„Poarta Bucegilor”, oraşul Buşteni, ni s-a „deschis”, în acel glacial 28 noiembrie 2013, zi în care, după cum se ştie, în fiecare an, deasupra Sfinxului românesc Soarele creează o piramidă energetică asaltată de ceaţă şi de un vânt înspicat, supărător. Deloc încântaţi, dar nu dezarmaţi, noi cei trei Profesorul, Inginerul şi Poetul am purces cu telecabina către Sfinx survolând pădurea imensă de conifere, înzăpezită, pe care o ghiceam înfrigurată şi ea.
Cabina urca în zumzetul sacadat al rolelor ce o antrenau pe cablurile groase de oţel, plină de turiştii ce ne gândeam temători la ce va sa fie sus acolo pe platoul Bucegilor, când, ca la un semnal, aproape de penultimul stâlp al telefericului am intrat, parcă, într-un alt fel de spaţiu. Cerul s-a luminat brusc şi soarele a năvălit în interiorul cabinei printr-o puzderie de săgeţi calde, binefăcătoare, producând în interiorul rece, instantaneu, un murmur general de neaşteptată şi plăcută surpriză.
Ieşind din staţia telecabinei, am pornit voiniceşte şi în linişte la drum, singurul zgomot care ne însoţea fiind, scârţâitul zăpezii sub bocancii noştri. Înaintam fără grabă, dar eficient, în pofida raniţelor ce le purtam în spinare.
La un moment dat am zărit cuşma dacică a Sfinxului, relevându ni-se în continuare, pas cu pas, pe măsură ce înaintam, profilu-i grav şi hotărât. După ce am depăşit Babele, ne-am oprit, în sfârşit, la câţiva metri de megalitul impunător, misterios, controversat şi unic. Eram lângă Sfinx. Era cald, bine şi o pace ca de început de lume. Vântul adia, aici, blând şi soarele dogorea ca vara, scânteind feeric în zăpada ce acoperea întinsurile, munţii, văile, tronând majestuos din înaltul cerului imens transparent si albastru. Mi-am scos fularul şi căciula năpădit de senzaţii vechii, răvăşitoare – de poet, de om al muntelui şi prospector geolog adevărat, convins şi loial – senzaţii ce le credeam atrofiate de mediul nociv, otrăvitor al ,,civilizaţiei’’ citadine, în care rugineam de peste două decenii, şi care mă năpădeau, iarăşi, aproape fluide.
Duhul Muntelui era, din nou, cu mine şi în mine, în creierul şi în inima mea frumos, mândru, invincibil etern şi patern. Noi cei trei, veniţi din Cetatea Chindiei, am fost printre primi care am ajuns la Sfinx, dar pe măsură ce timpul trecea se adunau tot mai mulţi oameni, veniţi de cine ştie unde, bărbaţi şi femei în vârstă, tineri şi copii. Am văzut printre ei şi câţiva invalizi şi am admirat performanţa acestora de a fi ajuns in acest loc. Fiecare şi-a căutat un loc, s-a aşezat, s-a întins cu faţa in sus, ori pur şi simplu a rămas în picioare, contemplativi. Fiecare privea spre Soare, spre acelaşi Soare pe care, dincolo de Timp, îl scrutează şi Sfinxul , fără contenire. Dar, mai ales, fiecare tăcea cu gândurile cu problemele si cu dorinţele lui. Se tăcea, ca intr-un templu!
Cineva spunea că „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă!”. La un asemenea moment eram martor acum, in acest templu natural fără coloane, ziduri ori acoperiş şi în care nimeni nu vocifera, nimeni nu perora. Şi, Doamne, câtă diferenţă intre fiestele de import, procesiunile sau demonstraţiile zgomotoase, impregnate de vulgarităţi, chiote, vaete şi lozinci ipocrite – cu care, cotidian, suntem bulversaţi din ce ce în ce mai des şi pe multiple căi – şi această odă de adulaţie, închinată cu sinceritate şi speranţă Creatorului, Soarelui şi Sfinxului…
La plecare, într-un impuls de moment, am dislocat, de la baza magicului şi sfânt conglomerat, câteva, mici, fragmente de rocă… din care am dăruit şi tovarăşilor mei de drum. Un domn distins şi alb în cap, văzând acest lucru, m-a apostrofat zicându-mi cu reproş „Dacă ar face, la fel, toţi, care vin pe aici…?” Nu am făcut nici o remarcă, am bâiguit doar, vinovat, câteva cuvinte neinteligibile şi pe loc am parafrazat, în gând, o „rugă” foarte cunoscută nouă: „Sfinxule, Măria Ta/ Te rog nu te supăra/ Dacă-ţi iau o piatră, ţie/ Sacră pavază să-mi fie/ Cât trăesc, şi-n veşnicie.!” Şi sunt sigur că Măria Sa, Sfinxul, nu s-a supărat.
