Pythia, oraculării emanaţiilor sulfuroase de la Delfi… Capul lui Orfeu pe apele lui Lethe, cântând, ca să îmblânzească „ animalul” din om… Ce se petrece între mitologia culturii şi resurecţia „războinicilor luminii”, cum bunăoară sud-americanii (Ernesto Sabbato, Marquez, Llyossa, Cohello…) – ce mutaţie de paradigme are deja loc ?
Arthur Rimbaud, Georg Trakl, W. Blake, Ady Endre, Silvia Plath, ba chiar medicul Hans Magnus Ensezberger, ca un bunăoară Jeronimus Bosch ori mai încoace Goya, voila… Labiş, Mazilescu, Gabriela Negreanu, Valeriu Bîrgău… Iar acum fracturiştii cinici, ca Al Muşină, Cosmin Dragomir, Ioana Băieţică, Olga Ştefan ş.c.l. Marile frustrări fac perle bolnave, uneori fascinante, însă problema este ce stare au receptorii, de ce au nevoie de acest horror, de violenţa limbajelor, decompensări felurite?
Eros şi Thanatos, Eros şi Psyche… Mda. Asceze sceptice, diogeniene, cinism care nu poate sublima în estetic, cel mult parafrazează: „aud materia plângând!” Oximoronul este „aud antimateria râzând!” Am scris asta. Simpaticul „ descoperitor” de poeţi Tudor Opriş îmi spunea despre „junimea” ce accedă la gloriolele taberelor de creaţie: „poezia vaginală”!
De ce nu au fost de acest fel marii Orbi, Homer, Borges? Fratele meu l-a tradus recent pe austriacul Thomas Bernhard, conlucrând cu Theresia Haas, un poet care este mare în sensul mărimii durerii, de unde chiat titlul cărţii „Biografia durerii”. Autodafeul, automutilarea amintind de gestul exilului în lazaret al romanului „Un caz de automutilare”.
Desigur, acest Berhard este cutremurător: „asumarea a fatalităţii” este simplu zis. Este infernul asumat, greşit înţeles de Miguel Saenz „artist ale exagerării, profesor ( sic, n) al incorigibilului, patriot (?!?) mitoman, morbid, venerabil (?!), depresiv, romantic, satiric etc. „…Definiri ele însele oximo (I) ronice, te miri ce apetenţă au criticii de a pune prişniţe pe propriile lor „acte ratate”, cum se pricep ei la condiţia celuilalt. Lumea este un ospiciu, iar aceste diagnostice amintesc de medicina marxistă – materialistă de la Socola. Ori, mai ştii? Dr. Vali Câmpeanu, fostul coleg de grup literar. Acum manager al Spitalului de boli mintale de la Zam (pe Mureş), declară într-un interviu că adevăraţii nebuni sunt liberi, în afară, în extramurros: îl cred! Numai că există riscul unei atari înţelegeri critice a pacientului, prin rezonanţă- contaminare, prin aceea că el însuşi, exegetul, „traduce” ceva ce i n se întâmplă chiar lui. Ca Freud, impotent şi maniac depresivo-erotic, înainte de a se rupe de Jung, însă întemeind şcoala psihologiei şi ideologia ( misticoidă) a castrării.
Ce dracu’ se întâmplă cu aceştia, mai ales când sunt puşi să ctitorească Istorii Literare, amnezice faţă de cei întregi la cap, extrem de electiv-afectivi (…), cu bolnavii genialoizi?! Este oare literatura şi vip-ismele sale, un Lazaret? Va trebui, dragă Ioan Evu, să redefinim totuşi catharsisul, într-o paradgimă – cimitir (vesel ) mai „sobru şi mai demn”. Prin aceea că de fapt pacientela de acest soi îl plagiază pe un dumnezeu suicidar şi decadent – eclectic, necum soteriologist.
Dacă un Hoelderlin a fost recunoscut abia după 70 de ani de la moarte drept „întemeietorul romantismului european”, un Rilke optase spre misticismul didactic (vezi Scrisorile către un tânăr poet), dacă Dostoievsky violatorul pedofil, dă preţul nebuniei prin geniul operei, întemeind practic romanul modern global, totuşi, totuşi: ce este aceasta, a scrie „catharisc”, să decidem: crimă sau pedeapsă?
Oare „sacerdoţii” lui Umberto Eco, recte „profeţii” neo-barbariei post şi trans-moderniste, nu sunt azi cobaii auto-experimentişti, civilizatori, da, însă în sensul că vina – păcatul lor original, este cel al lui Einstein, sau Nobel, cel cu dinamita pe căciulă?
