Fragment din VACANŢE, VACANŢE – DRUMURI PRINTRE AMINTIRI de Rodica Elena LUPU
Din punct de vedere arhitectural, se vede ca acest oras e capitala unui fost imperiu, asa cum si Viena si Budapesta te face sa vezi acelasi lucru. Sunt cetati ale unor imperii care au avut perioada lor de dominatie in lume si descoperi cladiri uriase, impunatoare, care au o sobrietate a lor si cred ca dupa cladiri iti poti da seama de trecutul unei tari. Cladirile transmit mult. Interesant e ca Madridul are monumente impunatoare, caracteristice oricarei capitale, dar si numeroase statui umane, care transmit multa caldura. Toreadorul din Plaza, Monumental de Las Ventas saluta multimea ca la corida. Am ajuns in parc si m-am asezat pe o banca. La celalalt capat al bancii am vazut un om care fumeaza: era o statuie. in imensa piata Puerta del Sol, care este si centrul istoric al orasului, un tip matura – e o statuie de bronz. Seara, aceasta piata e plina de lume. Foarte multi pusti care stau pe jos, fumeaza, beau. Locuitorii Madridului sunt foarte linistiti si civilizati. Nu am auzit nici o masina la care sa-i scrasneasca rotile, sa claxoneze – ca la noi in capitala – sau sa se dea cineva in spectacol. Cred ca aici intervine si respectul pentru celalalt.
In zona centrala exista o serie de palate si biserici monumentale: Basilica de Nuestra Senora de Atocha, biserica San Francisco el Grande datand din secolul 18, devenita panteon national. Au loc, fara sa se excluda reciproc, si valorile clasice, si cele contemporane. intalnesti cu mare drag, istoria cu tot ce inseamna modernism. Cervantes si eroii sai, Don Quijote si Sancho Panza, se simt ca acasa in Plaza de Espagna. Velasquez sta langa Zidane. Sunt doi zei care nu se exclud si spaniolii ii respecta si pe unul si pe altul.
Ce frumos e Madridul, o simbioza, e un oras in care te simti bine. Dar stiti ceva? Mie nu-mi place, n-as vrea sa locuiesc aici. De ce? Eu sunt obisnuit la noi, cu ritmul acela trepidant, sa fie gropi in sosea, sa mi se vorbeasca urat… Sa te injure unul la magazin… Daca as putea as trimite fiecare roman sa stea numai trei zile undeva in vest. Sunt convinsa ca nu ar mai arunca tigari sau hartii pe jos… Si pe suporterii echipelor de fotbal, de la noi din Bucuresti mai ales, i-as trimite.
Daca ai vedea ce e la noi cand joaca Dinamo cu Steaua in Ghencea, sau Rapidul, ti-ai face cruce. E infernul pe pamant nu altceva. Strica tot, pun stapanire pe mijloacele de transport, rup scaune, sparg geamuri. Ca la balamuc. Sa nu mai vorbim de meciurile cu alte echipe din tara sau straine. Si atunci e prapadenia pamantului nu alta. Eu i-as trimite nu sa vada ce se intampla pe teren, ci spectacolul din tribune. E fascinant.
De ce nu mi-ar place sa stau aici? Asa am crescut si m-am obisnuit. N-as rezista in alta tara. Oricat ai sta la Madrid sau la Paris ti se face dor de manele. Ce vrei, asta e. Pentru nimic in lume n-as da Romania pe alta tara. Am ras asa de una singura, fara sa ma priveasca nimeni cu mirare ca doar eram in tara unde oamenii zambesc si canta tot timpul. Si, in ciuda faptului ca este cald si ca toata suflarea autohtona a Madridului se balaceste acum in Mediterana sau in Pacific, am hotarat eroic sa descopar maiestuoasa metropola, cot la cot cu miile de turisti straini care au invadat strazile, parcurile, barurile, restaurantele, hotelurile si autobuzele “Madrid-Vison” inarmati cu harti si incaltati invariabil in tenisi albi.
Ies din hotel echipata oarecum similar fericitilor invadatori, mai putin camera video atarnata de gat. Ma amagesc cu speranta ca aparatul meu “Kodak”, numarand nu mai putin de 20 de ani, va face cu brio fata tuturor provocarilor si, mai ales, concurentei moderne. Analizez rapid situatia si ajung la concluzia ca este timpul sa ma cultiv. Asadar, la muzee cu mine. Un moment…. Trebuie sa ma decid la care dintre ele. Pierd jumatate de zi rasfoind pliantele de la “Reina Sofia”, “Prado” si “Thyssen-Bornemissa”. Grea decizie. Ma plimb sub soarele neiertator pe Paseo de la Castellana pana ajung in Plaza Colon. Admir peisajul cu ochiul nepervertit al unui nou venit. Si cu gura cascata, bineinteles… dar nu de admiratie, ci de sete. Acum privirile mele au o tinta precisa… cauta un chiosc de unde sa pot cumpara o sticla cu apa rece. Si, minune! Nu numai ca zaresc chioscul, dar, langa el, cu litere de o schioapa sta scris “MUSEO”! Ma hotarasc brusc, arunc din mers pliantele primului turist japonez care mi-a iesit in cale si ma indrept spre muzeu. Constat cu incantare ca este vorba de “Museo de Cera”. in fond, tot muzeu, asa ca, inaintez fara sovaire. La intrare te intampina cateva oglinzi. Cateva oribile caci ma vad patrata, un metru inaltime si unul latime. Trec mai departe si poposesc mai mult de zece minute in fata unei minunate imagini, a mea lunga, slaba si zaluda. Dar mai ales slaba! Ce bine ar fi sa am asa ceva acasa!, imi spun in gand. Moral ridicat garantat!
Trec mai departe si cumpar bilet complet. Include vizitarea muzeului, “Cine Multi-Vision”, “Trenuletul groazei” si “Simulatorul”. incep cu muzeul propriu-zis. Aud in spatele meu susoteli cum ca ar fi fost inaugurat in 1972. Ma grabesc, speriata ca voi trage cu urechea la o conversatie culta. Traversez galeriile insirate ca margelele pe ata si decorate in diferite stiluri, in functie de epoca si civilizatia pe care le reprezinta. Sunt populate de statuete in marime naturala, cu ochii vii si miscari inghetate, unele triste, altele zambitoare, unele asezate sau culcate, altele in picioare sau in genunchi. Istoria isi spune cuvantul. Un interminabil sir de figuri celebre, de la Traian, pana la actualul prim-ministru al Spaniei si familia regala. Cuminti, urmeaza actori indragiti si personaje de film sau de desene animate. Sportivi, oameni de cultura si de stiinta, tablouri celebre, de exemplu “Meninele” lui Velasquez, recreate in trei dimensiuni. Ma opresc fascinata in fata unei platforme care se invarte la infinit purtand dansatori de Flamenco. Alaturi Riki Martin si formatia Beatles. Apoi Micheal Jackson si indragitul interpret Julio Iglesias.
Sunt aproape vii, imi spun si ma apropii exagerat de mult de zambetul lui Riki. Ma gandesc cu infiorare ce-ar fi daca m-ar musca de nas. Raman o secunda in asteptare… Dar nu se intampla nimic, doar un copil, care ma priveste cu atentie, incepe sa rada zgomotos aratandu-ma cu degetul. Dispar din scena si ma indrept spre galeria personajelor de groaza si a marilor asasini. Urmaresc cateva momente printr-o spargere si ma stramb semnificativ in fata papusilor de ceara schimonosite si vopsite in rosu-violet. Deduc ca sunt nevinovate victime ale faimosilor monstrii, cum vad ca scrie la intrare in galeria lor.
Mă întorc printre personajele de groază: Dr. Jakel şi Mr. Hyde, Franckenstein şi Dracula. Da, da, dracula al nostru. Aici am parte de puţin mai multă mişcare. Dracula iese şi intră, însângerat şi cu colţii la vedere, dintr-un sicriu, iar Franckenstein se mişcă înainte şi înapoi, dă din mîini şi rânjeşte oribil. Se zice că, odată, un onorabil cetăţean spaniol încerca să îi explice odraslei că nenea nu este decât o statuie acţionată mecanic, moment în care, mecanismul s-a defectat iar monstrul a început să se mişte dezordonat, aşa cum nu scria în program. Drept urmare, domnul a luat-o îngrozit la fugă, iar puştiul a rămas să se amuze, după care a anunţat un paznic că nenea Franckenstein s-a stricat. Nici nu mă miră. Copilul nu ştie ce e teama şi a înţeles ceea ce i-a explicat tata. Mă miră atitudinea tatălui.
Mă întoarc puţin la galeria copiilor pentru a admira încă o dată pe Mery Poppins atârnată de tavan, pe Bart Simpson şi pe Alba ca zăpada urmată de cei şapte pitici. Un carusel neobosit învârte alte personaje amuzante. Scufiţa Roşie şi Heidi, mult mai mari decât mi le imaginam în copilărie, îmi zâmbesc neobosit. Popasul meu în lumea magică a poveştilor se termină brusc, căci copilul obraznic de mai devreme mă vede şi izbucneşte iar în râs, de data asta împărtăşind veselia cu ai săi părinţi. Ies din muzeu, dar nu am timp să-mi revenim, căci sunt luată pe sus de valul de vizitatori care se îndreaptă spre trenuleţul groazei, ultima cursă. M-am urcat în trenuleţ cu dorinţa sinceră de a mă lăsa speriată. Cu toate acestea, nu am reţinut decât efectul vizual deosebit realizat de un proiector, asupra unei figuri de ceară. Puteai jura că respectivul vorbeşte şi-şi mişcă ochii şi muşchii feţei precum unul dintre noi, cei vii. Trenuleţul se plimba într-un ritm foarte odihnitor, printre tot felul de dihanii de mucava care se mişcă mecanic sau urlă de mama focului. Toată lumea a izbucnit în râs când am călătorit printre stele, pe ritmurile muzicii din „Star Treck-next generation”. A urmat „Cine multi-Vison”, adică un film interminabil despre istoria Spaniei, proiectat pe un ecran de zeci de proiectoare. Mi-a atras atenţia statuia care la început s-a ridicat în picioare şi, datorită aceluiaşi efect vizual, ne-a vorbit părinteşte despre ceea ce avem să urmărim forfotind de plictiseală nu mai puţin de 30 de minute.
Şi uite aşa, a rămas numai „Simulatorul”. Din păcate, fusesem cu puţin timp în urmă în parcul de distracţii, aşa că efectul a fost cum se poate de nesemnificativ. Cuşca micuţă în care ne-am înghesuit zece persoane huruia şi zdroncănea îngrozitor, iar ecranul pe care trebuia să urmărim traseul fantasticiei maşinuţe la bordul căreia ne străduiam să ne închipuim, era suficient de alterat cât să ne forţeze imaginaţia să completeze lipsa parţială a imaginii. Cu toate acestea, am recunoscut filmul pe care îl văzusem în condiţii infinit mai bune în parcul de distracţii. Tot criticând în gând, momentul simulatorului a luat sfârşit şi am fost evacuaţi. Nu mai rămânea decât să trec încă o dată prin faţa oglinzilor buclucaşe şi gata vizita completă la muzeu! Am plecat cu inima îndoită. Oare mie îmi vor face vreodată statuie de ceară? De ce?
* *
La Museo del Prado rămâi tablou. La Prado, la Thyssen-Bornemisza şi la celelalte muzee, am fost ca un turişt curios. E foarte important cum te duci la un muzeu, ce aşteptări ai. Nu mă uit la tablouri cu curiozitatea profesionistului pentru că nu mă pricep la aşa ceva. Am văzut odată ceva extraordinar, dar nu mai reţin exact în care muzeu. Era un grup de copii cu profesorul lor, care le expica şi, surprinzător, toţi se uitau numai la tablouri în care personajele erau încălţate. M-am tot uitat la ei şi nu puteam să pricep despre ce este vorba. M-am apropiat şi am dezlegat misterul. Era un grup de ucenici pantofari cu meşterul lor care le prezenta încălţămintea de-a lungul timpului şi de aceea erau atenţi la încălţările celor din tablouri.
Părerea mea este, şi am mai spus-o când am vizitat Luvrul, că fiecare ia ce vrea din tablouri. Eu am mers la muzeu pentru că nu văzusem niciodată Goya sau Velasquez şi eram curioasă. Există aici o sală mare unde vezi doar operele lui Goya şi nu mi-a plăcut. Vreau să fie mai multe tablouri, opere ale mai multor pictori ca să le pot compara. Aici ce să fi comparat?! Oricum nu eram expertă în pictură şi, ca să fiu sinceră, după o oră m-am gândit că ar fi timpul să plec. Dar până la urmă am rămas şi am văzut tot muzeul.
La Madrid există chiar şi un muzeu al jambonului. Spaniolii se dau în vânt după jambon şi de acolo poţi să cumperi câtă carne vrei. Apoi, cel mai mare lanţ de magazine de la ei se numeşte El Corte Ingles. N-am întâlnit nici măcar un cerşetor pe unde am umblat, dar aici erau doi, chiar la intrare. Pun pariu că sunt români? Am întâlnit şi la Paris. Am trecut pe lângă ei şi i-a întrebat, direct în româneşte: „Vă dau ăştia ceva mă?” „Nu dau domniţă, sunt tare zgârciţi”, au răspuns imediat cei doi. În tot Madridul am întâlnit doar doi cerşetori, şi ăia erau români.
Am văzut aproape tot ce era de văzut în capitala Spaniei, de la Muzeul Prado până la stadionul Santiago Bernabeu. Şi, am rămas ca la dentist. Ştiţi cum merg aici oamenii la meci? Dacă nu ştiţi, vă spun eu. Ca la teatru sau ca la operă. Bărbaţii îmbrăcaţi la costum şi cu cravată, iar femeile în toaletă de spectacol. Mirosea peste tot a parfum de la Hugo Boss până la Davidoff. Chiar m-am întrebat: Ce-i aici oare, sală de spectacol sau stadion? O întrebare pusă în glumă pentru că era clar că eram în faţa marelui stadion.
Sub conducerea lui Santiago Bernabeu, ales preşedinte în 1943, a fost cumpărat terenul pe care avea să fie construit cel mai modern stadion din acea vreme. Stadionul s-a numit La Castellana şi a fost inaugurat în 14 decembrie 1947 cu ocazia meciului contra echipei portugheze Os Belenenses câştigat de Real. Stadionul avea să-şi schimbe numele în Santiago Bernabeu. Stadionul avea să fie mărit cu un al 31-lea amfiteatru numit „gallinero” la cucurigu iar acum are o capacitate de 74309 locuri şi este situat pe Cancha Espina. Pe viitor se doreşte construirea unui stadion la aproximativ 5 kilometri de Bernabeu şi a unei baze sportive ce se va întinde pe 1200000 metri pătraţi. Să vedeţi cum era aici. Încă de dimineaţă era o coadă infernală la bilete. Da, dar ştiţi cum era? Jur-împrejurul stadionului, om după om, în şir indian. Liniştiţi, toţi îşi aşteptau rândul. Nu se băga nimeni în faţă, nu înjurau, nu ţipau. Cum se duc la noi la film la Mall, aşa merg aici la stadion.
Am fost şi la coridă, într-o arenă mare, undeva la marginea oraşului. Şi aici, lume bună, la fel ca la fotbal. Oamenii vin să se destindă, cu sufletul deschis. Aici am întâlnit mulţi, foarte mulţi turişti care vin şi fac poze la un spectacol degradant, din care nu pricep absolut nimic. Ce-or fi găsind să ţipe şi să se bucure că taurul fuge după un amărât de om, cât o mogâldeaţă, călare pe un cal, zău că eu nu am înţeles. Şi. totuşi, închei cu: Ole!
