RUSALIILE
Rusaliile se sărbătoresc la 50 de zile după sărbătorile Paştelui. Atunci, în comuna mea natală, Ţiganeşti-Teleorman, se ţinea şi BÂLCIUL ANUAL care mi-a lăsat multe amintiri pline de farmec. Bâlciul era un târg mare, cu spectacole şi petreceri populare, cu multă gălăgie şi hărmălaie. Era aşteptat de toată lumea, de la mic la mare. Se ţinea o dată pe an, la Rusalii, pe un teren de la marginea oraşului Alexandria, ori „Lisandrie”, ori si mai simplu „la oraş” cum îi spuneau sătenii. În ajun, sâmbăta, se împărţeau oăle, iar luni, se împărţeau străchini cu păsat, sau pilaf de orez, ori orez cu lapte peste care se punea praf de scorţişoară.
Oamenii se pregăteau de dimineaţă şi plecau la bâlci, fie cu căruţe cu cai, fie cu care cu coviltire trase de boi, iar unii oameni, chiar pe jos. Cei opt kilometri de străbătut între Ţigăneşti şi Alexandria nu erau o piedică. Oamenii lustruiau hamurile cailor, le puneau clopoţei, ţesălau animalele, lustruiau coarnele boilor, curăţau căruţele şi carele şi împodobeau animalele ca pentru o mare întrecere. Sunau zurgalăii cailor, trozneau bicele şi cu voie bună luau calea spre bâlci, cu întreaga familie.
La bâlci era un amestec de fel de fel de vânzări-cumpărări şi distracţii. Aici era grătarul cu mici, care scotea un fum de te orbea, dar şi un miros care te trăgea fără putere de împotrivire; alături era berea, mai încolo era o cameră improvizată pentru fotograful cu aparatul lui cu pânză neagră din care scotea fotografia „la minut”, mai încolo erau de vânzare inele, cercei, mărgele de sticlă, panglici, fel de fel de jucării pentru copii, apoi un circ popular care prezenta numere de hipnoză sau prestidigitaţie, executate „cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă”. Pe un mic dâmbuşor era aşezată tiribomba, ori scaune cu lanţuri, dulap ori roata lumii. Toate aceste „minunăţii” erau puse în mişcare uneori prin forţa manuală. Aici era cea mai mare forfotă, datorită copiilor care la vederea lor nu mai voiau să plece de lângă ele. Erau şi flaşnete cu melodii bine cunoscute şi cu papagali care îţi extrăgeau un bilet pentru a-ţi ghici viitorul. Toată lumea îşi lauda marfa, fiind convinşi că „reclama este sufletul comerţului”. Aşezaţi în fata micilor prăvălioare, ori numai simple mese, strigau în gura mare, întrecându-se între ei în inventivitatea reclamelor. Unele atrăgeau atenţia prin versuri bine ticluite şi nu de puţine ori cu conţinut cam „trăznit”. Mi-amintesc cum am stat nedumerită în faţa unui circ cu panouri viu colorate şi cu un clovn care striga la intrare cât îl ţinea gura: „Veniţi, veniţi să vedeţi şarpele care are 10 metri de la cap la coadă şi 15 metri de la coadă la cap!”. Era mare zarvă şi mare forfotă.
Părinţii cumpărau copiilor jucării, cel mai adesea făcute din lut ars, având forme de păsări care scoteau tot felul de zgomote când fluierai în ele. În unele se punea puţină apă şi când suflai se auzea şi zgomotul apei care se zbătea în interior. Alte jucării erau făcute din lemn, uneori chiar din os. Pe cap îşi puneau pălării, şepcuţe, coifuri strident colorate, de care erau foarte mândri, chiar dacă le lipsea bunul gust. Printre ei erau uneori şi maturi care, împinşi de consumul unui pahar în plus şi cu mare poftă de viaţă, se împodobeau şi ei ca şi cei mici. Cea mai mare forfota era la plecare. Oamenii se îmbulzeau printre care şi căruţe, biciurile trozneau, bărbaţii chiuiau, alături de vocile oamenilor care se strigau sau vorbeau mai tare şi peste tot era un du-te vino, hărmălaie şi praf. Unii tineri, cu prea mare dispoziţie, fugăreau bieţii cai, încât ajungeau acasă în spume, de-atâta oboseală şi transpiraţie. Evenimentul fiind mai deosebit, în zilele următoare, toată lumea povestea impresii de la bâlci sau arătau cumpărăturile ori fotografiile făcute „la minut”.
Deşi a trecut de atunci poate şi mai bine de o jumătate de veac, ziua de bâlci nu am uitat-o şi se perindă prin cotloanele minţii mele, aşa cum a fost, cu zgomotele asurzitoare, cu lumea veselă, cu căluşeii, scaunele legate cu lanţurile cu care te răsuceai în aer, zburând în ritmul tobelor şi al clarinetului, cu bomboane roşii care ne colorau gura până la urechi, cu corniţe de carton, cu îngheţată, sugiuc, bragă, cu papagali, cu fotografii „la minut” şi câte şi mai câte alte frumuseţi care mi-au făcut copilăria frumoasă. Încă mai păstrez şi acum două fotofrafii din acele vremuri.
SFINŢII ŞI ALTE OBICEIURI
După ce treceau şi această sărbătoare, satul intra iarăşi în ritmul de viaţă obişnuit. Urmau câteva sărbători ale verii, cu tradiţii, fără mare amploare, fiindcă vara era sezonul muncilor intensive. Mai serbau câţiva sfinţi, pe Sfântul Petru, Sfântul Ilie, Sfânta Maria, sau Rusaliile cu câteva tradiţii. Pe data de 24 iunie era Drăgaica, apoi Paparudele, Caloianul şi Căluşarii.
Un obicei frumos era cel al primei pâini din grâul nou. Gospodina făcea un colac frumos împletit din făină din grâul nou, la care se adăuga şi busuioc. Lega colacul cu o aţă de ciutura fântânii şi îl băga în apă, apoi îl frângea şi îl dădea la copii. Vara era anotimpul cel mai potrivit pentru sărbători în aer liber.
DRĂGAICA
Drăgaica, în unele locuri numită şi Sânziene, era sărbătoarea consacrată coacerii grânelor. Era momentul potrivit pentru recoltarea cu succes a buruienilor de leac. Sărbătoarea era o invocare a fertilităţii, de către o ceată de fete, ritualul cu care se încheiau obiceiurile agrare din perioada când se zămislea rodul pământului. Este o sărbătoare premergătoare secerişului.
Drăgaica este un ritual ce vizează prosperitatea şi protecţia culturilor cerealiere. Acest obicei este consemnat şi de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”: „un ceremonial al tinerelor fete, practicat atunci când semănaturile începeau a se coace “. Un grup de 5-7 fete tinere se adunau şi alegeau după diferite criterii, pe una dintre ele, numită Drăgaica. Aceasta, era împodobită cu o coroană de spice de grâu. Ea purta o sabie de lemn şi cheile de la jitniţele de vii. Toate fetele din ceată erau îmbrăcate în cămăşi albe, lungi şi împodobite cu flori de drăgăici. Ele dansau parcă zburând. Dacă numărul de fete era impar, atunci una purta steagul Drăgaicii. Alaiul se oprea la răscruci sau la popasuri, ori la curţile oamenilor, se aşezau în cerc, executând un dans săltăreţ, ale cărui mişcări desenează o cruce. Jocul Drăgaica este un dans foarte dinamic şi spectaculos care are sensuri profunde, din timpuri străvechi, ale căror înţelesuri nu se mai pot întrevedea uşor în simbioză folclorică, aşa cum se întâmplă cu foarte multe alte obiceiuri şi datini.
În Ţigăneşti era şi o variantă, drăgaicile erau conduse de Drăgan. Vecina mea, Maria Vrăjitoarea, era un foarte bun Drăgan. Mai târziu a ajutat la alcătuirea echipei de Drăgaci a Căminului cultural din Ţigăneşti şi dansul lor a fost foarte apreciat in presă.
În timpul dansului drăgaicile cântau: „Au venit drăgaicili/ Să reteze spicili,/ Spicili sunt măricele,/ Drăgaicili mititele,/ Moare Drăgan după ele./ Hai Drăgane să sărim,/ Să sărim, să răsărim,/ Cu tichii de la copii,/ Cu inele de la fete,/ Cu brăţări de la neveste./ Hai Drăgane să sărim,/ Să sărim, să răsărim,/ Că ştii iarna ce păţim./ N-am avea cu ce trăi,/ Cu mălai din bănicioară,/ Cu peşte din unicioară./ Spicilii s-au retezat,/ Drăgaicili au plecat.”
După joc, fetele primeau daruri de la proprietarul holdelor pentru bogăţia cărora îşi oferiseră dansul. Şi acest dans, Drăgaica, este pe cale de dispariţie. Mai apare din când în când la câte o festivitate cu caracter folcloric. Oamenii din sat credeau că Drăgaica este o sărbătoare rea şi dacă nu-i dădeau cinstirea cuvenită putea să le aducă nenorociri. Cine spăla sau cosea în această zi, ar fi putut să atragă asupra sa moartea prin înecare sau trăznire. Printre altele, Drăgaica este protectoarea recoltelor de grindină şi ploi devastatoare, de vijelii şi de furtuni. Această sărbătoare coincide cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie). Tradiţia spune că în această zi cerul se deschide, iar animalele se strâng şi stau la sfat. Cine le pândeşte, le poate înţelege graiul şi poate afla multe taine.
Floarea de sânziene sau drăgaica, se pune la uşi şi la ferestre pentru a apăra casa de rele. Roua de pe aceste flori culeasă în această zi se foloseşte la bolile de ochi. Planta se pune în scăldătoarea copiilor debili. Zeama este folosită împotriva frigurilor. Pusă în rachiu, vindeca de hernie. În această zi, fetele fac coroniţe de sânziene pe care le aruncă pe case. Dacă rămâneau acolo, era semn că se mărita în anul în curs. După cum se aşeza coroniţa se puteau descifra şi alte semne, dacă bărbatul va fi om bun, dacă o va bate, dacă va fi beţiv, etc.
CALOIANUL
Calianul sau Ene este un ritual de invocare a ploii, practicat mai ales în vreme de secetă sau după Paşti. În marţea a treia după Paştele ortodox, încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se adunau, făceau o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobeau cu panglici, cârpe colorate, iar pe cap îi puneau o coajă de ou roşu, păstrată de la Paşti. Acesta se numeşte Caloianu. Îl puneau pe o scândurică sau într-un sicriu mic, bine încleiat şi i se simula înmormântarea şi pomana. Era trimis în cer pentru a cere pornirea apelor. Fetele formau cortegiul funerar. Ele mergeau pe la case, ducând Caloianul cu lumânări aprinse şi bocind: „Caloiene, Iene,/ Du-te-n cer şi cere/ Să deschiză porţile/ Să sloboade ploile,/ Să curgă şi grânele,/ Zilele şi nopţile,/ Ca să crească grânele.” Fetele primeau faină, mălai, fasole, unt, etc. pentru pomana Caloianului. În final îl duceau la râu, dându-i drumul pe apă.
PAPARUDELE
Paparudele se făceau cam în acelaşi timp cu Caloianul. Ca şi acesta, jocul paparudelor este o invocare a ploilor, mai ales în perioadele de secetă, în lunile iunie şi iulie. Fetele se despuiau şi îşi puneau coroniţe de bozii pe cap, se acopereau cu panglici roşii, îşi puneau la gât salbe de aur sau de argint şi plecau să danseze pe la case. O fată cânta monoton, cu note scurte şi cu tact repezit un text străvechi al Paparudelor. După ritmul cântecului dansează şi bat din palme, pleznind din degete şi repetând: „Ha! Ha!”. În acest timp gospodina ia o găleată de apă şi le stropeşte. Paparudele se prefac că fug, dar până la urmă, tot se lăsă udate. Erau răsplătite cu bani, faină, mălai, ouă, fasole. Mai recent, acest joc a fost preluat de tinere ţigănci, care dansează despuiate, doar cu cingătoare de frunze care la acopere goliciunea. Cântecul Paparudelor este tot mai rar, aproape uitat: „Paparudă rudă,/ Vino de ne udă,/ Cu găleata, leata,/ Peste toată gloata./ Ploaie, Doamne, ploaie,/ Locuri să se moaie,/ Ploiţă curată,/ Din ceruri vărsată./ Unde-i valea seacă,/ D-apă să se facă,/ Unde-i valea lungă,/ Mai mult să se-ajungă,/ Unde-o da cu plugu’,/ Să meargă ca untu’./ Hai Catrino să sărim,/ Paparudele,/ Că ştii iarna ce păţim,/ Paparudele,/ Ca pasărea prin copaci/ Paparudele,/ Ploaie multă ca să faci,/ Paparudele.”
Ni se face aşa dor cateodata de acea lume care a dat farmec vietii noastre si acum e pe cale de dispariţie!!!
