Emil_Constantinescu_President_Romania_1997

Emil_Constantinescu_President_Romania_1997În toată istoria umanităţii, adăpostul a reprezentat o nevoie primară pentru toată lumea. La nivelul cel mai de bază, este vorba doar de un acoperiş şi patru pereţi, unde suntem în siguranţă şi avem hainele uscate. În acelaşi timp, un adăpost adecvat oferă mult mai mult decât un acoperiş. Acesta este o piatră de temelie pe care se poate construi o societate și o viaţă sănătoasă și productivă. Aşa cum noi ne reconstruim democraţia într-o ţară din sud-estul Europei, după un regim totalitar, am convingerea că reconstruirea caselor noastre şi a comunităţilor, atât fizic cât şi social, trebuie să fie o piatră de temelie a eforturilor noastre, tot așa cum a fost temelia îmbunătăţirii vieţii cetăţenilor, a integrării sociale şi a dezvoltării în multe părţi din Europa de vest. În pofida creşterii recente a PIB-ului în România, ca urmare a aderării la UE, se estimează că 40 la sută din locuinţele urbane moştenite din perioada comunistă sunt de proastă calitate, din materiale prefabricate cu infrastructură şi utilităţi învechite, în timp ce condiţiile de locuire din mediul rural sunt de multe ori și mai rele. Deşi s-au construit  multe locuinţe noi inclusiv în mediul rural, 40 la sută din cetăţenii noştri nu au baie proprie, şi ne confruntăm cu o problemă gravă de supraaglomerare din cauza lipsei mijloacelor de locuinţe pentru tineri. După cum am văzut recent, nici Europa de vest nu este scutită de problematica locuinţelor, deoarece vedem, în mod similar, tânăra generaţie luptându-se pentru a obține locuinţe la preţuri accesibile. În timp ce sectorul locuinţelor continuă să simtă impactul crizei financiare şi economice, veniturile europenilor sunt în scădere, costurile de trai cresc, de asemenea și preţul energiei, iar populația își pierde unele beneficii şi subvenţii. În România ne confruntăm cu provocări suplimentare: un număr mare de locuinţe în paragină, cu proprietari săraci sau cu un “capital negativ”, inundaţii frecvente şi dezastre naturale, un procent foarte mare de utilizare a energiei în clădiri, şi cu schimbări în plan social care nu sunt încă ceea ce am îndrăznit să sperăm în decembrie 1989.Procesul nostru recent de tranziţie de la o economie la comandă la o economie de piaţă a influențat în mare măsură situaţia locativă actuală din România. În trecut, problematica locuinţelor în est era percepută ca un drept al tuturor, oferit de către stat. Într-o economie de piaţă occidentală, în timp ce o mare parte a fondului de locuinţe a fost dezvoltat cu un obiectiv social, locuinţele par acum să fie în mare măsură tratate ca o marfă care urmează să fie cumpărată şi vândută. Și în România locuinţele au devenit o marfă.  Privatizarea în masă la începutul anilor 1990, a locuinţelor proprietate de stat în beneficiul chiriaşilor la preţuri extrem de scăzute sau gratuit a fost o decizie bună. Într-un deceniu, proprietatea sectorului public de locuinţe s-a redus la doar 5 procente din fondul locativ, nelăsând însă în locul lor nici un mecanism eficient de locuinţe sociale.În România, noii proprietari de case nu erau pregătiţi să-şi asume responsabilitatea pentru apartamentele lor din blocurile neglijate cu structura slăbită, şi nici nu aveau mijloacele financiare, juridice sau sociale pentru a se ocupa de aceste lucruri. Acest fapt a contribuit la o deteriorare rapidă a caselor şi la o proliferare a proprietarilor săraci care trăiesc, în mare parte, în condiţii inacceptabile. În plus, numărul de persoane fără adăpost este în creştere ca urmare a evacuărilor efectuate de societăţile privatizate, care nu sunt dispuse să tolereze restanțe mari la plata utilităților sau evaziunea fiscală prin neplata impozitelor pe proprietate.Odată cu criza actuală din Europa, problema locuinţelor a ajuns din nou în prim-planul agendei politice. În Marea Britanie, am înţeles că există o dezbatere având ca subiect dacă statul ar trebui să promoveze calitatea de proprietar al caselor sau să ofere sprijin pentru închirierea locuințelor sociale. Am rămas cu întrebarea: care ar fi echilibrul pentru o politică eficientă de locuinţe pentru toţi şi de ce unele culturi aspiră la calitatea de proprietar, în timp ce alte naţiuni, cum ar fi Austria, oferă condiții decente de locuit și au o rată scăzută a proprietăților. Cred că transformările durabile apar numai atunci când ne asumăm responsabilitatea colectivă şi ne implicăm într-un efort comun. Cred că valorile pe care le reconstruim sunt la fel de importante ca şi cărămizile sau blocurile. Am fost atras recent de activitatea pe care o desfășoară Habitat for Humanity în România şi în Europa, deoarece aceasta se bazează pe reconstruirea ideii de solidaritate umană şi promovează responsabilitatea individuală şi a comunității. În acest program, familiile nu primesc case gratuit, ci lucrează ei înșiși pentru construcția caselor lor. Aceştia participă și la construcția caselor vecinilor lor. În acelaşi timp, mobilizează autorităţile locale şi companiile pentru a asigura nevoile celor nevoiași. Consider că este momentul ca factorii de decizie europeni să se așeze la aceeași masă și să creeze un “plan de lucru” pentru construirea unor locuinţe accesibile şi decente pentru toţi oamenii de pe continentul nostru. Cooperarea din Europa de Est şi Centrală privind securitatea şi politica externă a condus la schimbări politice şi la accelerarea integrării în Uniunea Europeană şi NATO. De ce nu s-ar putea face același lucru și în privința locuinţelor? Sper că împreună putem găsi soluţii adecvate şi poveşti de succes pentru a construi un spațiu global şi durabil în care să trăiască toți românii şi europenii. Dacă nu reuşim să abordăm această problemă, ne vom confrunta cu o bombă cu ceas de locuinţe, în inima Europei şi în ţările care  aşteaptă cu multe speranţe să se integreze în Uniunea Europeană.