100 de ani de la moarte
Nicolae Densusianu (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara, d. 24 martie 1911, București) a fost jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care a rămas cunoscut mai ales prin lucrarea sa monumentală “Dacia preistorică”.
Densuşianu s-a afirmat, mai ales în studiile de istorie, prin erudiţia sa (cunoştea elina, latina, germana, franceza, italiana, maghiara), lucrările lui impunând prin documentare riguroasă şi soliditate a argumentării. Îndeosebi” Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria (1884)”, premiată de Academia Română şi rămasă multă vreme cea mai valoroasă şi mai aprofundată reconstituire a evenimentelor, vădeşte un istoric cu un orizont larg, făcându-şi un crez din „căutarea şi expunerea adevărului”.
“Dacia Pre-istorică” este o protoistorie a Daciei, este de fapt prima şi singura de acest fel, o lucrare plină de mitologie şi de filologie, care la apariţia sa ( postumă: 1913 ) deşteaptă o admiraţie şi un entuziasm nemărginit, dar şi mari gelozii, care au dus până la negarea valorii acesteia de câţiva “erudiţi” care nu puteau accepta călcarea în picioare a mitului originei noastre romane.
O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o sinteză care, încă de la apariţia ei, a stârnit şi continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive şi negative. Oricum am considera-o, un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. Autorul lucrării, Nicolae Densuşianu, a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (şi încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate şi publicate de către Nicolae Densuşianu, că fără aceste documente nu ar fi fost cu putinţă să fie „descoperită” miraculoasa supravieţuire a românilor transilvăneni şi mai cu seamă supravieţuirea instituţiilor lor specifice, a căror vechime nimeni nu o poate stabili, Importanţa ca istoric a lui Nicolae Densuşianu nu sălăşluieşte mai ales ori în primul rând în mulţimea datelor prezentate, ci în modul lui de gândire, în filosofia lui istorică. Nicolae Densuşianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâmă consecvent şi deliberat acele noţiuni şi „modele” care se impun prin repetare, care întunecă spiritul critic până la orbire şi încurajează lenea de a gândi. El cutează să vadă lumea în alt chip, aşa cum este ea vie, curată, vibrând de prospeţime şi sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativităţii pure.
Dacia preistorică este, în esenţă, reconstrucţia realităţilor istorice de la Dunăre şi Carpaţi în vremea „ante-istorică”, poate imediat post-edenică. În atari condiţii, folosirea critică a izvoarelor istorice existente (şi care toate vorbesc de vremuri şi evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie, în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginaţie şi propriul discernământ în a „umple” golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceea ce autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpaţi şi la Dunăre, în spaţiul românesc, altcum spus. Un model care nu a fost niciodată uitat, ci doar modificat, adaptat, ascuns şi iarăşi arătat.
Nicolae Densuşianu, desluşind caracteristicile începuturilor istoriei româneşti sau neamului românesc, a reuşit să stabilească şi să definească, cel dintâi, trăsăturile definitorii ale modelului existenţial românesc, înţelegerii rostului vieţii de către români, a diferenţei ce o stabilesc ei între bine şi rău sau, într-o singură formulare, a „fenomenului românesc”.Ceea ce trebuie arătat este că Nicolae Densuşianu în cercetarea istorică a fost cel dintâi dintre români care a utilizat metoda „reconstrucţiilor regresive”.
Nu toţi specialiştii apreciau lucrarea.În cele circa 1.200 de pagini autorul dezvoltă teoria unei civilizații preistorice avansate, pe care Densuşianu o numește civilizaţia pelasgă, cu leagănul în spațiul României de astăzi și care ar fi dat naştere (în viziunea autorului) întregii civilizații europene. Alexandru D. Xenopol afirma că “Teoria autorului că dacii ar fi închegat întâia civilizație a omenirei arată că avem a face cu un product al şovinismului și nu cu unul al știintei”.Vasile Pârvan, în lucrarea sa monumentală,” Getica”, se referă la autor şi lucrare – “romanul său fantastic Dacia preistorică, plin de mitologie și de filologie absurdă, care la apariția sa deșteptă o admirație și un entuziasm nemărginit printre diletanții români în arheologie”.
Dacia Preistorică este o lucrare de o asemenea întindere şi rigurozitate documentară cum prea puţine exista chiar pe plan mondial. Aparent o afirmaţie hazardată, aceasta reprezintă chiar realitatea. Fireşte, opera de căpătâi al lui Nicolae Densuşianu are şi unele erori, ce ţin în general de interpretarea oarecum forţată a unor toponime şi hidronime dar aceste (eventuale) erori se pierd în avalanşa de alte argumente bine susţinute… Nicolae Densuşianu era convins că mai are mult de lucru în cercetările sale şi n-a mai avut bucuria de a-şi vedea opera publicată. În fond, se pare că nu acesta a fost scopul de căpătâi al muncii sale. Patima cunoaşterii este uneori infinit mai mare decât dorinţa de glorie. N. Densuşianu a fost un cercetător pasionat, un perfecţionist şi un patriot. N. Densusianu a studiat toţi autorii antici (reţineţi:TOŢI!), aproapae toată bibliografia momentului în domeniu, a solicitat culegere de folclor şi mitologie de la învăţătorii săteşti, a colindat ţara în lung şi lat, inclusiv Transilvania aflată sub ocupaţie austro-ungară, sau Valea Timocului (Serbia), populată compact cu români. Iar toate acestea în zeci de ani (1885-1911).
Dacia preistorică (apărută postum, în 1913, cu o introducere de C. Istrati) trebuia să încununeze activitatea de o viaţă în domeniul cercetării mitologiei populare şi al reconstituirii pe această cale a unor perioade arhaice din istoria locuitorilor Daciei. Lucrarea, aproape unanim contestată de specialişti, reprezintă o încercare – impresionantă prin dimensiuni şi erudiţie, ca şi prin ipotezele temerare – de a reface, cu ajutorul tradiţiilor populare sau al urmelor arheologice (reale sau „descoperite” de imaginaţia istoricului), vechea civilizaţie a imperiului pelasg, al cărui centru s-ar fi aflat pe teritoriul Daciei.
Aici s-ar fi găsit „leagănul civilizaţiei ante-elene” şi al întregii zone mediteraneene: monumentele „megalitice” ale imperiului sunt identificate în munţii Bucegi (Sfinxul, Omul, Babele), în Ceahlău, iar tradiţiile populare, interpretate adesea eronat, devin pentru autor mărturii indubitabile asupra religiei pelasge, zeităţilor şi tradiţiilor acesteia. Construcţia ieşită din fantezia lui Densuşianu nu rezistă unei riguroase analize a faptelor; ea rămâne doar mărturia unei pasiuni extraordinare pentru cercetarea mitologiei româneşti şi a unei viziuni aproape poetice asupra trecutului îndepărtat al locuitorilor Daciei.
Mai puternică decât vocaţia de istoric, dar cu rezultate inegale, a fost pasiunea, manifestată de timpuriu, pentru cercetarea folclorului şi a tradiţiilor populare din perspectivă istorică, pentru descifrarea, cu ajutorul mitologiei populare, a „tainelor” unor timpuri străvechi. Folclorul devine astfel – în linia unei mai vechi tendinţe istorist-mitologizante, inaugurate la noi de B.P. Hasdeu – doar suport pentru îndrăzneţe ipoteze sau sinteze istorice (Scrutări mitologice la români, Elementul istoric în poezia poporală etc.).
Pornind de la premise juste privitoare la valoarea documentară a folclorului, Densuşianu a aplicat însă metoda deseori abuziv şi fără precauţia impusă de natura „documentului”, care a evoluat de-a lungul timpului şi nu mai putea constitui un temei absolut pentru o concluzie de ordin istoric. În vederea realizării unor astfel de sinteze, dar şi cu intenţia salvării de uitare a multor creaţii populare, lansează în 1893 un Cestionariu despre tradiţiunile istorice şi anticităţile terilor locuite de români. „Tradiţiunile istorice” pe care le vizează îndeosebi sunt cele legate de daci şi romani, legende, denumiri de locuri, obiceiuri păgâne, religioase sau laice, ritualuri magice.
Chestionarul, completat cu o nouă broşură în 1895, este întocmit cu toată rigoarea, cuprinzând întrebări foarte amănunţite, ce dovedesc o cunoaştere profundă a folclorului românesc. Interesante sunt şi indicaţiile precise, date pentru culegerea materialului: alegerea informatorului (de preferinţă cât mai vârstnic), notarea exactă, nestilizată, a naraţiunilor etc.
Răspunsurile primite (din 939 de localităţi), în urma răspândirii chestionarului, constituie o vastă colecţie de folclor, de o deosebită valoare, atât datorită calităţii artistice şi autenticităţii textelor, dintre care multe neîntâlnite în alte colecţii, cât şi prin informaţiile etnografice care însoţesc şi completează faptele de natură folclorică. Caracterul restrictiv al chestionarului, legat de obiectivele istoricului, a făcut ca în materialul adunat să predomine baladele, legendele, colindele şi basmele (cu preponderenţa textelor culese din Dobrogea, sudul Munteniei şi Oltenia), faţă de care producţiile genului liric au o prezenţă restrânsă.
Reîntorcându-ne la Nicolae Densuşianu trebuie să menţionăm că prin iubirea lui curată, aleasă, cinstită şi erudită dorea numai de a pune în lumină, cât mai mult, părţile bune ale neamului daco-român, şi ai arăta trecutul cât mai înalt; el Nicolae Densuşianu, continuă şi azi să fie sursa de inspiraţie şi un adevărat erou al istoriei adevărate a poporului dacoromân. Deoarece latinismul persistă , deoarece urmaşii celor ce au promovat acea “greşeală” în istoria noastră continuă să o promoveze, opera lui Nicolae Densuşianu trebuie nu numai popularizată, dar şi interpretată în lumina noilor descoperiri din domeniul istoriografiei şi arheologiei. Nu putem trece prin viaţă mergând cu ochii închişi, refuzând să-i vedem opera, să i-o citim.
La moment omagial,puţină lume şi-a adus aminte de marele istoric din Densuş. Pe 24 iunie 2002, la Densus, a fost dezvelit bustul de marmura al lui Nicolae Densusianu, prin grija Societatii Dacia Revival International din New York. În acest loc urmaşii au omagiat personalitatea marelui cărturar,la o sută de ani de la moarte.
Desigur, controversele asupra “Daciei Preistorice” vor continua multă vreme, şi astfel, atât prin grija admiratorilor cât şi prin aceea a adversarilor, strania lucrare va rămâne vie!
