu îl distingem? Cu adevărat important este faptul că am pășit într-o altă dimensiune și viitorul se află la picioarele noastre, prin faptul că vom intra în Împărăția cerurilor, ca rod al credinței noastre în Iisus Hristos.
Și atunci, ce punți de comunicare se vor deschide față de Dumnezeu și față de semeni?
Privind la Iisus Hristos mijlocind pentru noi, vom înțelege că avem un viitor formidabil înaintea noastră în comparație cu care suferințele noastre sunt doar „de o clipă”, cum spunea apostolul Pavel. Având această perspectivă, sufletul se va despovăra de tensiune. Fața se va destinde și va manifesta bucuria. Zâmbetul va lua locul suspinului. Toți ceilalți vor înțelege că „am fost cu Iisus Hristos” din expresia chipului feței noastre. În ce privește relația cu Dumnezeu, rugăciunea va deveni un imn de laudă și nu un pomelnic de cereri fără speranță și fără sfârșit. Credința ni se va prinde cu putere până la o identificare deplină cu Persoana Mântuitorului nostru. Să nu dorim din tot sufletul după o astfel de experiență? Să nu tânjim să fim înălțați printr-o religie a bucuriei și speranței în Iisus Hristos? Atunci, zâmbetul nostru va mărturisi despre faptul că suntem biruitori față de lume și față de noi înșine.
Octavian Lupu
București
12 iunie 2016
