Şi, uite aşa “După atâta amar de băşcălie şi deznădejde, de autoflagelare, a sosit ceasul să spună cineva, pătrunzător şi adecvat, că nu este chiar o nenorocire să fii român (ba chiar să fii şi frumos). Este greu de clasificat în categorii (şi registre ori compartimente) culturale omul şi fenomenul Dan Puric.
Şi aceasta deoarece Cultura nu mai există decât sub formă de “nişe”; tranşee obturate, ce nu comunică nici între ele, nici cu oamenii, deveniţi “ţinte” (“targets”). Iar formele de cultură sunt “produse”, întocmai ca telefoanele mobile şi pasta de dinţii (ori detergenţii şi înnălbitoarele de rufe). Dan Puric sfidează (ignoră şi contestă) atomizarea zilelor noastre, şi, întocmai ca Biserica, potrivit învăţăturii Sale, nu parcelează (nu fragmentează nici fărâmiţează) întregul, ci şi-l asumă. Li se adresează românilor (frumoşi) ca întreg, în felul în care un romancier ori un mare dramaturg nu scrie pentru “ţinte”, “nişe”, ci trimite în lume cărţi, nu “produse”.
Potrivit afirmaţiilor profesorului Gheorghe Ceauşu din Postfaţa cărţii “Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber. Cartea de faţă este una de antropologie culturală şi în ea se conturează un vis – visul lui Dan Puric. El visează nu numai pe scenă, ci şi în scris. În visul acesta, căci, să nu uităm, există o sintagmă foarte circulată, şi anume “visul American”, pe care Mircea Eliade a înţeles-o ca mit al mentalităţii americane, adică “mitul progresului infinit”, se portretizează un tip de om aşa cum ar trebui să fie. În felul acesta, visul la care ne referim ne apare ca o speranţă luminoasă pusă în faţa unei populaţii amnezice. Acest model este afirmativ, pozitiv, nu este îndreptat împotriva unui alt model şi nici nu este impus, ci sugerat în mod cât se poate de elegant, dorit, năzuit. Maestrul Dan Puric sparge şi modifică structural tiparul existent (neoriginal şi superficial), şi ca orice novator, face acest gest negratuit în virtutea unui tipar verificat îndelung (autentificat ca fiind cel original şi originar), tipar ca model de viaţă verificat istoriceşte, ce se opune, bine înţeles, tendinţelor haotice actuale. Altfel spus, este o propunere de unghi şi de perspectivă asupra omului, la care ar fi bine să (ne) gândim şi care ar putea fi un reper pentru conduita şi comportamentul fiecăruia dintre noi.
Configurarea Omului frumos de către artistul Dan Puric are implicit un urcuş spre altitudinea stadiului moral şi religios, presărat, nimbat şi însoţit de o smerenie şi umilinţă active, fiindcă are de învins vrăşmaşi şi duşmani redutabili cum ar fi: uitarea, oportunismul, laşitatea, ipocrizia, slugărnicia, indiferenţa, ignoranţa, sfidarea valorilor autentice, aroganţa, zeflemeaua, băşcălia şi, mai ales, ateismul. Toate acţiunile şi demersurile sale, mai cu seamă în şi din ultimii ani, cuprind subiecte şi probleme de o actualitate dureroasă şi, totodată, foarte prioritară, aşa încât ea poate fi considerată o strădanie arheologică şi istorică încercată şi reuşită a etnicului românesc. Problema şi ideea de identitate este abordată de către el în mod analitic şi din mai multe puncte de vedere, insistând asupra tensiunii: mutilare, deteriorare, degradare versus dăinuire şi eternizare ori permanentizare şi înveşnicire, apoi exterminare şi excludere versus tăria şi icluziunea credinţei creştine. Naţiunea şi neamul ori poporul în cuprinsul acestui discurs sunt una şi împreună, sinergetice, fac o valoare supremă pentru noi, dar care poate fi, cum sugerează el, fără orgoliu, o pildă pentru alţii, demnă de luat în seamă.
Drd. Stelian Gomboş
