Om de ştiinţă şi scriitor, domnul Emil G. Oneţ a publicat în anul 2013, la editura Echinox din Cluj, o carte cu un titlu modest – „Însemnări autobiografice”-, dar cu un conţinut pe cât de intrigant, pe atât de util educaţiei tinerilor de orice condiţie socială, aflaţi în căutarea unui model în viaţă. Lectura acestei cărţi mi-a amintit de înţeleptul dicton eminescian, „ Pasiunea înalţă, pasiunile doboară.”
Este vorba despre experienţa de viaţă a unui fiu de moţi, crescut pe plaiurile Munţilor Apuseni, un păstrător de lege şi de datini, un român a cărui fiinţă a rămas nealterată de vicii, dar al cărui unic scop apare a fi fost acela de a răsplăti creaţia lui Dumnezeu, prin muncă şi creaţie, cu pasiune şi dăruire. Ceea ce rezultă din mărturisirile autorului, e o zbatere continuă, cu orice preţ, de a valorifica în mod conştient şi cu măsură, zestrea primită prin părinţii săi, de la sursa divină.
În copilărie, în anii de şcoală elementară şi de liceu, la Ocna Mureş, Emil nu a fost nici copil precoce, nici adolescent genial. Curiozitatea de a cunoaşte, dublată de o silinţă perseverentă, l-a propulsat printre şcolarii de frunte, fii de muncitori şi intelectuali.
Atracţia faţă de sexul frumos, la vârsta adolescenţei nu a ieşit din limitele nobleţei şi farmecului specific inocenţei. O amintire din tabăra de la Tuşnad, din anul 1953, este revelatoare: „În ultima seară a fost organizat un bal de „La revedere.” De o brunetă subţirică, cu tenul creol şi faţa foarte plăcută (…), Vera, cum îi spuneam, îmi plăcea, dar nu am îndrăznit să fac nici măcar o aluzie la sentimentele mele. Am dansat o dată, sau de două ori (…). La sfârşitul serii, când a sosit clipa despărţirii, ne-am scris unul altuia pe cărţile primite, câteva rânduri. Vera mi-a scris: „Nu mă uita, este numele unei flori. Nu mă uita, este şi dorinţa mea”(….) Când am plecat la facultate, am hotărît să ne scriem. (…) Scrisorile noastre erau calde, ca de adolescenţi. În următoarea vacanţă, am aflat că se măritase. Dezamăgirea mea. era de nedescris. Taică-meu mă vedea supărat şi ştiind de toată treaba, mi-a zis într-o zi: „ Mă, copile, să nu fugi nici o dată după tramvai sau după femei, că tramvai vine altul şi femei sunt destule.” Cu toate că zicerea mi s-a părut pentru moment prea dură pentru situaţia dată, nu aveam ce face, decât să accept că avea dreptate.”
Însemnări clare, cu imagini etalând aspecte reale din viaţa de familie şi din afara acesteia, din anii de după război, când arestările se ţineau lanţ. Pentru că avea „moară şi ferăstrău”, baciul Cornel, uchiul autorului, este arestat la miezul nopţii, în timpul unei petreceri de nuntă. Peste ani, se va întoarce, ca o umbră, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde fusese pedepsit cu muncă silnică. Un alt ţăran, Andras bacsi, e bătut până la sânge de nişte soldaţi sovietici, beţi şi în căutare de mai multă băutură. Asemenea amintiri aveau să-l marcheze pe copilul Emil şi să rămână vii în memoria adultului de mai târziu….
În anii de studii şi de practică în domenil fascinant al medicinei veterinare, cât şi în anii de profesorat la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj, dar şi mai departe, în calitate de specialist de înaltă calificare, cu doctorat în Boli infecţioase la animale, Emil G.Oneţ se dovedeşte în stare de a se reinventa pe sine, adaptându-se cerinţelor propriului destin şi ale comunităţii în care trăieşte.
Prima treaptă a reinventării de sine se cimentează la vârsta de 23 de ani, când studentul Oneţ absolvă, ca şef de promoţie, Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Este repartizat la un Gostat, în comuna Catalina, din zona Covasna. Înfăţişarea fizică de adolescent firav, nu inspiră încrederea directorului, că ar avea de-a face cu medicul veterinar, aşteptat, pe care şi-l închipuia un om matur şi robust la înfăţişare. Hârtia oficială prezentată de tânărul absolvent, îl convinge pe director că băiatul din faţa lui, este, într-adevăr, doctor veterinar. Dar numai atât nu e suficient. Tânărul trebuia să dovedească priceperi şi abilităţi practice de a rezolva cazuri de îmbolnăviri oricât de grave, la păsări şi animale din ferme. Cum în ferma avicolă şi în cea de bovine erau păsări şi animale bolnave, tânărul medic recurge, mai întâi, la un test de infecţii tuberculoase, la păsări. Constată că 50% dintre ele, au reacţionat pozitiv. Inginerul-şef crede că „trebuie să fie o greşeală” şi alege cu mâna lui, spre testare, 10 păsări, care i se par sănătoase. Sub ochii şefului, tânărul medic începe necropsia. Stupoare: toate cele10 păsări au leziuni evolutive, mai ales în splină şi ficat.
După câteva luni, brigadierul de la ferma cu bovine, anunţă că o junincă gestantă dă semne de boală. Tânărul medic o examinează clinic şi apoi îl anunţă pe inginerul şef, că în compartrimentele gastrice ale junincăi, se află un corp străin. La întrebarea „Ce este de făcut, doctore?”, tânărul doctor oferă două alternative: ”Ori o trimitem la abator, ori o supunem unei interveţii chirurgicale.” O asemenea operaţie, de „mare chirugie”, presupune, însă, o mână experimentată. Pe de altă parte, tânărul medic e îngrijorat, că nu cunoaşte exact gravitatea leziunilor provocate de corpul străin. Inginerul- şef optează.pentru varianta chirugicală. Tânărul doctor îşi sterilizează instrumentele, pregăteşte cele necesare şi începe operaţia, „în condiţii improvizate, de grajd”, asistat fiind de inginerul-şef şi directorul de Gostat, împreună cu personalul fermei. Asistenţa priveşte acest spectacol dureros şi aşteaptă deznodământul. În sfârşit, juninca e operată, medicul scoate din ea o monedă de 25 de bani, ruginită, şi un cui de 10 cm., care era îndoit şi fusese ” înfipt în ţesuturi, cu vârful spre cavitatea toracică.” Aceste obiecte trec dela o mână la alta a asistenţei. Fericit că totul s-a sfârşit cu bine, medicul ”suturează ţesuturile.” Directorul şi inginerul-şef se arată optimişti. Tânărul absolvent le apare acum într-o nouă imagine. El va creşte în ochii lor, pe măsură ce misiunile lui se extind şi la procesul de selectie şi cumpărare de animale din sectorul particular, dela ţăranii încă necolectivizaţi, proces în urma căruia ferma se va îmbogăţi cu animale de înalt randament.. .
Cu un an înainte de terminarea stagiaturii, în anul 1962, tânărul medic veterinar, Emil G. Oneţ, este recrutat cadru universitar, în primul corp didactic de la Facultatea de Medicină Veterinară nou înfiinţată, în oraşul Cluj. De aici înainte, noi uşi i se vor deschide şi noi posibilităţi de a se împlini profesional, reinventându-se de fiecare dată pe propria-i temelie, bine consolidată. Mai întăi lucrează ca asistent al Catedrei de boli infecţioase, sub îndrumarea profesorului Ioan Băieş, un savant în materie. În urma unui concurs de nivel european, i se oferă bursa de studii Alexander von Humboldt. Munca de cercetare din Germania Federală, la Institutul din Brostel şi cursurile de la Facultatea de Medicină Veterinară din Giessen, Germania Federală, le va finaliza cu importante lucrări originale, în premieră naţională şi europeană, publicate în Franţa, Elveţia, Ungaria etc.
Prin muncă, pasiune şi dăruire, eroul acestei cărţi va urca noi trepte academice, precum cea de şef de lucrări, conferenţiar şi profesor unversitar, în condiţiile dictaturii comuniste, când curajul de a refuza intruziuni politice în prefeţe la lucrări de strictă specialitate, îi va pricinui neplăceri. Pentru că a introdus în ţară un medicament foarte necesar în medicina veterinară, fără a fi cerut în prealabil aprobarea Consiliului Naţionalal al Cercetării Ştiinţifice, este investigat şi admonestat. O lucrare originală, mult aşteptată de specialiştii veterinari, nu i se publică fără aprobarea Departamentului de MedicinăVeterinară, din Ministerul Agriculturii. Rezultatele muncii de cercetare îi vor aduce doctorului Oneţ, noi satisfacţii. Bursa de cercetare se transformă în Bursă de docenţă.
În America, unde a emigrat în cele din urmă, doctorul Oneţ şi-a continuat munca de cercetare în specialitate, primind funcţii de conducere în laboratoare de virusologe şi în institute de specialitate.
Evadara în lumea liberă şi viaţa în America, formează un capitol aparte al acestor însemnări, amintindu-ne de cartea „În căutarea libertăţii”, publicată cu ani în urmă. În paginile finale, însemnările autobiografice sunt dedicate activităţii comunitare a românilor din America şi impresiilor de călătorie în ţara de origine, România, de care se simte atras, ca de un magnet apetisant.
Modelul omului împlinit treptat pe scara timpului individual îngemănat cu cel comunitar, pentru care se dăruieşte, transpare cu pregnanţă de la un capitol la altul al acestor însemnări. Albumul fotografic dela sfârşitul cărţii, ilustrează fragmente din biografii nescrise.
Cândva am recenzat cărţile „În căutarea libertăţii” şi ”Drumul meu”, semnate de acest înzestrat autor. Atunci, ca şi acum, am apreciat umanismul, sensibilitatea şi receptivitatea sa la valorile umane.Harul de povestitor, dă scrierilor sale un stil original, inconfundabil. Cine l-a citit în presa românească din America, nu se poate să nu fi intuit în Emil G.Oneţ un om împlinit, călcând prin lumea noastră, cu credinţă şi dragoste de viaţă, având chipul marcat de o sfântă seninătate olimpiană. .
