OCTAVIAN CURPAŞ – O NOUĂ CARTE

„EXILUL ROMANESC LA MIJLOC DE SECOL XX – Un altfel de paşoptişti români în Franţa, Canada şi Statele Unite”, Editura Anthem, Arizona, octombrie 2011 Jurnalist de marcă, poet si prozator, Octavian Curpaş semnează o nouă carte deosebit de interesantă în care prezintă o părticică din istoria emigranţilor români, adevărate pagini de istorie încă nescrisă despre acele fapte care pun în lumină frumuseţea trăsăturilor omeneşti cu care sunt înzestraţi semenii noştri de origine română. Cartea este în acelaşi timp şi un bun ghid al emigranţilor care au avut tăria să ia viaţa pieptiş, să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului.

Întâmplarea i-a scos în cale jurnalistului Octavian Curpaş un om ieşit din tiparele obişnuite, un gânditor cu o mare experienţă de viaţă, pe nea Mitică, pe numele său întreg Dumitru Sinu, care a lăsat să se reverse înaintea lui sacul doldora de amintiri orale, însemnări scrise, scrisori şi documente despre lumea fascinantă prin care a trecut, toate orânduite cu scopul de a fi mărturie a vremurilor prin care a trecut. Cartea este, de fapt, firul vieţii lui nea Mitică aşa cum a povestit-o el, completată cu o largă galerie de prieteni cu care şi-a intersectat existenţa, toţi oameni încercaţi de viaţă, la care se adaugă şi pertinente completări şi interpretări  aşa cum au trecut prin mintea, sufletul şi vârful peniţei experimentate a autorului Octavian Curpaş, el însuşi emigrant.

Acesta şi-a construit cartea având la bază însemnări de reporter, lăsate să curgă în rânduri pline de spontaneitate încărcate de viaţă şi de aceea, în mare parte, retrăirea întâmplărilor nu se face după un plan prestabilit, ci curge tumultos după jocul memoriei, având la bază intertextualitatea. E o scriitură modernă în care se împletesc într-un ritm plin de viaţă jurnalismul, povestirea, însemnări scrise, scrisori, documente, rememorări şi informaţii suplimentare precum cele ale autorului despre Gheorghe Tătărăscu, despre legionari, soarta lui Moţa şi Marin, despre şcoala de medicină clujeană, etc.

Astfel, emigrantul Dumitru Sinu din Sebeşul de Sus, de prin Mărginimea Sibiului, a cărui viaţă tumultuoasă îmbină armonios realitatea, aventura şi spiritul, este protagonistul unor scene de viaţă inedite. Ca să scape de urgia comunistă, a trecut clandestin graniţa României în 1948, ajungând în Iugoslavia. După grele încercări, a trecut clandestin, tot cu riscuri, în Italia şi apoi în Franţa, ca după un timp, să ajungă în Canada şi în cele din urmă să se stabilească definitiv în USA şi să ducă o viaţă liniştită în Phoenix, capitala Arizonei. Dar până să ajungă aici, calea zilelor a fost presarată cu multe încercări grele pe care le-a înfruntat cu mare cheltuială de energie, cu multe riscuri, cu multe constrângeri şi suferinţe. Mai întâi a fost riscul trecerii graniţei cu lungul şir de peripeţii care îi puneau în cumpănă însăşi viaţa, aşa cum pentru mulţi a fost plata dorinţei de libertate. Imediat ce a trecut hotarele ţării, a urmat un alt fel de zbucium, de altă natură. Lupta cu necunoscutul de unde se iveau fel de fel de primejdii, nesiguranţa zilei de mâine şi încercări de tot felul  îi solicitau mult curaj, tărie de neclintit, promptitudine în decizii, unele chiar pe muchie de cuţit. Neprevăzutul l-a pândit la tot pasul: „Odată ce-ai păşit pe drumul exilului, nu poţi să ştii niciodată spre ce prăpăstii te îndrepţi sau pe ce culmi te poţi înălţa”.

Întâmplările relatate îţi zguduie fiinţa, sunt fapte care ţi se par incredibile chiar dacă ele sunt rupte din realitatea zilelor trăite şi de noi în acelaşi timp. În timpul lecturii de multe ori te opreşti pentru a reflecta, a te pune în situaţia lor, sau pentru a lăsa să se sedimenteze trăirile care îi învăluie pe aceşti semeni ai noştri care au plătit un preţ atât de mare dorind să câştige traiul în demnitate umană.

Chiar dacă aceste întâmplări relatate cu multă vervă stârnesc mult interes ocupând spaţii mari în economia cărţii, am considerat că e mai bine să nu stărui în relatarea lor. Ele îşi păstrează adevărata valoare doar citind cartea, căci repovestirea lor pe scurt le-ar ştirbi frumuseţea şi le-ar estompa emoţia ce o dă lectura textului.

Cu admiraţie pentru omul viu din faţa lui devenit personajul principal al cărţii, experimentatul jurnalist, Octavian Curpaş, relatând lupta pentru supravieţuire, întâmplările din viaţa sa demne de luat în seamă, intervine din loc în loc cu câte o succintă şi frumoasă schiţă de portret:

„Deşi un om simplu, fără posibilităţi reale de a urma şcoli înalte, cu o dorinţă aprigă de a şti, toată viaţa lui – prieten desăvârşit al cărţilor -, Dumitru Sinu a pătruns cu abilitate de strălucit autodidact tainele cunoaşterii. A studiat istorie şi filozofie, care au constituit pentru el o provocare permanentă, s-a delectat cu literatură de calitate – citind, fără excepţie, marii clasici ai literaturii române şi universale, literatură contemporană, versurile celor mai mari poeţi ai lumii. Românul strămutat din Sebeşul de Sus al Mărginimii Sibiului în Lumea Nouă, având în urma 63 de ani de viaţă în exil – a ştiut să-şi bucure sufletul aplecându-se spre pictură, dar şi spre muzică, miunata artă a sunetelor. Are alături o soţie – împătimită iubitoare de muzică bună -, iar în casa lor găseşti sute de înregistrări de toate genurile, de la muzica populară românească până la perlele muzicale ale titanilor muzicii clasice”.

„Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-i descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt”.

„…a ştiut întotdeauna să se facă plăcut, să respecte şi de aceea a fost la rândul său respectat, a iubit cărţile şi oamenii care le-au scris şi a împărtăşit bucuria cunoaşterii cu cei din jurul său, nu are cum să nu fie agreat de către oricine ajunge să îl descopere”.

„Nea Mitică are o cultură generală de invidiat. Dar toate acestea ar fi fost fără valoare dacă n-ar fi luptat din răsputeri să-şi păstreze statutul de om”.

Inteligent, plin de viaţă şi de spirit, cu o largă înţelegere pentru toate cele omeneşti, cu faţa senină şi mereu cu zâmbetul omului bonom, transpare de-a lungul paginilor că era iubit de toată lumea. „Când intra nea Mitică într-un local al orăşelului Saint Gervais se ridicau toţi în picioare, inclusiv oamenii mai în vârstă, ne spune Octavian Curpaş şi apoi adaugă, ca la noi la sate! – cum precizează nea Mitică”.

„Dumitru Sinu nu făcea discriminare: dacă se întâmpla să fie la masă cu oameni politici, cu intelectuali de marcă sau personalităţi de orice fel şi apărea un cunoscut, om simplu, nu ezita să-l poftească la masa lor, tratându-l omeneşte şi făcându-l să se simtă la fel de important”.

Datorită experienţei celor 63 de ani trăiţi în exil, nea Mitică poate fi un bun ghid al emigranţilor zilelor noastre, chiar dacă astăzi problemele sunt de altă natură. Astfel, el atrage atenţia celor care se pregătesc să plece în exil să nu se lase furaţi de visul unei vieţi în care li se deschid toate porţile, crezând că au la îndemână toate posibilităţile, fără să facă nici cel mai mic efort. Autorul, Octavian Curpaş, emigrant şi el, subliniază ideile lui nea Mitică, filtrate de propria-i experienţă: „Există la îndemână toate pârghiile care-ţi oferă şansa să îţi făureşti o altfel de viaţă, să te dezvolţi, să prosperi, să înveţi, dar calea este lungă şi bătătorită. Trebuie să munceşti pentru asta, trebuie să dai dovadă de inteligenţă, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând faţă de tine însuţi, apoi pentru muncă şi pentru cei din jur. Aceasta este o imagine falsă despre ascensiune “.

„Să-ţi mai spun ceva! – intervine nea Mitică –. Când am fost în vizită în România l-am auzit pe un oarecare spunând: ‘Numai să ajung eu în Statele Unite sau în Canada, să vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul!’ L-am temperat, uitându-mă la el cu condescendenţă: Las-o mai uşor cu milionul. În primul an, nici nu ştii unde te afli, deşi ai impresia că ştii!”

Citind această carte, nu poti să nu-l îndrăgeşti pe Nea Mitică, să-l admiri pentru multe trăsături de caracter, pentru vorbele cu semnificaţii adânci într-o aleasă limbă romană presărată cu vorbe înţelepte din graiul popular, o limbă mai frumoasă şi mai bogată decât a multor conaţionali. Îl iubeşti şi îl preţuiesti pe nea Mitică pentru preţul pe care-l pune pe valorile umane, pentru modul cum vede el rostul omului pe pământ, pentru lumina şi căldura cu care şi-a învăluit prietenii, pentru deplina înţelegere a limitelelor şi scăderilor omeneşti pe care le acceptă alături de cele demne de toată lauda. În viaţa lui, un loc aparte l-au avut prietenii. Vorbind despre ei, de la un capăt la altul al lecturii, nu întâlneşti niciun cuvânt care să aducă umbră asupra lor. El i-a preţuit, i-a iubit aşa cum au fost şi nu i-a uitat. Prieteniile au durat până la capătul vieţii lor chiar şi atunci când s-au aflat la mari distanţe. Adeseori destinul a ţinut cu ei şi le-a făcut posibilă întâlnirea la diferite răstimpuri. Nu s-a încurcat cu oricine, toţi prietenii săi au fost oameni de calitate ireproşabilă, pe care i-a ales după sfatul bunicului său, Nea Niculiţă: „Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit!”, sfat pe care îl păstrează cu sfinţenie şi acum la anii senectuţii.

Prin faţa cititorului se perindă prietenii lui aşa cum i-a înregistrat mintea şi sufletul lui nea Mitică, din care redau doar câteva exemple:- Ion Ritivoi, un tip aparte, cu un caracter puternic, cu o voinţă de fier şi de o hărnicie nemaiîntâlnită, Costică Vâlceanu, un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape; Avocatul Nichita Tomescu, ca să ajungă în Iugoslavia, se aruncase în apele Dunării de pe puntea vaporului care-l ducea spre Moldova Nouă şi înotase spre malul sârbesc. Era de o agilitate rar întâlnită şi de un curaj nebunesc, iar ceea ce îşi propunea, realiza întotdeauna. Profesorul Tiberiu Cunia, aromân, se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri români sau de alte naţionalităţi se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti.

Pentru Octavian Curpaş, prietenii lui nea Mitica sunt: „oameni care au îndrăznit să lupte pentru o viaţă decentă, personaje emblematice, bine conturate, de o mare forţă dramatică, spiritualitatea românească răspândită în lume, adevărate “destine paralele” cu care viaţa lui s-a intersectat”. În acest grup de prieteni, din care face parte şi nea Mitică, nu şi-au găsit locul resentimentele, nu întâlnim încrâncenarea încărcată de ură, de revoltă, de mânie, dorinţa de razbunare. Toţi au luat viaţa pieptiş, luptând din răsputeri şi supraveghind să nu scadă statutul demnităţii, purtând cu dragoste numele de român.

Ca şi în viată, Dumitru Sinu nu apare niciodată singur în carte. Intotdeauna a fost înconjurat de prieteni, oameni pe care i-a păstrat toată viaţa, i-a stimat şi i-a iubit. Toate bucuriile, împlinirile şi durerile prietenilor au trecut prin sufletul său: „Pe mulţi îi mai cunoscuse de-a lungul timpului nea Mitică, notează Octavian Curpaş, şi despre cei mai mulţi dintre ei mi-a povestit câte ceva; fiecare avusese rolul lui în viaţa sa plină de inedit, de întâmplări şi de oameni de toate felurile şi categoriile sociale; de la fiecare dintre ei îi rămăseseră amintiri… Şi ce amintiri!” Nu o dată mi-a spus: „În viaţa mea am cunoscut 460 de oameni de care îmi amintesc… acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român”. Şi mai apoi completează ca o concluzie cu câteva trăsături de caracter ale acestora: „dragostea de oameni,  generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile celor care au reuşit în diaspora”.

În cei 63 de ani petrecuţi în exil, întotdeauna Dumitru Sinu s-a simţit român şi a simţit că rădăcinile nu s-au desprins de locurile natale: „Românu-i tot român, fie el în orice colţ al lumii, nu-şi uită rădăcinile şi nici tradiţiile neamului căruia îi aparţine!”

Rândurile din care se desprind ca rupte din inimă amintirile celor dragi de-acasă, dorul de ţară, preţuirea culturii şi limbii române îţi inmoaie inima de duioşie şi te trezeşti că ţi se umezesc ochii. Satul, pentru nea Mitică, este „o comunitate de oameni cinstiţi şi harnici şi care au învăţat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi sunt caracteristicile ce stau la baza caracterului unui om adevărat”, notează autorul Octavian Curpaş. Despre bunicul său, autorul notează: „Din toate poveştile dumitale, bunicu’ dumitale, Dumnezeu să-l ierte, spuneai că zicea: «Să nu iasă omul cu mâna goală de la noi din curte. Să daţi bună ziua la toată lumea!» Când fratele dumneavoastră l-a întrebat: «Şi la ţigani?» Nenea Niculiţă, bunicul, răspunsese: «Tot Dumnezeu i-a făcut şi pe ei!» Când toţi ai noştri, din Long Beach, spuneau că, Cocuţa e o c….ă, dumneata ne explicai că bunicu’, nenea Niculiţă, n-a utilizat acest cuvânt niciodată şi zicea: «săraca, umblă pustiu…»”

Pentru că şi eu mă număr printre emigranţi, am putut privi cele relatate mai din interiorul lor, îi dau deplină dreptate autorului Octavian Curpaş care spune: „Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive”.

Din motive subiective, ca emigrant, dar mai ales din motive obiective ca un cititor care reflectează asupra celor citite, apreciez în mod deosebit această carte pentru ineditul ei, că Octavian Curpaş ştie să pună în valoare însemnătatea faptului aparent minor, care se scurge pe lângă noi aproape neluat în seamă. O apreciez pentru că e o carte care te convinge, te cucereşte prin sinceritate şi farmec, cu pagini din care se desprind personaje vii din lumea în care trăim. E o carte care transmite cititorilor emoţiile unor evenimente trepidante, o carte care ne îmbogăţeste cunostinţele despre oameni, despre locuri şi moduri de viaţă cu totul remarcabile.