O PREOTEASĂ A CUVÂNTULUI ŞI ODISEEA EI SUFLETEASCĂ

Georgeta Minodora Resteman
„Descătuşări – Fărâme de azimă” (versuri vechi şi noi), 272 pagini
Editura „Armonii culturale”,
Adjud, 2011

Nu  e puţin lucru să străbaţi odiseea sufletească a unui poet, cu atât mai puţin a unei poete, fiindcă acolo s-a strâns noian de simţăminte şi trăiri înveşmântate în haină metaforică, trecute prin turnesolul iubirii care desparte albastrul de roşu, stările meditative de cele nevoit cotidiene în care se află natura umană pe parcursul existenţei sale. Nu întâmplător, cei care au iscusinţa de a şti să plămădească aluatul cuvintelor în chip fericit, sunt binecuvântaţi, poate mai mult decât ceilalţi trăitori tereştri, cu viziuni lirice menite să-i înscrie în marele catalog al creatorilor de opere nemuritoare. Păstrând proporţiile, Georgeta Resteman – cu o cuminţenie brâncuşiană, îşi decantează prin propriul filtru fărâmele cunoaşterii universale, într-o albie prin care curg aluviuni, când limpezi, când învolburate, dar toate având acelaşi sens, spre marea revărsare cosmică.

Poemele din volumul de faţă, adunate cu migală pe parcursul a doi ani şi mai bine (primul ei poem datând din 13 martie 2009), sunt firişoarele de aur din muşuroaiele de nisip pe care mâna şi ochiul culegătorului, cu  răbdare şi iscusinţă le-a descoperit şi depozitat în tezaurul de suflet iar acum doreşte să ni le împărtăşească. Pentru că nu se cuvine, dacă posezi o comoară, s-o îngropi adânc în pământ, să n-o afle nimeni, ci dimpotrivă, s-o înmulţeşti şi să dărui din monadele ei tuturor celor care vor să primească. Vom descoperi noi înşine în acest tezaur: dorinţe, îmbrăţişări, cuvinte-mpreună, „picuri scurşi dintr-o lumină” care au darul să ne servească drept candele, flori de suflet, un „izvor imens de apă vie”, flăcări roditoare, „scântei de floare dalbe”, „muguri de magnolii” care se desfac în „floarea sufletului viu”, dar şi suficiente motive de răvăşire sufletească, născătoare de vers menit să dăinuie. Peste toate acestea, „tandru, versul” – prelins din călimară, picurând în „calde, mirifice unde” (Renaştere). El are darul de a o  face pe autoare să plutească  „înspre nouri şi-n eternitate/ Cuprind infinitul şi-n taină-mi ţin dorul…” (Renaştere). Răvăşirea  e ascunsă în tăceri ancestrale, după mărturisirea poetei, căutându-şi sfios, „drum de Lumină-n destin”. (Răvăşire).

Sentimentul cosmic este omniprezent în lirica acestei autoare, împletit armonios cu cel terestru: „Universul mi-e leagăn de dor şi visare”, dar, fără să uite de acesta, ea se întoarce cu picioarele pe pământ: „Răvăşită mă-ntorc dintr-a astrelor lume,/ Pământul îl simt sub picioare şi  sper/ Să birui furtuni iar tristeţea din mine/ S-o mistui în flăcări de suflet …mister” (Răvăşire). Ea şi-a ales drept crez sacru Iubirea, dorind să-i fie un festin continuu: „iubirea/ Să-mi fie de-a pururi al vieţii festin” (Răvăşire). În aşteptarea ei, sufletul se înfioară de un dor fără saţiu şi sub pleoape se nasc bobiţe de cristal.

Radiografia sufletească pe care o operează Georgeta Resteman asupra ei însăşi e un motiv şi un prilej bun de a ne-o aduce aproape, şi de cunoaştere profundă, aşa cum numai visul şi marile prietenii apropie şi fac să empatizeze. Ea ne permite să-i privim direct în „cavitatea umorală a sufletului” ca în fântâna din ogradă şi să luăm aminte că ne-a considerat demni de această cinste, de a-i descifra fiecare freamăt şi fiecare geamăt al  acelei  plămade de inefabil care nu poate fi atinsă decât cu razele altei inimi aidoma.

Poeta îşi socoteşte destinul  înscris „într-un templu sacru/ Al viselor şi-n al speranţelor altar” (Trifoi cu patru foi), iar reprezentarea exterioară poate lua forma unei flori norocoase, aşa cum e trifoiul cu patru foi  aducător de noroc şi fericire – reflex al ritualurilor magice şi datinilor păstrate din străbuni. Credinţă şi mit, tradiţie şi dogmă religioasă, educaţie morală, păstrate cu aceeaşi sfinţenie, scot la iveală un suflet sensibil, generos, doritor de bine, edificat pe virtuţile teologale şi cardinale existente şi preluate din părinţi. Respectul şi iubirea vecină cu adoraţia, faţă de icoana părinţilor constituie semnul distinctiv al unui caracter demn şi luminos care împrăştie în jur bunătate şi pace. O anume tristeţe şi nostalgie se degajă din unele versuri, reflex al amintirilor care nu-i dau pace: „Gândul meu dus spre nicăieri/ mi-apasă greu tâmplele ude/ iar boabele ochilor umbriţi/ îşi caută-n freamătul timpului,/ amintirile/ (…)//
Tremurul de ieri,/ rămas aninat de-un colţişor/ al sufletului trist,/ unde mugurii abia plesniţi/ acoperă  goliciunea/ tristei primăveri/ desenate-n contur de şotron/ dă acum anotimpului/ nesfârşitul ecou/ al eternităţii  scufundate/ în teluricul iubesc” (Un gând spre nicăieri, Oradea, 30 iunie 2009).

Aşadar, nesfârşitul ecou al eternităţii este dat de teluricul „iubesc”, în viziunea poetei. Şi n-ar fi de mirare, de vreme ce Iubirea este de sorginte divină şi tot către Divinitate se îndreaptă. Către o astfel de iubire jinduieşte sufletul poetei, care s-o înalţe, s-o edifice spiritual. Iată şi un îndemn către sine însăşi, pe care poeta şi-l adresează, atunci când povara zilei o apasă: „Tu dăruieşte dragostea-ţi mereu/ Aşterne pe cărări de vis iubirea/
Stăpânul tău e numai Dumnezeu/ Şi-ţi vei găsi în tine fericirea…” (Povaţă).

De la epitetizările de început, cu iz de pastel şi elegie, nu rareori impregnate de locuri comune de genul: freamătul frunzelor, verdele codrului, tristeţea norilor, fereastra sufletului meu, freamătul codrului,  strunele dorului, pe-a timpului aripă, mirajul fericirii, tandre şoapte, balsam pe răni, castel de vise, cântec lin pe strune de vioară,  miresmele florilor, linişte vrăjită, lacrimi – bobi de rouă de pe flori, muguri de lumină, mirific decor, minunat dor, dimineţi senine, soarele iubirii, floarea tainică-a iubirii, glasul tăcerii, mantii de culori, roua dimineţii, mirajul fericirii, cristalul râurilor, raze de lună, punţi de suflet, geana zorilor, a stelelor cunună, mirific cântec etc., poeta face un salt către esenţializarea  trăirilor, către adâncirea în propria cunoaştere şi explorarea tainiţelor necunoscute ale sufletului smerit în adorarea Supremului Cântec al Luminii Necreate. Astfel lirica sa devine: „Un câmp de flori de suflet nesfârşit” (Aş vrea…). Acest demers liric grăbeşte cristalizarea Crezului poezic, care este subsumat în versurile următoare: „Sunt umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/  Sub lava încinsă ascund chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec.//  Stindardul ce flutur mereu printre semeni/ E alb şi el poartă sub falduri Lumina!/ Suntem fraţi cu toţii în toate, şi-asemeni/ Copacului-ţară, sfinţim rădăcina// Cu picuri de rouă ce lin se-nfiltrează/ Spre secile-adâncuri uscate de vreme,/ Lumina şi Pacea mereu ne veghează/ Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.// Din limpezi izvoare îmi iau apa vie/ Şi foşnetul frunzei din codru mi-e cântul/ Iar soarele toamnei şi mustul mă-mbie/ Să dărui cu dragoste, veşnic, Pământul…// Sub raze de Lună o pânză de vise/ Aşterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…/ Desfac legătura de chei, uşi închise/ Deschid – lasănd loc cuvenit implinirii.// (…)// Sunt  umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascund chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec//”. (Sunt, Oradea, 7 octombrie 2009).

Poeta nu se sfieşte, cu acest prilej să-şi manifeste dragostea de meleag, fără a fi suspectată de patriotism vetust, retrograd, fără acoperire. Ba, s-ar putea afirma că aceste valori perene ale sufletului românesc, cum sunt: dragostea de neam, de meleag, limba, religia, cultura, datinile, sunt reînviate, aşezate într-o lumină favorabilă, împrospătate. Corespondenţa dintre ciclicitatea anotimpurilor şi vârstele omului este evidentă în pastelurile elegiace de toamnă în care poeta îşi reflectă propriile stări sufleteşti. De pretutindeni răzbate o dorinţă vie de bine, de frumos şi de pace, categorii pentru care omul trebuie să lupte fiecare întru fericirea comună. Până şi natura îndeamnă omul la bine şi la respect faţă de creaţie, în poeme care par rugăciuni-psalmi, îndeosebi cele care au ca motiv central casa părintească, Ardealul iubit. E aici un soi de mândrie ardelenească pentru faptul că autoarea a trăit pe acest sfânt meleag, atât de încercat în istorie, dar cumplit de frumos, mai ales în amintirile celor plecaţi. În Ardeal dorul e mai intens, iubirea e mai aprigă, toate lucrurile sunt aşezate parcă altfel, cu  alte rânduieli şi pe alte temeiuri: „Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri/ Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni/ Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri,/ Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: «să fim buni».// E-o linişte care-aduce frumosul în suflet, dorinţa-n priviri,/ Doar un dangăt de clopot se-aude departe pe deal,/ Din coşuri ies pale de fum, la geamuri răsar amintiri/ Aşa e toamna târzie acolo, acasă la mine-n Ardeal” (Acasă, Săcuieu, 26 noiembrie 2009). De aceea, ardelenii se recunosc între ei, chiar dacă nu s-au văzut niciodată. Limbajul lor comun este iubirea ţară şi de om care întrece orice altă virtute morală şi doare mai mult decât cea mai adâncă  rană trupească. Cea mai curată carne de român, cel mai pur suflet românesc, aşa s-ar putea vorbi despre locuitorii lui. Oameni pentru care istoria nu este doar un obiect de studiu, nu este doar un cuvânt uitat ori azvârlit fără noimă,  ci carne şi sânge din propriul trup arzând pe rugul dreptăţii şi al libertăţii.

Poezia de simţire religioasă este poate, cea mai reuşită din creaţia acestei poete. Ea picură fiori mistici în suflet şi trezeşte sufletele la smerenie şi pietate. Ea e legată, de asemenea, de ţinutul Ardelenesc, de credinţa străbună, de casă şi de tradiţie: „Îmi ninge şi sufletu-şi cerne dorinţa/ Iar fulgii de nea îmi alungă tristeţi/ Surâs de copil în dragi dimineţi/ Renaşte pe-aripă de înger credinţa.// Troiene de vis ce acoperă drumuri/ Aştern curăţimi şi croiesc idealuri/ E-atâta linişte-n jur şi pe dealuri/ Departe, se văd unduind albe fumuri.// Se-aud cânturi line şi-alămuri răsună/ Întinderea albă de-argint străluceşte// O rază de Sus către suflet ţinteşte/ Şi picuri de stele-mpletesc în cunună.// Vine Crăciunul şi-n cânt de colinde/ Ne umplem cu har şi Iubire divină/ Suntem mai buni, însetaţi de lumină/ Şi-n suflete flacăra sacră se-aprinde.// Îmi ninge în plete cu lacrimi de Cer/ În suflet credinţa şi dragostea-nvinge/ Prin rugăciune chiar şi ura se stinge// Vă colind cu Iubire linu-i lin, leru-i ler…” (Îmi ninge, Săcuieu, 13 decembrie, 2009).

Arderea lăuntrică pe rugul iubirii este atât de intensă încât cu ea se pot aprinde munţii: „În clipele sublime am ars în vâlvătaie/ Mărgăritare-n tihnă cules-am de sub gene/ Am stins cu ele focul, a inimii văpaie/ Şi-am exilat trăirea într-un ocean de stele.// Din zborul de albine şi-a dorului credinţă/ Am împletit speranţe, descătuşări de vise,/ Cortine ridicat-am purtând cu stăruinţă/ Cununi de gânduri pure spre verile promise” (Nostalgie). Aici dorul arde, răscoleşte şi chiar viscoleşte, făcând sufletul să vibreze. Iar în aceste retorte sufleteşti, din flăcările vii se nasc  scântei: „Mă arde-un tainic dor, mă viscoleşte/ Cu fulgi de foc şi străluciri de stele” (Dorul). Şi nu o dată, viscolul lăuntric răscoleşte scântei. De notat faptul că prozodia este perfectă, simţul ritmului şi al măsurii fiind înscris în firea poetei, nu există asonanţe, versurile curg liber precum un şuvoi limpede de munte, în şopote şi eufonii fără cusur.

Există bogăţii neasemuite în sipetul sufletesc şi poeta e gata să le dezvăluie, să le împartă, fără teama că va fi dezamăgită şi înşelată pentru că aceasta este menirea ei pe lume: să împartă daruri. Surprinzător de matură, această lirică, eminamente  pozitivă, stenică şi binecuvântată de har, este oglinda unei femei împlinite care a iubit, iubeşte şi până la sfârşit, va iubi oamenii, viaţa, natura, lucrurile din jur. Nimic nu pare să împieteze peisajul natural şi livresc al poemelor din care parcă izvorăsc lumini solare şi stelare ce se revarsă din belşug asupra semenilor. Se pare că există şi o explicaţie logică: sufletul poetei izvorăşte nectar iar acest nectar nu este decât iubirea: „Din lacrimi cristaline durute sub zăpezi/ Un giuvaer de floare şi-ascunde în petale/ Întreaga-i prospeţime, iubirea din amiezi/  Şi bucurie-ascunde, lumina din pocale.// Vesteşte primăvara minunea cea suavă/ Şi ochii ni-i încântă cu straiul alb şi pur/ Ridică gingaş capul şi parcă zice-n slavă:/ Nu-i vreme de tristeţe, e bucurie-n jur!// Privesc spre ghiocelul ce mi-e atât de drag/ Şi-i sorb duios lumina ce-mprăştie în cale/ Nectar din suflet, tandru aştern tăcut în prag/ Şi-aştept din depărtare… chemarea vocii tale.// De-ai ştii câtă iubire am adunat în suflet/ Şi câtă primăvară am strâns la pieptul meu/  Câţi ghiocei sădit-am şi-al ramurilor scâncet/ L-am ascultat cu jale ori l-am trăit mereu…// Ai alerga prin valuri, prin nori ţi-ai face cale/ Şi lumea ai străbate, mi-ai căuta privirea/  Nectarul meu din suflet s-ar scurge prin petale/ De ghiocei, şi-n şoapte ţi-ar dărui iubirea.// Te-mbracă-n primăvară, iubito, vino-n grabă/ Adu-mi iubirea-n dar şi liniştea-mi veghează/ Un colier de vise ne-aşteaptă, tu… te-ntreabă/ De-s eu sau de nu-s eu, ce mai contează…// Şi printre ramuri crude, priveşte-mi neputinţa/ Eu voi pătrunde tainic pământul ce musteşte/ În juru-mi totu-nvie se-mbracă-n flori dorinţa/ Dar astă primăvară… «Mălinul nu-nfloreşte…»” (Nectar din suflet, Oradea, 22 februarie 2010″.

Deosebit de relevantă pentru creaţia poetei este dragostea faţă de satul natal, „satul cu dor”, unde „Miroase codru-a floare şi absint”, sat  pe care  ne asigură că nu l-a uitat şi unde se reîntoarce cu nostalgie să-i sărute glia: „Sub munte plin de doruri, răsfirat/ Pe firul apei ce oglizi împarte,/ Râtul Romanilor a fost odat’/ Sătucul ce mi-a fost întâia carte// Din care am citit despre-omenie/ Despre onoare, despre bunătate,/ Nimeni nu-ţi cere-acolo o simbrie/ Şi nici vreo taxă pentru libertate.// Căsuţe-mpodobite cu ştergare/ Dar şi grădini de vis şi curcubee/ Se-aştern covoare de mărgăritare/ Ce rupte-s parcă din Calea Lactee.// Doar freamătul pădurilor ţi-ajunge/ Să-ţi umpli sufletul de armonie,/ Cu roua care fruntea îţi atinge/ Şi tril de păsări într-o simfonie// Te ‘nalţă şi te poartă-n zări senine/ Pluteşti, iubeşti şi speri şi dăruieşti/ Precum dulceaţa-n stupul de-albine/ Cu dragostea din oameni te-nsoţeşti” (Satul cu dor).

Începând cu a doua secvenţă lirică, cerul poetic se deschide într-o revărsare de picuri de mir, lacrimi de cer, binecuvântări de la Dumnezeu îmbrăţişări de copil, mângâieri de mamă, toate dorurile strânse în cununi de mărgăritare, amintiri dragi rămase intacte pe retină, care ţâşnesc în cascade şi răcoresc pământul sufletesc al cititorului. Pentru că nu se poate să nu faci conexiuni spirituale între versurile Georgetei Resteman şi propriile tale amintiri. Şi într-aceasta constă adevărata valoare a liricii sale, pentru că este universal valabilă şi-n ea se regăseşte oricine. Cuvântul de ordine este: încântare faţă de tot ce înseamnă creaţie divină şi umană la care şi noi suntem părtaşi direcţi. Şi în acest peisaj paradisiac apare  beneficiarul iubirii: „tu, ţesător de vise/ cântând la harpă imnuri divine/ îţi limpezeşti / privirile-n boabe de rouă/ intonând imnuri de slavă/ şi dăruind pace…/ ce minunaţi sunt îngerii!” (Iubire). Toate acestea, bineînţeles, poartă un singur nume: Iubire!

Revelaţii, încântare, amintiri, visări, aşteptare… un buchet de simţăminte devenite poeme. Se spune că poezia se naşte din rană. Ba mai mult, Jose Marti spusese odinioară că: „Dintr-o rană mai cumplită/ iese versul mai frumos”. La Georgeta Resteman – poezia se naşte din iubire, din împlinire, din senin, dor care compun împreună cântecul inimii. Astrul tutelar – soarele iubirii îi protejează pe cei care-şi dăruiesc inima unul celuilalt. Ca într-un fel de magie. Iubirea este pentru poetă – talismanul pur pe care şi-l atârnă la gât şi care o protejează de tot răul. Drept pentru care ea spune: „O port cu drag şi simt că urc spre cer/ Ating în treacăt norii prin albastru/ Iar drumul lin ce duce spre mister/ Îl desluşeşte-ncet măreţul astru.// Lumina vie-n suflet dă putere/ Să birui orice urmă de-ntristare/ Cu floarea de salcâm uit de durere/ Parfumul ei sublim e alinare”. (Salcâmii-au înflorit târziu).

Florile de tei, răspândind miresmele tari ale iubirii, constituie un leit-motiv statornic în creaţia Georgetei Resteman şi nu e de mirare pentru că orice poet se îmbată de aromele lor, echivalente cu aromele iubirii pământeşti, care năucesc, îmbată, ameţesc şi moleşesc totodată. Cât de armonios se împletesc natura cu simţământul sacru, religios, în lirica acestei poete! „Pământul reavăn, cu mantii divine/ E sacră legătură şi loc de-nchinăciune/ Trifoi cu patru foi zâmbeşte către mine/ Şi mă îndeamnă tainic la dulce rugăciune.// Doamne, sfinţeşte-mi viaţa şi dăruie-o cu pace/ Dă-mi bunătate-n suflet şi-o mare de iubire/ Mai dă-mi înţelepciune din grâul ce se coace/ Pâinea credinţei dă-mi-o şi-un dram de fericire! Săcuieu” (Rugăciune, 4 iulie 2010). E de notat că în iubire, sufletul nu e neliniştit, zbuciumat, ci mai degrabă încrezător, plutind precum o barcă pe ape line, pe un lac cu nuferi. Poezia Georgetei Resteman are o frumuseţe candidă, liniştitoare, limpezime de suflet, care cheamă la speranţă şi lasă în urmă tot ce e rău, precum zăpada care acoperă toate denivelările, toate asperităţile şi tot noroiul. Fixându-se mai mult spre fiinţa lăuntrică şi căutând noi filoane freatice care să-i definească crezul artistic, Georgeta Resteman are şansa de a-şi afla drumul propriu spre marea poezie a lumii.

Crâmpeie de linişte, seninătate şi bucurie, iubire lină – apă vie a sufletului, degajă aproape toate poemele Georgetei Resteman, aşa cum am spus, fiind o poezie stenică, luminoasă, solară, benefică spiritului. Şi asta pentru că, aşa cum mărturiseşte autoarea: „Gândesc prea mult, iubesc frumos şi poate sper/ În visele frumoase sau limpezimi de cer/ Sunt lan aprins de maci sau foşnetul de frunze,/ Am flori de tei în plete şi-al lor nectar pe buze?” (Întrebări). În retortele sufleteşti poeta păstrează şi  prepară elixiruri, precum marii alchimişti, din: visări, mângâieri, doruri ascunse, lacrimi calde, speranţe de bine, împletite-n tăceri, toate frământate cu lumină blândă. Ceea ce rezultă e un balsam de cuvinte bun de tămăduit răni vechi şi noi, de trezit la viaţă şi la creaţie de orice fel.

Însă nu o dată, natura, în corespondenţă intimă cu sentimentele umane, se înăspreşte, ploaia ameninţă, furtuna domină. Sufletul e răvăşit. Dar pentru că structura intimă este pozitivă, poeta aşteaptă cu încredere raza de soare să încălzească din nou şi cerul să se însenineze: „Plouă  şi cerul se scurge spre noi/ Mă biciue aprig rafale de vânt/ Alunec pe iarbă-n sărut de pământ/ Mi-e sufletul searbăd şi ochii-mi sunt goi.// Rămân neclintită şi-mi las fruntea lin/ Să-şi spele tristeţea în lacrimi de flori/ Culeg cu iubire şi-aşez subsiori/ Petale rănite din cupe de crin…// Mă-nvăluie apele tulburi ce curg/ Şuvoaie m-acopăr dar eu le ignore/ Mi-e gândul durut de tristeţe şi dor/ Îmi tremură trupul în tristul amurg.// Deodată potopul din jur se opreşte/ Dar stau nemişcată timid-aşteptând/ O rază de soare s-apară râzând/ Căci ploaia din mine căldură-şi doreşte.// Speranţe de bine-mpletesc în cununi/ Şi doruri aştern în tăceri ferecate/ Cărări de lumină râvnesc, din păcate,/ În linişti se-ascund blestemate furtuni…” (Ploaia, Săcuieu, 7 august 2010).

Un oarecare fior de revoltă socială răzbate din poemul „Sufletul nostru nu-i de răstignit” dar totul e de un bun simţ proverbial, chiar atunci când mustră, poeta o face cu glas rugător şi ponderat, cu delicateţea ce o caracterizează. Chiar şi în vremuri aprige, sufletul găseşte puterea de a se redresa, prin rugăciune, de a-şi regăsi pacea şi speranţa, iar un firicel de iarbă îi poate din nou aduce surâsul pe buze: „Cu ce ne-a mai rămas fecund în noi/ Visăm mereu şi năzuim, speranţe…/ Nu ne vor speria nici vânt, nici ploi/ În universul plin de discrepanţe.// Îmi limpezesc plină de dor, privirea/ În nesfârşirea cerului albastru/ Cu ruga sfântă de-a-mi păstra iubirea/ Îmi dărui pace-n sufletul sihastru.// Printre noian de gânduri ce m-apasă/ Caut  în mine liniştea râvnită/ Şi-n moliciunea ierbii de mătasă/ Mi-afund truditul gând, sunt ostenită// De-atâta zbucium şi de umilinţă…/ Sărut cu-ardoare firicel de floare/ Şi mă hrănesc cu muguri de credinţă/ Lăsând de-o parte orice-ncrâncenare.// Din cânt de frunze plăsmuiesc iubire/ Din nuferi gingăşie, puritate,/ Nimic din mine nu e amăgire/ Mi-e dor de-o oază de sinceritate”. (Caut în mine liniştea râvnită, Oradea, 10 august 2010).

Lirica Georgetei Resteman respiră iubire prin toţi porii. Şi chiar dacă, după spusa poetei, „se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepanţe” – ea biruieşte pentru că: „sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har// Şi-i harăzit să dărui iubire tot mereu/ Găsesc putere-n mine să-nving şi să zâmbesc/ Tu supărare pleacă şi de-o vrea Dumnezeu/ În linişte şi pace de-acum o să trăiesc”. (Azi nu mai vreau să ştiu de supărare!, Săcuieu, 22 august 2010). S-ar zice că autoarea, prin plinătatea iubirii răscumpără răul lumii. Ea nu cunoaşte înfrângere, dezastru, tristeţe, nelinişte, îndoială, gelozie,  disperare, singurătate, teamă, minciună, întreaga gamă de sentimente amestecate cu stropul de fericire. Ea spune limpede: „Singurătăţii nu-i plătesc simbrie/ Te ocrotesc cu gândul meu şi sper/ Să-ţi fie viaţa-n liniştea dorită / Într-un tărâm de vis şi-un colţ de cer/ Te port în suflet şi sunt fericită”. (Dragoste de tine, Oradea, 30 august 2010).  Este una din acele preafericite persoane care-şi fac din dragoste crez şi au şansa de a primi după cum dăruie. Şi dăruieşte din plin. Dar câte persoane nu dăruiesc totul şi primesc în schimb, reversul darului?

Epopeea iubirii sau odiseea iubirii s-ar putea intitula întreaga lirică a autoarei. O trăsătură remarcabilă a acestei lirici este lipsa totală de vulgaritate şi de  frivol, autoarea alegând din paleta cuvintelor erosului, doar pe acelea care inspiră candoare, gingăşie, puritate, frumuseţe interioară şi exterioară, reflexe ale unui suflet primenit în apă lustrală, înălţat şi edificat, ajuns la un catharsis desăvârşit. Şi e de mirare cum dragostea a rămas la fel de proaspătă şi intensă în pofida anilor care au trecut peste ea.

Georgeta Resteman şi-a ales o deviză pe care o urmează şi-i îndeamnă şi pe alţii s-o facă: „Visează, trăieşte, iubeşte!” – nu neapărat în această  ordine, dar sunt trei coordonate fundamentale ale drumului omului în viaţă. Faptul că ea aşează visul pe primul loc se datorează firii sale visătoare, romantice, nostalgice, înclinate spre mister şi taină, dar calată pe prezentul acerb, plin de surprize neaşteptate. Ea mărturiseşte că ridică altar iubirii din lacrimi curgânde din cer. Şi mai deţine o reţetă a fericirii: „Speranţa-mpletind cu iubire/ Culeg praf de stele şi şoapte/ Din doruri îmi ţes fericire” (Visează, trăieşte, iubeşte!) Şi cu asemenea ingrediente, cum să nu rezulte o poţiune magică în stare să vrăjească orice fiinţă?

Există o aşteptare permanentă, omniprezentă, un dor nesfârşit, o neîmplinire în toi de-mplinire, un jind fără saţiu, aproape de obsesie, o dorinţă de dăruire şi de iubire care acoperă lucrurile şi persoanele în jur. În virtutea acestei aşteptări a împlinirii dorului, versurile strigă, cheamă, ademenesc, atrag cu putere magnetică. Poeta a scris şi un „Imn al iubirii” în care orice cuvânt e împletit cu fir de lumină.      Cu un mănunchi de „vise-atârnate în colţuri de stea”, Georgeta Resteman şi-a propus să vină în întâmpinarea noastră şi să ne ofere din preaplinul iubirii sale, cu o sinceritate dezarmantă. Este de fapt, radiografia sufletului său, pe parcursul multor ani, în care trăirile se amestecă aproape de neseparat, cu amintirile, în care imaginarul se suprapune realului şi planurile se întrepătrrund. Un experiment care merita aşternut pe hârtie pentru ca dragostea să capete şi mai mare constitenţă, pentru a nu se uita nimic din această feerie trăită frumos şi demn, dar mai ales, creştineşte. Mai ales când iubirea încolţeşte, devine tulpină, dă muguri, înfloreşte şi dă rod bogat, neasemuit: „Dar ştiu că iubirea rămasă-n  tulpini/ Va ţine viu focul ce pâlpâie lin/ În frunzele stoarse de verde-pelin/ Şi muguri născând primăveri din lumini.// Nici gerul, nici neaua căzând pe pământ/ Nu pot să ucidă, nici flori, nici iubirea/ Ce vine de Sus primenind omenirea/ Cu pace şi linişti în Sfânt legământ” (Flori sub zăpadă). Această ardere continuă pe altarul iubirii poate fi comparată cu cea a unei alte poete din secolul trecut, Magda Isanos, cea care a deschis porţile inimilor cu versuri de o frumuseţe negrăită şi cu un patetism demn de marile iubiri arse pe rugul  sacru al credinţei.

Două trăsături esenţiale îi animă autoarei toate manifestările: floarea din suflet şi albul din  gând. Câţi oameni se pot învrednici de asemenea daruri? Dar şi pentru acestea, a fost necesară o luptă continuă pentru a putea beneficia de ele în plenitudine. Vrând să le înmulţească, poeta le dăruieşte, după principiul steinhardt-ian şi după regula de aur a creştinismului. Aspiraţia către sublim, năzuinţa de alb,de armonie, de curat, de frumos, de adevăr, de bine – coordonate sufleteşti şi totodată virtuţi  care se oglindesc în lirica Georgetei Resteman. „Setos de alb, avid de curăţime/ Flămândul suflet pacea îşi primeşte/ Din al ninsorii dans, din Înălţime/ Îşi soarbe fericirea şi trăieşte.” (Flămând de alb).

Cam acestea ar fi şi coordonatele Poeziei şi rolul ei de a aduce bucurie, pace, senin, armonie şi dragoste între oameni şi nu să-i incite la rău. Pentru că răul doare şi răneşte mai mult decât orice având un rol esenţial în pierderea sufletului. În acest sens, Georgeta Resteman poate fi asemuită cu o Preoteasă a Cuvântului bun şi ziditor. „Departe de mine disperarea” – spune poeta. De remarcat sentimentul profund religios ce se degajă din versuri şi modul de adresabilitate direct lui Dumnezeu. Tablouri feerice hibernale de sărbătorile Naşterii Domnului, îi aduc chipul sfânt al Pruncuşorului, alături de Măicuţa Domnului şi de toţi ai casei, ascultând colinde. Totul e învăluit în aer de poveste în corul de îngeri care cântă la ieslea sfântă. Tabloul este completat cu imaginea perfectă a unei familii creştine care sărbătoreşte în jurul bradului Naşterea Domnului. În asemenea momente festive, „Şi dorul de viaţă renaşte, / bucuria învinge în sufletul bun/ cu pace şi dragoste, linişti sub brad/ şi nădejde deplină-n Ajun de Crăciun” (Doruri sub zăpadă). Ultimele poeme sunt scrise în ţară străină, din Limassol–Cipru, cu pana înmuiată în dor de meleag şi de casă. Faptul că poeta ne face părtaşi la odiseea ei sufletească reflectată în adieri de flăcări poematice, că ne dezvăluie poezia Ardealului cuibărită în sine, constituie pentru noi, cititorii, o sărbătoare aleasă şi un bun prilej de a o cunoaşte, îndrăgi şi preţui în aceeaşi măsură.