Anul trecut am citit prima lucrare publicată a Milenei Munteanu, „Departe de Ţara cu Dor”,  oferită de autoare la Câmpul Românesc de la Hamilton, în Canada, carte pe care am şi prezentat-o cu multă bucurie la libraria Humanitas din Sibiu, alături de alţi colegi universitari. Acum autoarea memorialistă m-a surprins, la fel de plăcut, cu o a doua apariţie editorială, de data aceasta focalizată pe un anume punct geografic, aşa cum anunţă titlul  metaforic „Din Ţara Soarelui Răsare”.( Editura Singur, 2016) Alăturându-se soţului, Marin, cum este menţionat în carte, universitarul  canadian invitat la sesiunea ştiinţifică din  Shonan Village Centre, Milena Munteanu  a făcut o vizită în mai multe oraşe nipone, începând cu un cutremur şi terminând cu un taifun. Cum altfel, din moment ce este vorba, desigur, despre Japonia?  Textul confesiunii memorialistice este precedat de Prefaţa entuziastă a lui Ştefan Dumitrescu şi susţinut în final de Postfaţa scriitoarei Cezarina Adamescu. Proverbele japoneze care preludiază fiecare dintre capitolele jurnalului ar putea constitui în sine un filon de meditaţie propus cititorului, ca adevărat festin al spiritului.
Aşa cum autoarea ţine să-şi împărtăşească filosofia de globe-trotter împătimit de frumuseţea autentică a specificului nipon: “Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngădui liniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur de pacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai bine dacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.“ Oricâte profiluri japoneze prind contur în tipologia  variată a noului ei jurnal de călătorie, de la profesionistul impecabil, plin de condescendenţă, care este taxatorul de bilete din tren  şi ghidul estet, îndrăgostit chiar şi de picturile de pe armele de foc prezentate turiştilor,  la  funcţionarul  public care nu poate concepe să beneficieze de  un bacşiş sau taximetristul care dă bomboane clienţilor, cel  mai puternic personaj rămâne autoarea însăşi, care urcă pe Muntele Fuji, nemulţumindu-se să-I privească din trenul rapid de departe, vizitează  temple nenumărate în  speranţa  că va pătrunde secretul meditaţiilor Ajikan, prin care japonezii vor să comunice cu Universul, energizându-se.

 

Destinaţiile speciale pe care şi le alege, meniurile  rafinate selectate la restaurante, traseele urmate cu abonamente care pot acoperi întreaga zi de vizitare  neobosită trădează un spirit iscoditor, dublat de o putere a observaţiei şi  de analiză cu totul remarcabile.  Ceea ce relatează Milena acum este “o experienţă japoneză cvasi-completă”, ea conducându-şi  cititorii prin ţara  plină de contradicţii ale unui popor ce luptă  în egală măsură cu complexe de inferioritate şi de superioritate, între mândria unei demnităţi din care se născuse tradiţia samurailor, devotaţi până la sacrificiul suprem pentru o idee,  şi generozitatea cu care în prezent  oferă servicii turistice impecabile musafirilor de oriunde. Edificator pentru înţelegerea mentalităţii nipone mult îndepărtată de spiritul european,  este episodul Olimpiadei  de la Tokio din 1964,  când ţara gazdă a  dobândit 16 Medalii de Aur, un palmares cu totul remarcabil. Totuşi, un alergător japonez, plasat pe locul 2 înaintea ultimei ture de stadion, a fost întrecut la finish de un englez şi a coborât pe locul 3, obţinând Medalia de Bronz. Surprins de întorsătura situaţiei, atletul japonez s-a socotit umilit de neatingerea  ţintei propuse de el  şi nimic nu l-a  mai oprit de la sinuciderea, înţeleasă  ca gest de onoare. Şi pentru ca să facă înţeles raportul Japoniei cu Vestul Europei, de care Ţara Soarelui Răsare s-a simţit mult timp obsedată, ea  luându-l la modul propriu ca exemplu, autoarea evocă un alt caz de reacţie sportivă din timpul aceleiaşi competiţii. Atunci când întreaga ţară îşi pusese nădejdea într-un luptător japonez care avea ca adversar pe olandezul Gaesing, meciul lor  a fost urmărit în direct de toţi iubitorii sportului. Stupoare! A învins olandezul Gaesing, care înainte de a se lăsa omagiat însă, a făcut un gest reparator, închinându-se în faţa japonezului învins. Raportat la  complexul de inferioritate al japonezilor,   acel gest a fost un semn de recunoaştere a demnităţii lor naţionale. Ca atare, ei l-au declarat pe luptătorul Gaesing erou naţional al Japoniei, pentru că prin atitudinea lui s-a văzut apreciată demnitatea poporului lor de către Occident.
Cu intuiţii sigure în măsurarea puterii de atenţie a cititorului, Milena Munteanu construieşte capitole, identificate cu o succesiune de flash-uri, adevărate pilule de frumuseţe inedită, care ţin mereu vie curiozitatea lectorului, nicicum lăsat să cadă în capcana plictisului, a oboselii. Prinse într-o carte cuceritoare prin totala  şi dezarmanta sinceritate a confesiunii, notaţii dintre cele mai variate se succed în ordinea  vie a cursului vizitei, fără vreo focalizare ori structurare  tematică, fără vreo intenţie de autoidealizare, căci modestia şi buna dispoziţie umoristică asigură autenticitatea reflectării. Există două repere inconfundabile ale comentariului, anume peisajul natural românesc, la care uneori se raportează, poate nu destul de explicit, ci abia presimţit în formularea “ ca pe la noi“, şi experienţa canadiană, cu care autoarea se mândreşte în egală măsură.
Aş fi dorit ca impresionantul capitol Hiroshima să încheie cartea. Aceasta nu numai de dragul cronologiei evenimenţiale şi a trăirii ce atinge cotele cele mai înalte, ci şi pentru că problema celei mai dramatice înfruntări cu America în cel de-al Doilea Război Mondial continuă şi în prezent să fie o rană deschisă, la care  autoarea se referă cu obiectivitate convingătoare. Milena Munteanu face procesul războiului,  cu atrocităţile lui  imprescriptibile, vizitând Memorialul de la Hiroshima, când  notează  cifre impresionante ca cei 150.000 sau chiar 200.000  japonezi victime,  menţionează pe fetiţa care a murit de leucemie ca atâţi alţii, dar nuanţează ideea  vinovăţiei când trece prin cel mai mare cimitir al Japoniei, unde au fost îngropaţi şi cei ce fuseseră închişi pentru faptele comise în al Doilea Război Mondial. Faptul că americanii şterseseră de pe lista localităţilor ţintă  oraşul Kioto, capitală a Japoniei timp de 1100 ani, cu tezaurul istoric şi cultural care trebuia protejat de bombardament, dovedea  că beligeranţii adversari nu erau ignoranţi, raţiunea subtilă şi ultimă a atacului  atomic fiind oprirea imperialismului japonez, care periclita întreaga zonă.
Memorialista se fereşte de locurile comune,  ce sunt pentru specificul japonez  ikebana, ca artă a florilor, banzai –grădinăritul pitic, manga- arta animaţiei, haiku– ca tehnică a versului, şi origami, practica plierii hârtiei etc.. Tocmai pentru că sunt prea mult vehiculate în  întreaga lume,  acestea vor fi numai tangent prezente în comentariu. În schimb,  ca turistă interesată de specificitatea ţării vizitate, Milena Munteanu stăruie prin exemple clarificante asupra a ceea ce sunt şi astăzi gheişele, trenurile cele mai rapide, numite Shinkansen, sau practica sinuciderii prin hara-kiri, pentru care castelele prevedeau  cândva încăperi speciale. Mai surprinzător este faptul că alăturea  în castelul vizitat la Matsumoto sunt şi săli de admirat luna, cu balcoane largi. Ca notă proprie  a sensibilităţii nipone, în explicaţia ghidului,  astrul se reflectă nu numai pe întunericul cerului, ci şi pe luciul apei canalelor ce ocolesc castelul. Vraja se amplifică atunci când se admiră o a treia lună, cea din paharul cu sake, băutura naţională a Japoniei. Cu o încredere puritană în forţa expresivă a cuvântului, autoarea îi rezervă  acestuia misiunea absolută de a comunica, aşa cum ea singură le defineşte,  “minunăţiile  ce mi s-au relevat pe drumuri nipone”. Pentru genul memorialistic ilustrat în carte, de folos ar fi putut fi şi nişte imagini fotografice realizate de ea pe traseu, poze care să augmenteze pitorescul particular  al lumii nipone, ce i-a oferit  călătoarei ”o experienţă unică, de poveste”. Într-o epocă a dominării stimulilor imagistici în comunicare, cum este începutul secolului XXI, ilustrarea este o sursă certă a captării interesului unei cărţi memorialistice, de bogăţia celei la care ne referim. Iată un aspect la care pe viitor ar trebui să reflecteze memorialista.
În fapt,  autoarea se adresează în primul rând cititorilor cultivaţi, trimiţând  spre repere livreşti ale temei (precum romanele Deşertul tătarilor de Dino Buzatti, care a luat Premiul Nobel, şi  mai ales Shogun de James Clavell) sau alternând  cu simţul măsurii termeni japonezi cu alţii din limba engleză, într-un melanj care menţine trează atenţia lectorului, tocmai pentru că ei devin sarea şi piperul textului, îndeosebi  în dialogul plin de haz rafinat cu Marin, partenerul de călătorie. Poate că în capitolul Conferinţa merita să aflăm modul cum  s-a desfăşurat o  asemenea manifestare  ştiinţifică universitară “de ţinută într-un domeniu inovativ“, la care Marin fusese invitat,  eveniment care în carte nu depăşeşte rolul unui pretext pentru întregul demers memorialistic. Mânuind condeiul  cu toată priceperea spre a consemna  succint  câteva momente istorice nipone semnificative, descrieri  esenţializante de pagode sau  grădini  şi  Poarta Torii ori monumente artistice,  cu pivotare îndeosebi pe statuile gigantice ale lui Buddha, memorialista compune spectrul specificităţii arhitecturale şi artistice a unei civilizaţii străvechi din Asia extrem răsăriteană. Ceea ce descoperi în noua carte a Milenei nu este Japonia dicţionarelor şi tratatelor ştiinţifice, care neîndoios i-ar fi venit în ajutor, ci Ţara Soarelui Răsare colindată de ea, călătoarea mereu deschisă misterelor şi pitorescului unui spaţiu bogat în frumuseţi. Şi  pe acesta ea îl oferă cititorului român cu densitatea binecuvântată a  conţinutului triat inteligent  şi cu perspicacitatea observaţiei  treze care face din jurnalul ei o adevărată carte de învăţătură despre Japonia, aşa cum ea este în zilele noastre şi, nu mai puţin,  cum dăinuie de milenii.

————————————–

Anca SÎRGHIE

iunie 2016

Sibiu