Motto:
Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi,
am fi încă în paradis, deoarece ei ar
fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!
(Autor nescunoscut)
Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesioniste le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)
Eu vorbesc – scriu bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză, germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.
Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.
Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât a noastra, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi totuși de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi prifesionist de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?
Şi apoi, mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobăl? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandieneasca, Cărţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e plecat la Bellu și n-a mai venit…, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandieneasca e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare și mai bine și-ar vedea de cratițili lui, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”
Revenind la traduceri… Măi prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate de cum scoate capul de sub coviltir, şi apoi, de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!
Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian, pe care l-a omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please şi pleasure – vezi dicţionar!)
Nu trebuie să fim ostili, dar mai bine ne-am ocupa de sofisticarea şi rafinarea propriilor creaţii decât să tot lăudam şi să-i promovam pe unii şi pe alţii din străinătate – care până la urmă ajung să creadă că li se cuvine… că sunt aleşii domnului! Cum dăm de un scriitor cu un exotic „nume spaniol format din cel puţin trei segmente” ne închinăm la el ca la viţelu’ de aur… iar pe-al nostru îl „facem cadavru de debara” şi ne debarasăm de el în grabă.
Boala asta cu traducerile nu e numai la noi… Mai e valabilă şi la alţi ex-comunişti! Poate din dorinţa de-a se afirma internaţional. Este o mare greşeală! Nu cred că e o cale sănătoasă! Nu cred! De ce? Pentru ca totul este un compromis! Un compromis care pătează, un compromis care rămâne şi nu mai poţi scăpa de el niciodată! Aşa precum păcatele tinereţii! Aşa ca un tatuaj făcut la paisprezece ani! Dacă tu poet cunoscut în ţara ta, membru al Uniunii Scriitorilor, director de revistă, animator literar şi cultural, accepţi să fii tradus de un terchea-berchea, numai că acesta ştie o altă limbă decât a ta… atunci fii sigur ca această lucrătură te va arunca în găleata cu lături şi obscuritate… şi vei fi judecat aprig şi de cititori! Iar dacă Dumnezeu te va ajuta să ajungi cunoscut mai târziu şi peste hotare, arguşii vor scoate fotografiile cu „nudurile slăbiciunii tale” şi le vor arata tuturor, numai aşa (!) ca să nu ajungă capra ta, vecine-voisine, faimoasă!
De ce să nu ia scriitorul român legătura cu un literat de aceeaşi talie cu el, dintr-o altă limbă – mă refer la valoare şi exigenţe estetice şi morale – căruia să îi propună să îi traducă lucrările? Desigur la rândul său, îi face un contra-serviciu traducându-i operele celuilalt în limba română. De la egal la egal! Încercarea moarte n-are! Mai mult ca sigur că va accepta. Iar în ecuaţie se poate introduce şi traducătorul păcătos doar ca mijloc de comunicare între cei doi literaţi! Dacă nu acceptă, se mai încearcă şi pe la alte uşi. S-ar evita şi în acest fel unul din aspectele degradării literaturii româneşti, fenomen despre care de altfel au scris mulţi…
În incheiere, pentru a nu fi acuzat de ipocrizie, aş vrea să spun ca de curând am făcut grafica la două carţi de poezie – ediţie trilingvă, apărute recent la Bucureşti. Pe coperta a IV-a a fiecareia, am scris câteva simţăminte despre poezia autoarelor. Mea culpa! M-am referit acolo, de fapt, doar la varianta în limba română… care cu precădere mi s-a părut bună! Cele traduse în engleză şi franceză las să le judece cititorii!
——————–
George ROCA
Sydney, Australia
2008 – 2018
