Nu voi cădea în capcana afirmaţiei, devenită între timp clişeu lipsit de convergenţă cu realitatea, care postulează faptul că, acum, nu se mai citeşte. Aş putea spune că se citeşte, chiar mai mult, însă cu totul altfel decât în urmă cu, hai, să spunem, douăzeci de ani. Pe atunci, noţiuni precum citit e-mail-uri, reviste, studii sau chiar cărţi pe internet, erau simple aberaţii, cât despre ziare, reviste sau publicaţii cu specific, să fim serioşi! Unele dintre acestea erau, în bună parte, de necitit pentru omul de bun simţ (a se vedea ziarele), iar celelalte aparţineau domeniului, singurul atât de permisiv, al science-fiction-ului, pentru societatea acelor vremuri.
Consider deci, că se citeşte, numai că, în aceste noi condiţionări, cartea editată pe hârtie a cam pierdut teren şi când spun asta mă refer în primul rând la proza de ficţiune şi la poezie. Iar ce este mai rău, se adânceşte fenomenul de enclavizare a literaturii în graniţele arbitrare ale geografiei politice, din cauza, atât de nefericit firească, a dificultăţilor de circulaţie a cărţilor. Prin urmare, ce se scrie la Cluj, de exemplu, nu se citeşte la Iaşi iar ce se scrie aici, nu se citeşte la Constanţa. Ca să nu mai vorbim de ceea ce se scrie în afara graniţelor, scrieri pe care, de regulă, numai internauţii cu multă aplecare spre frumuseţile slovei bine alcătuite le citesc. În consecinţă, puţinii norocoşi care mai fac schimburi de cărţi, un fel de membri ai unei societăţi oculte care-şi procură rafinate delicii prin explorarea universurilor create de cuvântul scris, se pot considera în acelaşi timp şi un fel de spărgători ai unei greve, care nu s-a produs de fapt niciodată, în care însă prieteniile literare au un rol primordial.
Acesta este contextul în care cu câţiva ani în urmă am „întâlnit-o” pe Georgeta Resteman”. Lucra pe atunci la o revistă europeană de mare prestigiu şi, recunosc, m-a fermecat pasiunea şi dăruirea cu care făcea un lucru nu tocmai uşor dar care aducea în faţa cititorilor revistei creaţii literare care, altfel, ar fi avut şanse minime de a fi cunoscute. Şi, hai să fim sinceri, o creaţie literară, dacă nu este cunoscută, nu există!
Apoi cu acea generozitate specifică poeţilor care-şi risipesc, din dragostea pentru frumos, cărţile aşa cu fac şi cu propria lor fiinţă, mi-a trimis câteva din volumele ei de poezie. Ultimul dintre acestea „Rătăcite anotimpuri”, un volum al cărui cuprins cu multiple semnificaţii dezvoltă, folosind cu măiestrie arta poetică, nu numai tema fundamentală iubirea sub nenumăratele ei forme de manifestare ci şi teme adiacente precum uitarea, înstrăinarea, natura sau dorul de casă, toate folosind meşteşugul simbolurilor care nu se lasă dezvăluite la o primă lectură chiar dacă este atent făcută. Nici marea înspumată ca metaforă a neliniştilor permanente, nici cerul, chiar dacă senin, ca necuprins al eu-lui profund şi nici un ţărm stâncos, un simbol al luptei în care oricât de puternic eşti, chiar dacă aparent câştigi, ceva tot vei pierde. Vorbind despre anotimpuri rătăcite autoarea, ca orice poet autentic, se confesează cititorului arătându-i acestuia precum legendarul fir al Ariadnei o posibilă cale ce ar putea fi urmată printre vitregiile inerente ale vieţii, ale iubirii sau ale incertitudinilor rezultate ca o constantă a interogaţiilor solilocviale. Nu este nici o trufie în această atitudine, poeta ne propunea doar cunoaşterea unei experienţe de viaţă, restul urmând a-l decide, dacă vrea, cititorul.
O spun din capul locului: nu sunt nici un consumator predilect de poezie şi, chiar dacă uneori mai intru cu timiditate în domeniul creaţiei poetice, nu sunt în nici un fel mandatat, prin studii sau diplome, să mă exprim asupra creaţiei poetice iar dacă o fac este numai în numele Măriei sale Cititorul, cel fără de care orice carte devine inutilă.
Aşadar, lectura poeziilor Georgetei Resteman m-a captivat de la bun început, poate şi pentru faptul că citeam poezie în dulcele stil clasic având rimă şi ritm, prozodie, conţinut, sensibilitate şi multă trăire, sesizabil, autentică. În timp, am citit mai puţin dar cu mult mai mare atenţie, pentru a intra mai bine în miezul fiecărei poezii, să încerc a-i devoala sensurile, subtilităţile şi poate chiar starea de spirit a autoarei în momentul creaţiei. Era cumva un joc între noi doi, neştiut decât de mine, dar cu atât mai incitant. Asta şi pentru faptul că Georgeta Resteman este, firesc pentru o structură poetică naturală, o fiinţă rezonantă spaţiului la care se raportează iar poezia ei reflectă fidel relaţia între cele două universuri aflate în contact direct şi intercondiţionalitate: universul interior şi cel exterior. Ambele nemărginite!
Poezia ei îşi schimbă „culoarea” nu numai după frământările interioare ci şi în perfectă coordonare cu lumina soarelui sau, cine ştie, cu vreo vibraţie telurică pe care noi cei mai puţin sensibili nici nu o percepem. Una este poezia scrisă în Săcuieul natal şi o cu totul alta, în esenţă dar fără afectarea calităţii, în Koln sau în Cipru. În mod sigur contează şi impactul specific emoţional sau afectiv dar lucrul este benefic operei deoarece citim, aproape în fiecare ciclu de poezii, un aparent alt poet. Interesant, poate puţin cam greu de admis dar voi încerca augmentarea printr-un exemplu: „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt/ Curg slove lin şi înfloresc pe ram/ Seve ţâşnind din bulgări de pământ/Cu pumni de ghiocei aruncă-n geam”. (E primăvară-n muguri şi-n cuvânt; Săcuieu). Apoi într-o poezie scrisă la Koln: „De Paşte-i gata totul, dar dorul o apasă/ Şi-aşterne lin privirea spre zări, căci ştie bine…/ Suntem departe, mamă, mereu gândim la tine/ Noi te purtăm în inimi, venim la anu’-acasă!”. (Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă) Se pare că nordul, mai întunecat, a impus drept compensaţie necesitatea invocării luminii ca sărbătoare, cu trăirile aferente celor despărţiţi de tristeţea miilor de kilometri dar purtând aceleaşi speranţe în suflet. Şi iată o strofă scrisă sub un soare generos un cer albastru şi probabil o perioadă marcată de speranţe: „Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul/ Cu spuma-i albă-n sidefiu de perle/ Iar falduri de albastru-şi sapă drumul/ Spre-abis, în murmur de iubiri eterne”. ( Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul: Limasol)
Efectul asupra cititorului este foarte interesant creându-se iluzia unei participări directe la actul creaţiei poetice sub auspiciile inspiratoare pentru poetă. În orice context însă există o durere, chiar şi o revoltă împotriva acelor evenimente care o fac să fie departe de ţară, nu neapărat împotriva voinţei ei dar nici cu bucurie. „Măicuţă dragă, chiar plecaţi în lume/ Noi te purtăm în suflet cu mândrie/ În munţi cerniţi sau mările cu spume/ Căci rupţi am fost de astă tristă glie”. (Mi-e dor…, Limasol).
Dar dincolo de orice consideraţii de natură relaţională între operă şi autor, poezia Georgetei Resteman poate fi comparată cu o dantelă. Folosesc metafora fiind exact pe tărâmul acesteia. O dantelă din acelea din timpul când sufletul, mintea, ochiul şi mâna dantelăresei, făceau ca aceasta să arate ca un val de aer solidificat cu străluciri de gheaţă şi o ireală frumuseţe. Lucrul în sine părea neverosimil şi o senzaţie de oprire a respiraţiei era una cât se poate de firească. Apoi după ce trecea surpriza primei impresii puteai să observi, dacă erai pregătit tu însuţi pentru aşa ceva, cum întregul miracol era compus din mii de miracole minuscule, la rândul lor, la fel de incredibile precum întregul. Starea de uimire se transforma într-una de admiraţie şi, de ce să nu recunoaştem, şi una de dorinţă. Dorinţa de a avea şi tu măcar o câtime din această capodoperă. O luai, o puneai pe o haină şi din acel moment haina, din banală devenea impunătoare.
Desigur poezia dacă este să o iei cu tine pentru a deveni la rândul tău mai impunător în ochii semenilor, nu o iei pe tine, ci în tine. Abia acolo, în suflet, se produce acea alchimie secretă prin care posesorul vremelnic al miracolului poetic se transformă şi, după mai multe exerciţii de acest gen, dobândeşte una din marile şi adevăratele bogăţii ale omului: înţelegerea. Sau, cine ştie, pentru cei foarte perseverenţi, poate chiar înţelepciunea. Şi astfel putem spune că poezia Georgetei Resteman este precum bagheta vrăjită a zânei care a transformat-o pe cenuşăreasă într-o prinţesă. Fiindcă numai o prinţesă a rostirii poetice poate spune: „Steaua viselor din noi strălucind pe-un colţ de cer/ Printre astre-şi trece clipa ascunzând un tainic dor/ Nu se sperie de suliţi, de tristeţi înfipte-n ger/ Răsfirându-şi lin lucirea peste-un nesfârşit izvor”. (Steaua viselor din noi)
Prin urmare, luaţi dragi cititori, cu încredere, mâna care cu generozitate vă este întinsă prin această carte, faceţi paşii pe care vi-i inspiră Menuetul lui Bocherinni şi fiţi convinşi că miracolul se va produce.
