Chiar dacă sunt mai rare momentele deosebite din viaţa noastră, ele ne însoţesc zile de-a rândul cu bucuria că am avut prilejul să le trăim. Mă trimite gândul la o zi de adevărată sărbatoare în vara anului 2010 când am revăzut o remarcabilă personalitate a spiritualităţii româneşti, Preacucernicul Părinte Profesor Nicolae Bordaşiu, Parohul biseruii «Sfântul Silvestru» din Bucureşti, care a cucerit inimile enoriaşilor marcându-le viaţa ori personalitatea în sens pozitiv şi luminos ca demn urmaş la aceasta biserică al slujitorului sacerdotal, Părintele Constantin Galeriu.
Nu intenţionez să-i prezint activitatea Părintelui Nicolae Bordaşiu, s-a scris mult, e plin internetul de însemnări care-i susţin îndreptăţirea de a fi aşezat în galeria oamenilor care nu trebuie uitaţi. Eu vreau să vorbesc mai ales despre o amintire deosebită care îi subliniaza personalitatea, iar mie mi-a încălzit inima şi prin apropierea de prietenul nostru comun, profesorul Teodor Damşa. Pe părintele Nicolae Bordaşiu l-am cunoscut în primii ani ai tinereţii şi a trecut prin viaţa mea doar ca o străfulgerare, dar a lăsat urme de neuitat. Mult timp i-am pierdut urma, dar câţiva ani buni a fost foarte prezent prin prietenul său şi fost coleg de facultate, Teodor Damşa, care mi-a fost logododnic şi numai împrejurările potrivnice ne-au zădărnicit căsătoria. Mai târziu, când am dat de urmele părintelui Nicolae Bordaşiu, parca era un făcut, mereu intervenea câte o piedică până când a sosit şi ziua împlinirii acestei dorinţi. A fost o după-amiază în care am retrăit multe momente din trecutul acelor vremuri, am evocat personalitatea deosebită a profesorului Teodor Damşa şi am lăsat să picure o lacrimă pentru plecarea lui în lumea celor drepţi. Mi-a povestit scene din viaţa sa ca o completare la ceea ce mai cunoşteam, timp în care am retrăit în lumea de atunci. Ne-am amintit cum a trecut prin grele încercări ale vieţii, mai ales între anii 1948 si 1955 pentru convingerile sale politice şi acţiuni anticomuniste. Rememorarile făcute fără patimă, dar susţinute de idei şi trăiri înălţătoare a pus în lumină cultura sa aleasă şi trăsturi morale moştenite de la stămoşii săi. Pentru că a fost unul dintre membrii fondatori ai «Rugului Aprins» de la mănăstirea Antim, pentru că a fost preşedintele Asociaţiei Studenţilor de la Teologie şi a contracarat activitatea UTC-ului înfiinţând Asociatia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), a fost condamnat în lipsă la 20 de ani închisoare.
Pe atunci, tânărul Nicolae Bordaşiu, născut in localitatea Săbolciu, aproape de Oradea şi de comuna Ineu de Criş în care mă aflam eu ca tânăr cadru didactic, a stat ascuns prin satele bihorene, fiind căutat de securitate. L-au descoperit în 1955 şi au urmat ani grei de închisoare până în 1964. Buna mea prietenă de atunci, Ileana Negruţiu, din localitatea învecinată, Tileagd, mă ţinea la curent cu veştile mai importante din viaţa palpitantă a absolventului de Teologie cu Magna Cum Laudae, Nicolae Bordaşiu. Teodor Damşa, bihorean si el, pe atunci profesor la aceeaşi şcoală cu mine în Ineu de Criş, îi completa portretul povestindu-ne în mare taină câte ceva din activitatea lor din timpul cursurilor Facultăţii de Teologie.
Din dureroasa existenţă trăită în acele vremuri, m-a rămas întipărită o întâmplare a luptătorului anticomunist Nicolae Bordaşiu. Călătorind odată între doua sate mânat de hărţuiala securităţii, în drum i-au ieşit securiştii înarmaţi. Nu-l cunoşteau. I-au cerut să se legitimeze. Păstrându-şi calmul, le-a vorbit în graiul ţăranului bihorean, aşa cum îl recomanda şi îmbrăcămintea. Le-a spus că este de-a lui «cutare» din neamul lui «cutare» care este preşedinte la Primărie… şi ca oricare ţăran care merge la muncile câmpului, nu umblă cu buletinul la el, îl ţine acasă învelit în jolj de brâncă (batistă) şi pus pe poliţă.
Mai apoi, ne-a umbrit sufletul când am aflat că acest tânăr atât de puternic, a întrat într-o stare de depresie, din cauza izolării din timpul celor şapte ani trăiţi în stres şi după alte norme de viaţă. Doar noaptea mai ieşea din casă, umblând singur prin preajma casei în care stătea ascuns. Făcea scurte plimbări şi mişcări cu mare fereală, iar ziua dormea pe unde se putea. Oameni de nadejde, care mi-au stârnit multă admirţie i-au ţinut scutul riscând, dar viaţa lui se scurgea ca într-un gol. Nu avea de citit decât Biblia. Ca să-i îndulcesc şi eu măcar cu un strop izolarea atât de apăsătoare, am luat hotărârea să merg cu Ileana, să îl cunosc şi să povestim câte ceva din viaţa de toate zilele care se scurgea pe lângă el atât de dureros. A fost o seară palpitantă, Mi-au rămas în minte ochii cu o privire blândă, cerească şi plini de suferinţă acceptată cu demnitate, o suferinţă care-mi amintea de Avram Iancu. Dar nu peste multă vreme am intrat într-o şi mai mare tulburare. Am aflat că securitatea l-a arestat. Nu mi-am regretat nicio clipă gestul, ba din contră, mi se părea că am făcut prea puţin. Mă frământa însă mereu gândul că, de voi fi condamnată pentru omisiune de denunţ, asa cum a fost condamnat mai tarziu la zece ani de închisoare şi Teodor Damsa, într-un alt proces, s-ar putea să nu fiu capabilă de aceeaşi tărie morală ca cel pe care îl consideram erou. Desigur că numai elanul tinereţii şi frumuseţea înaltă a sentimentelor pentru oamenii deosebiţi, frumuseţi cu care suntem înzestraţi în anii fără prea multă experienţă de viaţă au făcut să trec pragul riscului major. Mai târziu nu ştiu dacă aş mai fi fost aşa «vitează», dar ştiu că atunci eram mândră de gestul meu.
S-au scurs de-atunci 6 decenii. Nu decenii, ci vălătuci de timp parcă s-au prăbuşit peste noi şi dacă nu l-aş fi avut în faţă pe Părintele Nicolae Bordaşiu, aş fi putut să mă întreb dacă toate aceste întâmplări din trecut, retrăite acum, nu sunt doar fulgerări ale închipuirii mele. Nu putem lupta cu efemerul care înghite şi ceea ce odată întruchipa neclintirea, stâlpii cei mai puternici ai rezistenţei umane, dar atât cât ne stă în putinţă, trebuie să păstrăm aprinsă lumina care veghează asupra oamenilor care şi-au închinat viaţa semenilor săi.
Păstrez în gand şi în adâncul inimii candela aprinsă pentru Părintele Nicolae Bordaşiu, oamenilor de mare omenie care au riscat adăpostindu-l timp de şapte ani şi prietenului nostru comun, profesorul Teodor Damşa, oameni ţesuţi din lumină, cărora le trimit în gând, aici pe pământ sau în înaltul albastrului senin cele mai luminoase ganduri, calde sentimente si deosebita pretuire.
