La mii de kilometri distanţă şi înconjuraţi de nămeţi de zăpadă, simţim totuşi un suflu al primăverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din ţara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecaţi de acasă cu bagajele pline de luminoase şi calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sărbătoreşte Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pământ decat cea de mană, ele sunt soţii, iubite, femei de cariera, femei de casâ, aprope tot, încât este mai potrivită sărbătorirea femeii fixată de europeni în fapt de primavară, în ziua de 8 Martie. Această zi este precedată de Ziua Mărţişorului, ca o avanpremieră, în care se împletesc prin simbolul şnurului, albul puritaţii, cu roşul, simbolul dragostei până la jertfa. Bătrânii noştri au mai numit această lună şi Mărţişor.
Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe faţa tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobleţea vorbelor şi căldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vieţii cheie” – aşa cum răsună în urechile noastre romanţele cu parfum. Sunt tulburatoare romanţele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viaţa. De fapt, cele mai frumoase creaţii ale lumii sunt pe această temă, adevarate dezlegări de taine. Ele ne duc într-o călătorie interioară cu o multitudine de valenţe revelatoare care trezesc în noi gânduri şi sentimente ce ne înalţă într-o altă ordine, cea a curăţeniei şi frumuseţii sufleteşti. Femeia a fost caântată din cele mai vechi timpuri şi acest subiect nu va fi epuizat niciodată, căci fiecare femeie este unică şi nicio iubire nu seamănă una cu alta.
Iubirea strabate nestingherită prin timp. Primii fiori treziţi de chipul fetei îndragite în adolescenţa, peste ani aduce surâsul cald pe buze, îngânarea şoaptelor nespuse, freamatul respiraţiei întretăiate, lumina ăi căldura ochilor, farmecul grăitor al tăcerilor şi al stragerilor de mână.
Cu gândul la frumuseţea femeii, îmi vin în minte imagini de altadată ale Bucureştiului în plina înflorire, din perioada interbelică, numit cu mândrie “Micul Paris”. Străzile păreau înflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii după moda timpului, cu pălării pline de fantezie, dupa moda pariziană, cu umbreluţe cochete, cu aer de aleasă distincţie. Îţi dai seama imediat că acolo nu putea încapea vulgaritatea vorbelor şi a gesturilor, cu atat mai puţin mitocănia şi mârlănia.
Imaginea femeii este adesea suprapusă cu cea iubirii. Toată lumea are nevoie de atingerea blândă şi bună, plină de căldură a femeii înzestrată de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este împlinirea în viaţă prin iubire şi dăruire. Fiecare femeie poartă în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodată. Daruind, femeia este şi ea însetată de gesturi de tandreţe şi de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenţa vieţii de familie şi fără de care viaţa nu ar mai avea niciun farmec. Bărbatul trebuie să îi ofere locul binemeritat în viaţă, acela de a fi iubită, soţie şi mamă. Numai prin bărbat, femeia devine deplină aşa cum bărbatul este un tot numai prin femeie. În casa în care sălăsluieşte iubirea, sălăsluieşte şi Dumnezeu, spune o vorbş din bătrâni, iar o alta zicală ne aminteşte că dragostea mută munţii din loc.
Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus rămâne, incontestabil, cea de mamă, aşa cum mai presus de toate este Fecioara–Mamă, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vieţii, este paşnica rodire a omenirii, fără de care lumea n-ar mai fi.
Femeile dau împlinirea zilei, dau mireazma şi culoarea vieţii, pavează drumul vieţii cu dale de suflet. Bărbaţii trebuie să le iubească şi pentru că ele sunt mai frumoase decât ei. Lor le ajunge să fie doar puţin mai frumoşi ca Dracu’, cum zice o altă vorbă din bătrâni. Femeile, prin frumuseţea şi gingăşia lor sunt florile vieţii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu puţine sunt cele care poartă nume de flori, mai ales ale florilor de primăvară: Violeta, Viorica, Lăcrimoara, Narcisa, Brânduşa, Micşunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina… Cele mai multe din această categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port în inimă ca pe o floare.
Pe lângă faptul că femeile acoperă o arie mai largă decat cea a bărbaţilor, fiind soţii, iubite, mame, avand servicii şi muncind şi în gospodărie, deci sunt mai mult decat jumatatea bărbatului, în acelaşi timp, ele sunt înzestrate şi cu tenacitate, care le situează deasupra bărbaţilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este încă un motiv de consideraţie şi de admiraţie pentru ele. Suferinţele prin naştere le călesc, le fac mai rezistente. La nevoie îşi pot purta singure de grijă, îşi pot purta singure bătăliile pentru viaţă. Sadoveanu a ilustrat strălucit un asemenea chip prin întruchiparea Vitoriei Lipan, în romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o bărbatului dispărut, i-a dat tăria să pornească în căutarea lui, iar prin tenacitate şi inteligenţă a reuşit să-l găsească, să descopere ucigaşii şi să îşi facă singură dreptatea, fără ajutorul autoritaţilor.
Aşadar, pe lângă rolul social substanţial, femeia rămâne mereu un cântec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei şi toate ninsorile iernii”.
