Cartea “În două lumi” este o binecuvântare, un vânt bun pentru sufletul românesc de aici sau de oriunde, dus de pânzele deschise ale viselor. Poate fi la fel de bine un manual pentru “Învăţaţi iubirea de ţară şi de neam fără profesor”. Mai poate fi un ghid către căile necunoscute ale sufletului românesc. Cert este că indiferent de ceea ce a gândit reporterul sau de ceea ce am înţeles eu, acest demers stă sub semnul lui Dumnezeu.
Gândită sub forma unor interviuri la cald, Ben Todică, reporterul de serviciu, 24 de ore din 24, sondează cu îndrăzneală calculată sufletele şi minţile unor români plecaţi în lumea largă ca şi el, sau nu, dorind să afle cu teamă dacă nu şi-au pierdut filonul românesc. Interviurile nu sunt trecute la voia întâmplării, ci gândite cu grija unor răspunsuri pe care le aştepta mai de mult ca să poată trece mai departe. Ele seamănă cu emoţionante întâlniri, peste ani, cu vecinii de la bloc ce te-au văzut crescând sau cu camarazii de armată între care se leagă prietenii dragi rămaşi acasă sau aflaţi la mare distanţă de Australia, casa de azi a autorului. Lectura acestor interviuri mi-a dat certitudinea că cei intervievaţi sunt, de fapt, aceia care n-au plecat decât fizic, căci sufletul le-a rămas în poarta casei părinteşti, pe-o stradă dragă sau la masa cu prietenii. Ei n-au reuşit să rupă cordonul ombilical, deşi n-au plecat de voie şi nici în cea mai bună stare sufletească nu erau. Mulţi au părăsit ţara cu sacrificii supreme, alungaţi de circumstanţe şi ideologii potrivnice care le puneau în pericol identitatea şi personalitatea. Unii, cei care n-au fost împuşcaţi la graniţa cu Iugoslavia, realizaţii de astăzi sunt români în cel mai înalt grad. De ei se foloseşte reporterul în cel mai frumos mod posibil, mărturisirea, pentru a spune adevăruri uitate de românii rămaşi: suntem un neam ales, am suferit cu demnitate, a fost greu, dar nu ne-am piertut omenia. Încă suntem toleranţi. România e un fel de Arcă a lui Noe. Fiecare străin se simte în România acasă. De ce nu s-ar simţi şi românii.
Din acest punct de vedere, cartea nu este pentru cei plecaţi, ci pentru cei rămaşi care şi-au abandonat valorile într-o lume guvernată de bani. Ben Todică aduce mesianic aceste dialoguri posibile drept la inimile noastre. Ne reaşează în datele şi tradiţiile de altă dată, oferind pe cei intervievaţi drept modele.
Primul chemat să dea socoteală de drumurile sale este un monah, pelerin apostolic pe alte meleaguri, păstorind cu nepătimire mult încercatele suflete. Vechiul regim dictatorial n-a putut încorseta şi nici înregimenta sufletele lor libere. Când au simţit că le este pusă în pericol credinţa, ideologia, personalitatea au căutat în altă parte fără să ştie de la început unde vor ajunge. Nu aveau cu ei decât ceea ce erau. Cei care n-aveau încă, s-au întors plângând. Cei care şi-au asumat destinul, nu şi-au uitat identitatea (una din grijile reporterului).
Părintele Petru Popovici face elogiul familiei, una din valorile acestei lumi greu încercate care ne va ţine neamul în istorie. Pentru sfinţia sa, familia trebuie salvată pentru a rămâne forţa motrică a lumii.
Al doilea invitat este Ileana Costea, o româncă realizată încă din România, plecată în America pentru desăvârşirea carierei. Pentru ea, visul american n-a fost o problemă. Ascensiunea în carieră, alegând o profesie bărbătească arată că se poate, dacă omul îşi cunoaşte valorile are potenţial şi voinţă. Deviza ei este demnă de urmat: “Să-ţi urmăreşti un scop într-un mod frumos în care oamenii din jur să-ţi facă loc”.
Emoţionant este interviul cu „româncuţa” dansatoare, Loredana Sachelariu, născută în Australia care a citit poveşti româneşti şi a crezut în ele. Ea crede cu disperare, la vârsta ei tânără, în România şi în valorile româneşti. Vorbeşte româneşte pentru că aşa a auzit în casă de la părinţi şi a fost de două ori în ţară.
Tulburător pentru ceea ce înseamnă omenia, solidaritatea şi spiritul de sacrificiu, dar şi discreţia din dorinţa de a nu face mai mult rău decât bine altora, este rememorarea întâmplării dramatice din mina din Ciudanoviţa cu fostul miner, Dumitru Ion. Cel în cauză evocă întâmplări grave, ţinute ascunse de securitate şi de comunişti, pentru a sublinia comportamentul unor mari caractere.
Cineva spunea odată că nu poate crede în ceea ce nu cunoaşte. Cred că Ben Todică, ştiind acest lucru, orientează unele interviuri spre a deveni un ghid oferit acelor străini care vor să-i cunoască pe români, dar şi pentru şovinii şi naţionaliştii care ar fi feriţi astfel de judecăţi „avant la letre”. Ben Todică îi învaţă şi ne învaţă să iubim ceea ce e statornic şi ne face puternici. Nimic din atitudinea lui nu e agresiv sau tendenţios. Cred că deviza lui e: Dacă eu nu fac rău, de ce să cred că alţii fac.
Cunoscând „una care le întrece pe toate” şi anume dragostea, Ben Todică, „e viu, viu în toată puterea cuvântului” şi trăieşte în două lumi ca-n basme: „una de pământ şi de piatră” unde se află mormintele celor dragi, amintirile cu prietenii şi cealaltă, peste mări şi ţări unde şi-a întemeiat o familie. A aruncat ca Făt-Frumos un pod între ele peste care trece în orice clipă şi pentru care nu-i trebuie viză sau paşaport. Şi-a păstrat nealterate legăturile din tinereţe, a lăsat loc de bună ziua peste tot. La telefon sau pe internet, e la curent cu tot ce se întâmplă în ţară. Stela Popescu, John Izvernariu, George Anca, Eugen Cristea, Zoe Zoica Fuicu, Cristina-Elisabeta Găluşcă sunt corespondenţi români cu diferite cetăţenii, reporteri pentru emisiunea „3zzz Melbourne”- Australia.
Se spune să omul e suma tuturor valorilor sale. Eu aş adăuga şi pe aceea că e suma tuturor imaginilor celor ce-l cunosc. Ben Todică e ceea ce face; e un om cu inimă mare, un patriot, un român responsabil de ceea ce gândeşte pentru care cuvântul patriot nu s-a demonetizat şi apoi suma prietenilor „nenumăraţi”. Cunoscând pe câţiva care-i răspund la întrebări poţi să-l cunoşti mai bine pe el. E un soldat pentru care unele războaie nu s-au terminat. Poate fi plin de umor, poate fi cald şi blând. Este prietenos şi îndatoritor celor care i s-au destăinuit. E mereu atent la mersul vremurilor în care vrea să fie România.
Aş mai adăuga ceva, întorcându-mă la primele gânduri despre acest demers. Cartea lui Ben Todică poate fi o definiţie, o deviză a căutătorului de altădată pe drumul mătăsii sau a lânii de aur, a pelerinului care poposeşte un timp determinat pentru a se desăvârşi, dar care se va întoarce, căci nicăieri nu e mai bine ca acasă. O spune chiar el printre rânduri. Altfel la ce bun totul. Eu vreau să cred asta.
