Un banc oltenesc: Ştiţi de ce au oltenii gâtul lung? Ca să vadă peste Carpaţi unde sunt funcţii de şefi neocupate… vine răspunsul.
Lasând glumele cu olteni la o parte, vom vedea cum oltenii noştri au ajuns departe. Nu am ales pentru acest articol, un oltean milionar sau mare magnat, ci un om simplu, o olteancă, acum cetăţean al SUA, care este foarte mulţumită de realizările ei şi de modul de viaţă american, în care s-a integrat perfect. Vom vedea cum hărnicia şi respectul te ajută să progresezi, cum prejudecăţile sunt învinse de realitate, cum marile bucurii te însoţesc în viaţă, şi ce însemnă să-ţi făureşţi o viaţă, pe care nici măcar n-ai visat-o.
Cristina Oprea s-a născut în Bucureşti din părinţi get-beget olteni, dar pe care la vârsta de 14 ani a trebuit să-i urmeze în comuna Fărcaşele, lângă Caracal în judeţul Olt, unde şi-a continuat şi studiile şi a rămas alături de ei, trăind printre olteni adevăraţi.. Aici l-a întâlnit pe Gelu, viitorul ei soţ, un vecin, care se stabilise de mai mult timp în Arizona, crescut şi educat într-o familie de oameni credincioşi, şi care a pus stăpânire pe inima Cristinei. Căsătoria a fost iminentă. S-au cununat la biserica ortodoxă din Fărcaşele, iar petrecerea a fost una de vis la restaurantul «Primavera» din Caracal.
Cristina păstrează încă amintiri frumoase de la nunta lor din 2001, anul în care, la numai o lună după atacurile asupra WTC, ateriza pe pământ american, cu inima cât un purice, stapânită de emoţie şi bucurie. Uimită de noile imagini, de tehnologia din aeroport, dar şi de indiferenţa oamenilor care par mereu preocupaţi de viaţa lor, totul i se părea Cristinei ciudat. Soarele era mai strălucitor decât în Câmpia Boianului, iar un miros deosebit persistent era ceva nou pentru ea. Şi-a văzut noul ei domiciliu, şi i-a plăcut.
Adaptarea a fost însă dificilă. Fără să cunoască engleza, fiind şi însărcinată, singură acasă, pentru că soţul lucra, măcinată de dorul de ţară, olteanca noastră cu multă energie şi ambiţie, a reuşit cu ajutorul calculatorului, al soţului şi al unor cursuri de specialitate să înveţe limba. Treptat, Cristina s-a acomodat şi acum la 10 ani, nu mai are nicio problemă aşa-zis «americană ».
După un an, Cristina a adus pe lume o fetiţă superbă pe care a botezat-o la biserica ortodoxă din Glendale-Arizona, cu numele Julia-Claudia. Mult timp s-a dedicat creşterii şi educaţiei Juliei şi încă se mai ocupă. A crescut-o şi a educat-o «în stil româno-american», pentru că «ea contează cel mai mult în familie» cum afirmă grijulie tânăra mamă.
Acum Julia-Claudia are 9 ani, este în clasa a IV-a, este cea mai buna la învăţătură din clasa ei şi este integrată programului «Gifted Student», pentru copii mai inteligenţi decât vârsta lor. Cristina este foarte mândră că fiica ei vorbeşte bine româneşte şi chiar foloseşte perfectul simplu ca în Oltenia: mâncai, făcui, spălai.etc.Julia spune că vrea să se facă profesoară sau… fotomodel. Dar până atunci învătăţura trebuie să continue pentru că fără carte… Cristina mai povesteşte cât de încântată a fost fiica ei când au vizitat ultima dată România, cât s-a bucurat de «familia cea mare» din Oltenia şi de libertatea de joacă. Au fost şi unele necazuri prilejuite de ţânţari, dar şi de lipsa unui McDonalds la Caracal.
Întrebată despre alte reuşite în viaţa ei americană, Cristina a spus: “In ordine cronologică printre reuşitele mele se numără obţinerea permisului de conducere. Ulterior am făcut nişte cursuri de limba engleză, de computere, iar când a crescut fetiţa un pic mai mare am urmat şcoala de asistente medicale, pe care am absolvit-o cu nota maximă. După şcoală am început serviciul, la un spital din apropiere şi când a venit şi prima maşină…”
Dar marea bucurie din viaţa Cristinei a fost obţinerea cetăţeniei americanane. In grupul care a depus jurământul şi a obţinut certificatul de cetăţenie a mai fost un român, preotul paroh al bisericii ortodoxe «Sf. Ioan Boterzătorul» din Glendale, Gheorghe Libotean.
Olteanca noastră din Arizona este foarte mândră şi pentru că vorbeşte fluent, scrie şi citeşte în limba spaniolă, limbă pe care nu se ruşinează să spună că a învăţat-o mai mult de la faimoasele telenovele de pe canalele TV hispanice. Consideră că acestă oportunitate este binevenită, având în vedere că viaţa ei şi a familiei se desfăşoară printre latini.
Gelu, soţul ei, era un pasionat al maşinilor sport şi al tenisului de masă, pasiuni care odată cu naşterea fetiţei lor, au cam dispărut. Cristina povesteşte cu încântare despre dragostea soţului ei pentru familie, despre eforturile pe care ei le fac împreună pentru ca familia să nu cunoscă efectele crizei americane.
Cristina şi Gelu Oprea sunt un exemplu de români, care prin muncă şi perseverentă, prin seriozitate şi dragoste, au reuşit să se integreze patriei de adopţie, să fie cu adevărat cetăţeni americani, dar care nu-şi uită şi nu-şi reneagă originea românească. Ei se simt mândri când povestesc de Oltenia, de viaţa din România, dar sunt dezamăgiţi că au constatat că şi în Arizona mai sunt români, care deşi vorbesc româneşte prin magazine, când mai aud vorbindu-se româneşte prin jur… o trec pe engleză, pentru a evita sa intre în discuţii cu nişte conaţionali oneşti. « Să le fie ruşine!», îi mustră olteanca noastră din Arizona.
Dorul de România îl simt constant, dar progresul tehnologic, internetul şi programele tv prin satelit, face ca acesta să fie oarecum diminuat. Aproape zilnic, Cristina ia legatura cu cei de acasă, le stie bucuriile şi durerile, se bucură sau suferă odată cu ei.
Acum este mult mai ocupată decât la începuturile ei americane. Deşi Gelu lucreză ca menager al unui magazin, acasă mengerul este… Cristina. Ea se ocupă de bunul mers al vieţii lor în Arizona, ea stie ce nevoi are frumoasa ei familie.
Acum ei au mulţi prieteni cu care se vizitează, merg la petreceri,onomastici, ies la picnic, în excursii la munte sau prin parcurile de distracţii, se ocupă şi de strângerea unor fonduri pentru acte de caritate prin biserica ortodoxă din Glendale. Timpul însă pare mai scurt, zilele parcă trec mai repede. Ocupaţi cu serviciul, cu traiul de zi cu zi oltenii noştri din Arizona spun “prezent” vieţii americane, trăind în ritmul ei..
Acum, la 10 ani de la sosirea în SUA, Cristina concluzionează: “au fost zile bune, dar şi zile rele… Am trecut şi prin lacrimi şi prin frică sau teamă de necunoscut, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit şi sunt fericită pentru tot ce am realizat şi sper să cresc mult mai mult şi în plan profesinal, uman şi familiar”… Aşa să fie!
Soarele parcă străluceşte acum în Arizona, la fel ca în Câmpia Boianului, iar mirosul acela ciudat de smog… parcă a dispărut.
