„Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții, viață și veselie tuturor lucrurilor. Ea este esența ordinii, înălțând sufletul către tot ce este bun, drept și frumos.”
–Platon
25 octombrie 2014. Seară caldă, liniștită. Octombrie este tăcere. În drum ne întâmpină câteva frunze căzute din copacii plictisiți de atâta vară și o dulce-amară melancolie ne pătrunde în suflete. Fiindcă toamna amintește de un sfârșit. Există totuși o armonie, o grație a acestui anotimp. Poate chiar în căderea acestor frunze. „Toamna este un andante melancolic și grațios care pregătește admirabilul adagio al iernii”, scria Geoge Sand.
Ne-am dus spre Centrul Artelor Performante din orașul nostru, Raleigh, Carolina de Nord, să ascultăm muzică clasică – compusă și interpretată de artiști profesioniști. Miracolul muzicii va înviora sufletele obosite, le va „acoperi cu ceva…”
Dintre genurile muzicii, în această seară vom asculta muzică de concert. Curând, peste tăcerea care ne înconjoară în această seară blândă, vom putea asculta creațiile a doi compozitori celebri: Richard Strauss și Piotr Ilici Ceaikovski.
Dacă am intra puțin, doar cu un pas în domeniul științei, mai precis al cinematicii, am dezvălui misterul ajungerii sunetelor muzicii la urechile noastre, și am afla că sunetele se deplasează dinspre sursa care le generează – adică instrumentul respectiv – sub forma unor sfere a căror suprafețe pâlpâie datorită moleculelor de aer care vibrează la unison. Cu alte cuvinte, sunetele sunt sfere de lumină pe care ochii noștri nu le pot vedea, este poezia aerului, este explozia sufletelor trecând prin corzile unor instrumente, spre a fi materializate și percepute de simțul auzului, dăruit trupului nostru. Ce minune a naturii create de Inteligența materiei!
Concertul este executarea unei lucrări muzicale de virtuozitate, de obicei pentru un singur solist, cu acompaniament de orchestră. De cele mai multe ori se compune din trei părți: partea întâi are mai ales un caracter dramatic, cu o mișcare repede (allegro), în formă de sonată ; partea a doua are un caracter liric, cantabil, cu o mișcare rară (andante); partea a treia, finalul, are un caracter festiv și o mișcare deosebit de rapidă, de obicei în formă de rondo.
Am intrat în sală, ne-am ocupat locurile, orchestra își acorda instrumentele muzicale. Primul contact cu diafanele sunete. Împietriți de frumusețea muzicii, am ascultat întregul concert.
Orchestra simfonică a Carolinei de Nord a interpretat poemele simfonice ale compozitorului și dirijorului german Richard Strauss (1864-1949), reprezentant de mare valoare a muzicii clasice: DON JUAN, op.20 și TOD UND VERKLARUNG (moarte și transfigurație) op.24.
Dirijorul, cel care a condus execuția muzicală și căruia i-a aparținut interpretarea artistică a lucrărilor din cadrul acestui concert, a fost Eugene Tzigane, născut din tată american și mamă japoneză, cu un remarcabil palmares. Orchestra a scos în evidență posibilitățile coloristice cu tonul dramatic al poemelor. Pasionanta temă de dragoste a lui Don Juan a fost scrisă de către magicianul sunetelor sub vraja romantismului, după ce a întâlnit o cântăreață talentată, interpretă a pieselor lui, cu care s-a și căsătorit. Inspirația celei de a doua piese Tod und Verklarung a fost explicată chiar de Strauss într-o scrisoare, în care arăta cum a fost frământat ani de zile de gândul unei scrieri – și în cele din urmă i-a venit ideea: „un poem sonor care să descrie ultimele ore ale unui om care a luptat pentru cele mai înalte idealuri, probabil un artist …”
Talentatul și pasionatul dirijor Eugene Tzigane a dirijat orchestra în execuția acestor piese, fără partitură, fără a folosi bagheta care indică de obicei mișcarea și ritmul, caracterul interpretării muzicii, ci prin gesturi sugestive, dovedind o mare trăire interioară, vibrație venită din sfera sufletească, a minții și a inimii trecând prin brațe, mâini, degete. Tremurul rapid al degetelor orientate spre orchestră cereau intensificarea vibrato-ului la formațiunea corzi, pasajele viorii prime fiind de o tehnicitate transcendentală. Dar învăluitor de plăcut au sunat și solo-urile oboiului, violoncelului, harpei și tremolo-urile viorii secunde.
Partea a doua a spectacolului a avut în program Concertul nr 1 („Vise de iarnă”) a compozitorului rus Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893), unul dintre cei mai mari creatori ai muzicii ruse: 10 opere (Evgheni Oneghin, Dama de pică), balete (Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci); uverturi, fantezii, trei concerte.
CONCERTUL ÎN SI BEMOL MINOR PENTRU PIAN a lui Ceaikovski, primul său concert scris, a început cu prima parte – Allegro non troppo e molto maestoso – o melodie superbă cu o notă de măreție și noblețe cântată de viori și violoncele, cu semnalele cornilor și acordurile întregii orchestre care, prin sonoritățile puternice au creat o atmosferă sărbătorească, pregătind intrarea instrumentului solist – acordurile furtunoase ale pianului, împreună cu viorile prime și violoncelul, anunțând tema solemnă, cantabilă, cântată de trei ori, ca o parte introductivă, un imn luminos, de un optimism robust. Pasaje sclipitoare au fost interpretate de Di Wu (n.1984), o pianistă chineză-americană, matură și sensibilă al cărei debut profesional a fost la vârsta de 14 ani în cadrul filarmonicii din Beijing, după care au urmat aparițiile în Statele Unite și alte țări de pe glob. Pasajele se întindeau aproape pe toată claviatura, se auzea motivul puternic expus la început de corni. Apoi, orchestra a făcut ca melodia solemnă să răsune mai amplu decât înainte, în timp ce pianul, cu forță sporită, ataca un șir de game cromatice și acorduri ascendente. Câteva acorduri ale suflătorilor au liniștit sunetele, urmând o pauză prelungită.
Partea începută cu mișcarea Allegro con spirito (un tempo alert și plin de viață) are la bază teme concepute sub impresia unor cântece populare auzite de Ceaikovski la niște cerșetori orbi din Ucraina. Dar, ele nu sunt tânguitoare și triste, așa cum probabil le-a auzit, ci ele au o altă înfățișare, compozitorul dându-le o altă sonoritate, un dialog vesel susținut de cele două mâini ale pianistei, o execuție de mare virtuozitate. A urmat melodia fracționată, dialogul între pian și orchestră, după care a apărut o altă temă, alcătuită din alte fragmente melodice: unul senin și cantabil, celalalt semănând cu un cântec de leagăn, cântat de viori. Superb! Către sfârșitul primei părți, pianista și-a afirmat și mai mult posibilitățile tehnice; sonoritățile creșteau și la finalul primei părți au urmat câteva acorduri puternice.
În partea a II-a – Andantino semplice (un tempo ceva mai lent decât Andante), o parte cu mult mai redusă ca prima, am auzit un flaut, o melodie visătoare, duioasă, ca un cântec păstoresc. Această parte elegantă având grația unui vals, părea amintirea unor frumoase clipe de dragoste.
Tema finalului – Allegro con fuoco (un tempo viguros, glumeț), ca și prima parte – de proveniență ucraineană, a fost expusă cu multă vigoare de către pianistă, un final luminos în care este redată veselia și bucuria oamenilor, precum și umorul lor sănătos. S-a putut remarca apoi, către final, o melodie contrastantă prin caracterul ei mai lent, care amintea emoția temei introductive. Ca un balans al vigorii muzicii, Ceaikovski a introdus o melodie romantică încredințată viorii care ne-a prilejuit emoții plăcute. S-a îmbinat armonios monumentalitatea cadrului sonor cu lirismul gingaș, cu veselia care merge până la exuberanță frenetică.
Acest concert mult aplaudat, chemând la rampă de patru ori pianista și dirijorul, a fost cu adevărat „o baie a spiritului”, ne-a făcut să simțim că omul se poate ridica deasupra condițiilor sale, că poate alcătui cele mai nobile cugetări despre el, simțind cât prețuiesc unii semeni datorită talentului, dar și a voinței de înălțare a spiritului.
Concertul s-a terminat și ne-a amintit spusele lui Octavian Paler: „Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere”. Dar acea tăcere a fost încărcată de ecouri rămase în sufletele noastre.
Se făcuse noapte. Cerul era senin, luna își vedea de creșterea ei, de pe trotuar plecau frunzele în ușoare valuri, amintindu-ne de un frumos sfârșit.
