Filică Bostan, alintat Bidel, stătea pe malul râului Moldova pitit după o tufă de arini. Cu ochii în patru, să nu-l prindă cineva, fiindcă era în plină prohibiţie, dădea la peşte. Numai că, rezultatele refuzau să apară. Peştii, înţeleşi probabil cu autorităţile, ignorau atât momelile din mămăligă cu ciment ale lui Bidel, cât şi tehnicile sale desăvârşite în construcţia unor înjurături şi blesteme ireproşabile din punct de vedere al fanteziei creatoare, chiar dacă, gramatical, lăsau de dorit. Sfinţise până acum, la ora prânzului, un pachet de ţigări şi litruţa aferentă de bastârcă, însă de prins nu prinsese decât o ciubotă putredă, aruncată de cine ştie ce gospodar pentru că nu-i mai făcea trebuinţă prin ogradă. Necazul era însă altul! Bidel, şomer fiind, nu prea mai avea nici un cuvânt în casă, până şi copiii îl umileau furându-i ţigările din buzunar, iar faptul că se ducea din nou cu mâna goală acasă, îl cam îngrozea, deoarece nevastă-sa, care avea serviciu şi aducea tot felul de bunătăţi de la biserică unde mătura zilnic, nu era chiar o persoană comodă când o apucau năbădăile. Distrus moral, dar şi oarecum prăbuşit fizic, Bidel se duse, ca tot omul, să se uşureze în apa râului cu nume de legendă. Pe când suspina el aşaaa şi se cutremura de frisonul aferent finalului, zări în apa rămasă prin cine ştie ce minune, încă limpede, un fel de trunchi de copac, albicios, vag conturat de undele râului. Hopaaa! Ideea răsări iute, stimulată de grijile enunţate anterior.
Lemne pentru foc! Păi, ce-i de colo! Bidel se descălţă, îşi sumese pantalonii de salopetă, cei pe care-i păstrase încă de pe vremea când lucra în construcţii, îşi scoase chiar şi casca de protecţie (de aceeaşi provenienţă), de pe cap şi intră în apa rece. Abia la contactul apei cu picioarele omului, câţiva peşti săriră disperaţi să ia o gură de aer. Însă nimeni nu mai avea acum ochi pentru ei. Bidel târî afară trunchiul. Era neobişnuit de greu. Doar când a ajuns pe mal şi s-a aşezat lângă el ca să-şi tragă sufletul şi să tuşească în voie, îşi dădu seama că trunchiul semăna cu un os de curcan, aşa cum văzuse el ultima oară când mâncase ca un spart la pomana lu’ Ghiborţea, un fost coleg de puşcărie din vremea când, tineri fiind, foloseau în comun fetele răpite din horă, sau de pe la cosit. Curios, râcâi cu briceagul şi se convinse. Era un os! Însă unul uriaş, cam de înălţimea lui, deşi nu se putea spune că Bidel era vreo cruce de român, ci mai mult dimpotrivă, nedepăşind el cu mult înălţimea unui măgar. În capul lui Bidel începură a se zvârcoli gândurile. De fapt, unul singur! Cum să transporte osul acasă fără să fie văzut de consătenii săi, bine cunoscuţi ca invidioşi, nişte tâlhari, gata de orice faptă necugetată, atunci când era vorba de însuşirea unor bunuri necuvenite. Hee, hee, dar nici Bidel vreun prost! Ascunse osul sub nişte frunze, îşi strânse sculele şi plecă fluierând către casă, aşa cum făcea de obicei. Nevastă-sa îl primi dojenindu-l drăgăstoasă, tot ca de obicei, cu: neputinciosu’ şî beţivu’ dracu’ care mi-ai mâncat tinereţâli, ardi-te-ar focu’ să te arză, că nu eşti în stare dă ni’ ica-n lumea asta, că unde mi-or fi fost minţâliii cân’ te-am luatîîî… mă rog, repertoriul binecunoscut, specific tradiţional, cu o uriaşă capacitate de adaptare funcţie de situaţie, dar în esenţă, rămas neschimbat de veacuri.
Bidel însă, mut ca muţii, ba mai mult, râdea ştrengăreşte pe sub mustaţă, chiar şi atunci când îi replică soţiei, calm şi înţelept, nu ca de obicei isteric, precum că: dacă n-o lua el o mai lua dracu’ dă boarfă ce ierea şo-ntinsese tot satul şi regimentul dă infanterie dă la Darabani unde venea, chipurile la el, când era soldat…. Desigur şi asta, o temă arhicunoscută. Doar că, după ce mâncară de prânz, mămăligă rece muiată în mujdei şi nişte colivă la desert, accentele tragice ale conversaţiei se mai domoliră şi Bidel, cu o voce joasă mărturisi secretul cel mare. Toţi îngheţară de spaimă, fiecare cu gândurile lui…
Noaptea, ajutat de fiul său vitreg, mai mic cu doi ani decât el, Bidel transportă comoara acasă şi, în grajd, o priviră cu toţii, inclusiv caprele, însă ele fără să rămână cu gura căscată. Bine informată asupra dimensiunilor, Pachiţa, nevastă-sa, cea care ocazional mai spăla şi morţi, afirmă că: „ăl dă murise, musai avea cam cinci metri lungime”, iar osul ar fi bine să fie spart ca să-i poată fi consumată măduva. Mde, muierea tot muiere, nu gândeşte mai departe de cratiţă! Eiii, dar Bidel şi cu Aculin, fiu-său, aveau alte păreri. Să vândă osul ucrainenilor care făceau contrabandă cu ţigări, conserve de peşte şi apă de colonie, că ei au reţelele lor şi ştiu mai bine ce valoare are osul. Muierea îi blestemă o vreme, însă îşi dădu seama că au dreptate, aşa că se prefăcu supărată şi se duse la culcare. Ceva mai târziu, când sub oghial se strecură şi Bidel, acesta îi arătă scumpei sale doamne, cu destulă diplomaţie, că nu ţine la supărare.
A doua zi, tatăl şi fiul, sponsorizaţi de mamă din economiile făcute de ea pe baza cutiei milei, de la locul de muncă, erau deja de dimineaţă la bufet şi purtau negocieri în privinţa tranzacţiei. Dar ce să vezi!? Un nemernic, pe numele lui Guţă Tilihoi, ofticat că nu fusese cinstit şi el măcar cu o ţuică, îi pârî şefului de post. Ghiorlanul de Guţă primi de la şeful de post, în schimbul informaţiei, nişte scatoalce împreună cu promisiunea fermă că nu va fi arestat pentru furtul gâştelor babei Neculina şi plecă fericit că făcuse o treabă bună.
Cam după o oră, un poliţist de mărimea unui taur îi săltă pe cei doi din bufet şi sub acuzaţia de împotrivire la arestare le mardi, scurt, o mamă de bătaie la faţa locului, însă doar aşa ca aperitiv. Grosul urmă la post, unde, după numai zece minute mărturiseau, cu lacrimi de sânge şi căinţă în ochi, cât de mare şi unde era ascuns osul. În timp ce acesta era recuperat de forţele de ordine, ei mai primiră drept recompensă pentru bunele servicii aduse, un set de bastoane pe spinare, iar seara erau deja acasă zvârcolindu-se de durere sub privirile crunte ale mamei, respectiv soţiei. De auzit nu auzeau, aşa că, până la urmă au şi adormit, împăcaţi că scăpaseră cu bine totuşi, de ghinioanele care, ştiut este, se ţin lanţ de orice comoară.
Numai că… he, heee, ce credeţi, acestea, ghinioanele deci, se mutară, o dată cu osul, în ograda poliţiei! Noaptea târziu, şeful de post, înconjurat de toţi subalternii priveau îngroziţi obiectul, îşi dădeau cu părerea şi buşeau cu şapca de duşumea, că nu prea ştiau ce să facă, deoarece regulamentele nu prevedeau nimic în legătură cu fapte de genul acesta. De dat la câini nu puteau, deoarece părea făcut din piatră şi oricum Decebal, câinele de serviciu, când a fost adus să adulmece, începuse să urle ca un dement şi nici măcar şuturile luate în coaste nu l-au potolit. Să-l arunce undeva, nici atât, că-l găsea iar vreun dobitoc şi reîncepea povestea, ba mai mult, intrau şi la pitirea probelor, unde, de fapt, figurau ca recidivişti, aşa că, treaba nu era prea simplă…
– Păiii, şefu’ uite că zic iooo… Privirea şefului se întoarse cruntă către Titel, un puţoi nesuferit, plin de idei şi foarte băgăreţ, deci incomod. Acum însă alta era situaţia!
– Ia, zi, bă, că cine ştie, c-acuma a ajuns ou’ s-o-nveţe pă găină, hai, să vedem…
– Io mă gândesc să le dăm telefon celor de la muzeu, de la judeţ, zicem că pe timpul patrulărilor prin teren am descoperit acest obiect, ce pare a fi un os de mamut, îl predăm cu proces-verbal, băgăm ceva fraze patriotice la adresa noastră, adică a dumneavoastră şi cu asta la revedere şi v-am pupat, să se spele ei pe cap cu bâzdâgania asta!
Vizibil încântat, şeful trecu uşor peste chestia cu mamutul despre care nu auzise încă şi sensibil la chestia cu patriotismul, îşi dădu acceptul pentru declanşarea acţiunii şi întocmirea actelor necesare transferului. În felul acesta, inteligent şi dibaci, poliţia aruncă pisica moartă peste gard, mai precis muzeului judeţean care nu putea refuza oferta, deşi ar fi făcut-o cu mare entuziasm. Şmecherii de poliţişti însă, raportaseră la toate eşaloanele ierarhice şi politice toată daravera. Concluzia era că, oamenii de ştiinţă de la muzeu trebuia să se implice în rezolvarea cazului, mai ales că acesta, aşa cum bine aprecia şeful judeţean al partidului de guvernământ, ne putea aduce faimă în media din străinătate, acolo unde de peste zece ani suntem prezenţi numai cu orfani, hoţi, tâlhari, corupţi şi alte minciuni specifice presei capitaliste. Nu mai era cale de scăpare! Muzeografii se înarmară cu răbdare, rulete, şublere şi cafea, apoi porniră să se certe, aşa cum le stă bine intelectualilor. Se introduse în discuţie ipoteza unui curcan iradiat de la Cernobâl, a unei farse, a unui joc al eroziunilor apei, a veşnicului mamut, însă acesta refuza să fie pomenit în cărţile înaintaşilor ca vieţuitoare a plaiului mioritic, iar la un moment dat, directorul pomeni de un saurian uriaş, din aceia văzuţi de noi în filmele cu mare succes de cassă. Dar şi aici apărea o problemă! Nu numai din filme ştim, dar şi de la televizor (ori ăsta este cel mai important vector de cultură!), că dihăniile astea trăiau doar în America, semn că nu erau atât de proaste pe cât le bănuim noi şi acum, doar americanii le descoperă şi ne vorbesc nouă despre ele. Hopaaaa, apăruse totuşi, cuvântul cheie: America!
Directorul surâse inteligent, ridică un deget şi toţi asistenţii amuţiră. Pe feţe li se citea veneraţia, sau poate scârba, dar ce importanţă are asta într-un context ce urma să devină istoric…
– Ăăă… iubiţi tov… ăăă… colaboratori, precum bine ştim, în ultimele decenii savanţii americani sunt singurii din lume care pot rezolva orice dispută ştiinţifică. Suntem siguri, aşadar, că marii noştri prieteni de la vest nu ne vor lăsa pradă ideologiilor corupte ale celor din est şi vor sări în ajutorul nostru pentru a lămuri această dispută. Propun să facem demersurile necesare pentru ca o comisie din ţara vecină şi prietenă să ne viziteze şi să decidă ce este acest… acestîîî… obiect. Sau şi mai bine, mergem noi la ei, ca să vedem la faţa locului ce dotări au ei axate pe problemă…
Prin urmare, înaltul for decizional al Academiei de Ştiinţe Avansate, primi o solicitare bine argumentată şi aprobă o întâlnire de lucru a savanţilor autohtoni cu unii dintr-o prestigioasă universitate americană. O echipă formată din cincizeci de specialişti din ţară, de la arheologi la sculeri matriţeri, condusă de o comisie senatorială plecă pe termen nedefinit în ţara tuturor posibilităţilor. Duceau cu ei fotografii color din toate unghiurile ale, vestitului de acum, ciolan. Cum acesta rămăsese însă în ţară, că doar nu era să ocupi un loc în avion cu el, se pare că şi necazurile ce-l însoţesc au rămas aici. Dacă stai să te gândeşti, ce noroc şi pe americanii ăştia, că-n rest nu-i nimic de capul lor!
